Jurnalul meu

Ziua 1.

Bună! Sunt Roxalia și am 6 ani și 6 luni. Mi-a povestit mama recent că acum vreo 2 ani, când a postat ea pe Instagram o poză cu mine ținând două gogoși în mână a primit un comentariu de la stalkerul vieții ei. Comentariul era de genul “Săracul copil. Ce copilărie are!”

Nu prea am înțeles ce a vrut să zică, încă nu mă prind mereu la sarcasm sau ironie. Mama mi-a explicat frumos. Am înțeles apoi că oamenii judecă. Și nu orișicum, ci judecă exact când habar nu au de nici măcar un gram din povestea vieții celorlalți. Omul ăla răutăcios și frustrat nici nu știe prin ce a trecut mama cu mine, nu știe că gogoșile pe care le aveam în mână nici măcar nu le-am mâncat, ci doar am gustat din cea roz să îmi dau seama de gustul ei, nu știe ce înseamnă să ai un copil care nu pune gura pe zahăr până la vârsta de 2 ani, și mai apoi să descopere că are alergie la cacao și alte 11 chestii, și că de o groază de timp nu știe ce e ăla ambalaj.  Așa este. Nu mai știu cum se aude sunetul deschiderii unui ambalaj.

Colegii mei de la școală aud asta în fiecare zi. Eu doar privesc de la distanță. Îmi scot din ghiozdan cireșele, morcovii…

 

Ziua 2.

Ieri mama a plâns. Nu mai face față, draga de ea. Sunt doar eu cu ea. Mereu am fost doar eu cu ea. Și vom fi așa până la sfârșitul vieții. Aș vrea să îți pot șterge lacrimile, mami. Dar mai ales pe cele din suflet.

Ieri trebuia să mă ducă la vaccin după școală, dar a uitat. M-a dus cu viteza luminii direct la hotel unde avea treabă. Era foarte concentrată și se plimba dintr-o parte în alta cu o listă cu sute de coduri. Mai era atât de puțin până la inaugurarea complexului hotelier. Am fost luată de unchiul meu și dusă acasă la el. Ea a rămas să termine ce avea de rezolvat. A venit acasă spre seară, s-a uitat pe programul pentru tabăra medievală, și încerca să calculeze când nu mai fac vaccinuri, să pot pleca în tabără. La un moment dat aud că țipă: „Roxalia, vaccinul!” Dar era deja 7 jumătate, clinica se închisese la ora 6.  Ar fi fost vaccinul nr 9…

Ziua 3.

Trag aer în piept.  Azi dimineață m-am dus la urgențe să fac vaccinul nr 9.

Reiau. Mama a încercat să facă totul ca la carte cu mine. M-a alăptat 1 an și 5 luni. A încercat din toate puterile să mă țină departe de zahăr. A reușit până la 2 ani, după care, bunicii nu au reușit. M-au servit cu dulciuri de casă.

De la 2 ani până la 4 ani mâncam rareori dulciuri, dar o făceam. Imediata perioadă, de la 4 la 6 a fost cea mai frumoasă. Eram independentă, mergeam la magazinul din apropiere, îmi cumpăram pufuleți, acadele și ouă Kinder. Mmm… ouă Kinder. Mi s-a făcut dor de ele acum 3 luni. Am rugat-o pe mama să îmi cumpere unul doar sa îl miros și să iau jucăria. Nu a fost de acord. I-am promis că nu îmi va fi poftă. Mi l-a cumpărat. L-am mirosit cam 5 secunde, m-am întristat un pic, am luat jucăria și am plecat. După 2 ore încă l-am văzut pe masa din bucătărie. Erau cele 2 jumătăți de ou de ciocolată care stăteau pe ambalaj. Am rugat-o pe mama să le mănânce. S-a conformat. Am făcut chestia asta de vreo 3 ori, mama s-a îngrășat. Glumesc, e tot slabă, spre oroarea stalkerului ei. :)) Dacă nu v-ați dat seama, e femeie, normal. Mama mi-a și arătat-o. Chipul ei e asemenea sufletului său. Mami a zis că nu e bine să spun lucruri rele despre ea. Am întrebat-o de ce îi ia apărarea și de ce nu a făcut mai multe în momentul în care acea femeie i-a spus mamei printr-un mesaj de pe un cont fals că va intra cu mașina în ea și mă va răpi pe mine. Mi-a explicat apoi despre frustrările și sufletele otrăvite ale oamenilor, și faptul că ar trebui să își învețe singură lecția, nu am înțeles o boabă.

Mă întorc la ale mele. După perioada asta frumoasă în care mâncam ce doream, dar cu limită, în octombrie 2016 am făcut o alergie de toată frumusețea. Am înțeles că asta cu „de toată frumusețea” ar fi o expresie, căci erau de fapt de toată urâțenia. Nu vreau să îți arăt poze, jurnalule, te vei speria.  Dacă îți imaginezi 200 de plăci tectonice roșii în 3D peste tot corpul unui om, îți imaginezi bine. M-am internat cu mami de urgență. Mi-au pus branula aia urâtă. M-au luat pe mine cu „dăm apă la fluturaș pe aici”. Pe bune? Am plâns. Și apoi a început nebunia. Tratamentul a fost cu hemisuccinat, adică cortizon. Și ce se întâmplă când iei cortizon? Nu trebuie să mănânci sare. Primele 2 zile am avut regim stict. Mere, cartofi copți, orez, pâine prăjită fără sare. Alergia îmi tot apărea, dispăreau pete uriașe, apăreau altele. Se tot mutau. Mi-au scos merele. Eu am fost mai șmecheră și mi-am scos și cartofii și orezul ăla bleah, fără niciun gust. O duceam din ce în ce mai bine doar cu pâine prăjită fără sare și apă. Corpul meu nu o ducea la fel de bine. Alergia încă era. După 7 zile de stat în spital și bombardat corpul cu hemisuccinat, m-am refăcut și m-am întors acasă.

Cea mai mare problemă era că nu știam niciuna dintre noi ce a declanșat alergia, pentru că mâncasem zilele acelea ce mâncam eu de obicei. După spital, regim strict + o lună tratament acasă cu Tamalis și Aerius, apoi a trebuit să fac la sfârșitul lunii noiembrie un set de analize de sânge cu niște denumiri super ciudate, ceva cu radio. Stai să o întreb pe mama.

Nu era vorba de niciun radio, se numea activitatea diaminoxidazei. Am făcut hematologia, electroforeza, biochimia, imunologia, parazitologia, alergologia și markeri boli infecțioase. Adunând de la fiecare, în total erau 53 de chestii. Și ca să vezi, nu am plâns deloc când mi-a luat sânge. Pe bune îți zic că nici mie nu îmi venea să cred, cum stăteam pe scaun în brațe la mama și nu am scos niciun sunet. Mi-au dat diplomă de copil cuminte cu Sofia. Mama m-a recompensat, nu mai știu cu ce.

Apoi am așteptat cuminți rezultatele, să putem merge cu ele la noul meu doctor alergolog, să îmi facă testele de alergologie și pe mâini. Dar rezultatele întârziau să apară… Vine luna decembrie, aproape de Crăciun, eram fără rezultate.  În tot timpul ăsta am evitat tot ce înseamnă mâncare procesată, semipreparate, ouă. Am mâncat câteva batoane cu cereale și ciocolată, nu îmi apărea nimic. Evident, noi nici nu bănuiam de la ce aș putea fi alergică.

Ajunul Craciunului, mama și Alin stăteau la masă. Mama mă roagă să iau o lingură de guacamole. Îmi spune că avocado e fructul regelui și că e foarte bun pentru corp. Iau o singură gură de avocado cu porumb și ceapă. Deschid frigiderul și spre uimirea mea văd un suc natural din fructe de pădure. O întreb pe mama ce-i cu el, căci ea nu cumpără niciodată sucuri pentru acasă. Îmi spune că e pentru tiramisul cu fructe de pădure. O rog să îmi dea măcar o gură. Răspunsul ei a fost nu. O rog încă o dată, Alin e și mai hotărât și îmi spune NU, și îi trage o privire mamei să rămână așa. Mama se uită la ochii mei de căprioară (știam eu ca asta o să meargă. că doar e mama) și îmi zice ce voiam să aud: „Ok, dar o gură super mică!” Și chiar așa a și fost. Mi-a pus într-o ceșcută mică, un pic de suc pe fundul ceșcuței. Mmm, ce bun a fost.

Prima zi de Crăciun.

Ora 5 dimineața internare la urgențe. Făcusem iar o formă urâtă de alergie. S-au chinuit să îmi pună branula 15 minute. Am plâns cum n-am mai plâns în viața mea. M-au înțepat de zeci de ori, și nu din cauză că nu mi se vedeau venele, ci din cauza branulei. Sânge era peste tot, iar eu eram toată transpirată. Mama stătea la capul meu, mă mângâia și îmi vorbea dulce.

Am stat cu mama într-un salon de te ia groaza în prima zi de Crăciun. Noi două. Ca întotdeauna. Mă uit la mama. Mă aștept să fie nervoasă, azi trebuia să stam de Crăciun cu toată familia și să mergem în vizită la niște prieteni. Nu este. Pare că nici nu îi mai pasă că ne aflăm în spital de Crăciun. Ori asta, ori simuleaza foarte bine nepăsarea.  Dar ca să poți face asta trebuie să fii puternică. Am învățat de la mama că și eu trebuie să fiu puternică și să merg înainte. Vine Alin, ne aduce laptopul lui cu alte filme scoase față de cele din octombrie, îmi aduce jucării noi și mamei 2 reviste. Impropiu am spus că a venit Alin. Nu știu dacă știti, dar tații și toți bărbații, în general, nu au voie să intre în saloane. Nici măcar de Crăciun nu se fac excepții. Așa că a ramas la ușa spitalului, a trimis lucrurile prin cineva. Mama nu citește niciodată reviste, din ce am văzut eu doar cărți. Deschide una, se duce direct la sfârșitul ei, citește ceva cu H. Închide.

Ieșim din spital a doua zi de Crăciun la prânz, cu obligația de a continua tratamentul prin branulă, o dată la 8 ore. Mama regreta că nu am făcut testele de alergologie înainte de a veni rezultatele. Dacă știa că va dura atât de mult, se schimba situația…

In ianuarie, vin rezultatele de la sânge, mergem să îmi fac testele pe mâini. Mi-era teamă de necunoscut. Nu știam de câte ori mă va înțepa pe mâini. Au fost 50 de înțepături. Mama mi-a dat exemplu, mai întâi i-au făcut testele ei, ca să văd că totul e în regulă și nu are de ce să îmi fie frică. Am urmat eu, am rezistat, nu a fost chiar atât de rău.

După 30 de minute, mama avea mâinile albe cu un singur punct roșu. Eu aveam mâinile roșii. Verdict la mine: 12 alergii – avocado, cacao, roșii, țelină, soia, miere, propolis, căpșuni, nuci, alune, fructe de pădure, acarieni.

Pfff… cacao, a căzut cerul pe mine. Nu înțelegeam când s-a activat, pentru că eu consumasem cacao între octombrie și decembrie, și nu mi-au mai apărut pete. Iar în decembrie când făcusem alergia clar era de la avocado, sau poate de la gura aia mică de suc din fructe de pădure. Sau combinația dintre cele două.

De atunci am renunțat la tot ce înseamnă “a fi desfăcut din ambalaj și consumat imediat”. Dar am avut făcute la discreție ciocolată de casă din pudră de roșcove, clătite, plăcinte cu brânza la cuptor, plăcinte cu măr, cornulețe, colivă, Raffaelo de casă, etc. Toate făcute în casă. După 3 luni mi s-a luat de toate astea.

Am devenit foarte responsabilă și am grijă de tot ce pun în gură. Niciodată nespălată pe mâini. Niciodată lucruri noi fără să o întreb pe mama. Sunt în clasa zero acum și merg la after school, iar masa de prânz o luăm toți la un restaurant din preajmă. Cei de la restaurant au lista mea de alergeni. Mi-au făcut într-o zi pizza, și mi-au spus că nu au pus sos de roșii și nici semipreparate, ci doar pui. Mi-a fost teamă să încerc, am refuzat. Mi-am promis că fac tot posibilul să nu ajung a treia oară la spital.

De câte ori văd ceva ce îmi este poftă, trag aer în piept, mă înfrânez și îmi spun “nu mai vreau pentru a treia oara acolo”, și mi se ia de orice.

Ianuarie, februarie și martie 2017 am ținut un tratament cu Tamalis seara și Aerius dimineața zilnic. În aprilie am început un nou tratament: 10 vaccinuri pentru imunitate, făcute unul la trei zile. Am ales zilele de marți și vineri pentru vaccin. Mi-am mutat gimnastica de marți pentru miercuri, pentru că nu am voie să fac efort în ziua cu vaccinul.

La primul vaccin a fost groaznic. Mi-a fost atât de teamă, am plâns 5 minute înainte de el și nu voiam să cunosc durerea cauzată de vaccin. Mama mă ținea în brațe și îmi șoptea încontinuu că va fi bine. Mi l-a făcut și am rămas surprinsă. Făcusem atâta zarvă pentru o pișcătură mică.

Următoarea tură, mi l-a făcut rapid, nu am zis nimic, eram foarte calmă. La al treilea vaccin, am intrat în cabinet, am început să joc un Domino, doamna doctor a venit la mâna mea, l-a facut și asta a fost tot. La următoarele 2 intram singură să îmi facă vaccinul, mama stătea pe hol. Iar la ultimele deja eram la nivelul extrem, mama aștepta în parcare, eu intram în clinică, urcam treptele, intram direct în cabinetul pentru tratament, îmi făcea vaccinul, ma întorceam în maxim 5 minute la mașină. Mama mereu mă mirosea pe mână, să simtă mirosul de spirt și histamină. Prea mă mișcam repede și nu înțelegea cum de reușeam, credea că aș putea minți. Dar eu nu aș face niciodată asta, nu aș minți-o pe mămica mea. Cel puțin cu ceva atât de serios, căci în rest…

Două luni voi face pauză, după care încep iar o serie de 10 vaccinuri, unul la 3 zile… și tot așa, timp de 3 ani de zile. Dar m-am maturizat, știu că e spre binele meu, nimic nu mă mai sperie. Mama a citit în zeci de seri despre alergii, despre imunitate, despre tratamente, despre homeopatie, când e cazul și când nu. Speră ea că a luat decizia corectă. Oarecum e o responsabilitate mare numai pe umerii ei. Degeaba s-ar sfătui cu oricine altcineva, ea e singura responsabilă de sănatatea mea. A ales să îmi facă și 10 ședinte de terapie Bowen. Acolo m-am vindecat emoțional, am învățat cum să rămân calmă, cum să comunic cu mama despre blocajele mele emoționale.

 

Ziua 4. Încă un episod ce aș vrea să ți-l povestesc, jurnalule.

Pe la sfârșitul lui martie 2017, am făcut puțin rosu în gât și am avut febră 39, timp de 4 zile. Mama nu voia să ajung la antibiotic, și a încercat să o stopeze altfel. Când a văzut că nu scade febra după cele 4 zile a apelat la medicul de familie, iar el mi-a dat Augmentin. Au fost cele mai crunte zile din viața mea în relație cu mama. Niciodată nu am mai văzut-o să clacheze atât de des. Și nici pe mine nu m-am văzut atât de stresată. Asta pentru că nu voiam nici în ruptul capului să iau Augmentinul. Eu care luam în trecut orice mi se dădea, de data asta pur și simplu nu puteam. Se ruga de mine 30 de minute pe ceas să îl iau ca să mă fac bine și să-mi scadă febra. Îl luam și îl vomitam automat. După o zi, am reușit să mă calmez și să îl iau fără să îl dau jos. Corpul îmi spunea că ceva nu e în regulă cu antibioticul ăsta. A patra zi dimineață, aveam pete pe coate. Mama a început să plângă instant, ea era cea care își repeta acum într-una “Nu, nu ne vom interna pentru a treia oară la spital”. (Noi când zicem a treia oară la spital, ne referim spital + alergie, pentru ca eu am mai stat internată la spital și din cauza câtorva bronșite și a unei enterocolite urâte la 7 luni). A dat câteva telefoane, s-a mai calmat. Ea avea și o expoziție la Caex și presiunea era și mai mare. Nu știa cum să se împartă, ce sa facă, ce decizii să ia. Toată ziua s-a comportat extrem de bine cu mine, nu m-a mai certat, a scos Augmentinul și toate celelalte medicamente din program, am ieșit la plimbare pe malul Bistriței, am văzut lebedele. Ea era senină, și știam că o să fie bine. Spre seară s-a uitat pe corpul meu și a văzut că singurele pete sunt tot cele de pe coate. Îmi spune: “Scumpo, este posibil să se fi declanșat alergia de la stres. Erai atât de stresată cu luatul antibioticului și cu faptul că te obligam să îl iei deși nu îți doreai, încât ți-au apărut câteva pete.” Ne-am culcat liniștite amândouă.

A doua zi dimineață eram full de pete. Nu, nu era de la stres. Acum sincer, nu știu dacă săraca mama a mai plâns sau nu când m-a văzut în ce hal eram, dar sigur la ora 10 era la Bowen cu mine să îmi facă terapia. După 10 minute de terapie, febra a scăzut de tot. Direct de acolo am mers la doctorul meu alergolog. Am depistat misterul: niciodată, dar niciodată nu se dă Augmentin persoanelor cu teren alergic. Acum că știam care era cauza, nu am intrat la regim strict și nici la cortizon, am continuat să mănânc ce mâncam eu de obicei în ultimul timp și știam că urticaria vine în avalanșă cu pete noi în fiecare zi timp de 4-5-6 zile. Depinde. Am continuat tratamentul cu Aerius și Zyrtec picături și totul a fost bine, nu mai eram panicate.

De atunci nu am mai făcut alergie. Mama crede că nu la tot ce mi-a ieșit pe mână la teste sunt alergică. Ei i-a ieșit la 13 ani că e alergică la nuci, și acum la fel i-a ieșit. Iar ea manâncă nuci la discreție și nu i se întâmplă nimic. Posibil ca nu la toți cei 12 alergeni să mi se declanșeze urticaria aia urâtă. Dar nici nu vreau să risc acum. Mai fac o tură de vaccinuri în august și septembrie, și apoi mama mi-a promis, că pot încerca de ziua mea o gură de ciocolată să vedem ce se întâmplă. Până atunci ar trebui să mă desensibilizez la o parte dintre ele. Cine știe care parte… Dar ce-i drept nici nu-mi pasă de avocado. Îl urăsc! Și la gust și pentru faptul că m-a băgat în spital. Nu știu de ce tot îl laudă mama, și consumă vreo 10 avocado pe săptămână. Când o văd că mănâncă… bleeeah… fug la 10 metri de ea.

Dacă totul e bine, în toamnă voi mânca 2 GOGOȘI ROZ și îi voi transmite acelei femei următorul mesaj: “Asta e o copilărie fericită pentru mine! Să știu că pot mânca, cu limită, orice îmi doresc fără să îmi fac mie rău! Nouă, copiilor, ne este greu să ne abținem de la dulciuri sau de la orice altceva ce ne face cu ochiul. De ce ai judecat atunci? Ce știi tu despre copilăriile fericite? De obicei, când ai o copilărie fericită nu ajungi un adult atât de răutăcios cum ai ajuns tu astăzi. Ce traume te-a făcut să-i scrii mamei? Dar zi-mi și tu mie, tu ai o viață fericită? Oamenii cu viața fericită nu își fac conturi false și nici nu trimit comentarii răutăcioase sub anonimat, pentru că au nevoie de cât mai mult timp la dispoziție pentru a-și trăi viețile frumoase. Aș putea să îți zic și ție „Săraca de tine! Ce viață ai..” , dar nu o fac, din înțelepciunile mamei știu că nu e bine să judecăm și să ne dăm cu părerea despre viața altcuiva.

#StopBullying

P.S. Săptămâna aceasta am mâncat pufuleți și biscuiți cu merișoare dintr-un ambalaj. Nu am pățit nimic! Yeey!

P.P.S. Trebuie să știți că eu fiind așa de mică, nu scriu corect încă și nici nu îmi merg degetele atât de repede pe tastatură, m-a ajutat mama în procent de 100%. :)) Niște pagini reale din jurnalul meu adevărat arată așa: