I did it and it was LEGEN… wait for it… DARY!

 

Skydiving – Mi-am dorit dintotdeauna să fac asta și astfel a fost cadoul pe care l-am primit de la Alin la 29 de ani. Pe 13 noiembrie fac 31 și de atunci mă tot “chinui” să sar cu parașuta. Îmi făceam rezervare, ajungeam la București, ploua, se anula saltul. Sau erau 2-3 bălți pe pistă rămase de la o ploaie din cursul săptămânii, și la fel, nu puteam face saltul din acea cauza, chiar dacă soarele ardea pe cer. Iar eu eram anunțată cu 1-2 ore înainte de programare, ajunsă deja în București, că nu se mai poate. Frustrant, nu? Asta s-a întâmplat de două sau trei ori, nici nu mai știu. Săptămâna trecută mi-am făcut din nou rezervare la aceeași firmă, m-am uitat pe vreme, arăta super soare, am trimis iar avansul pe care îl retrăsesem cu câteva luni înainte să expire, am zis că ăsta e momentul! Sar duminică, 12 august! Toate bune și frumoase, sunt sunată după 2 zile să mi se spună ca va fi o revizie tehnică și nu se vor efectua salturi tot week-end-ul. În locul meu, unii ar fi zis “Ăsta e încă un semn să nu sar. Poate nimic nu e întâmplător și dacă m-aș încăpățâna să fac skydiving, mi s-ar întâmpla ceva rău.” Pentru mine nu există semne și superstiții când vine vorba de ceva ce îmi doresc cu adevărat. Așa că am sunat imediat să-mi fac rezervare pentru sâmbătă seara la Skydiving Center… și am sărit! Și mi-a plăcut atât de mult încât sigur acesta nu a fost primul și ultimul salt. Unii vor să sară o singură dată în viață doar să bifeze o linie de pe bucket list. La mine nu e vorba doar de bucket list, e mai intens de atât. 

Emoții nu am avut deloc, deloc… mi s-a părut doar un pic “nebunesc” când a trebuit să semnez că sar pe propria răspundere, și că acest lucru ar putea să îmi aducă și moartea. O parte amuzantă (acum mi se pare amuzant, nu atunci) a fost când am luat în mână următoarea foaie pe care scria “Contract de donație” și pe care trebuia să o semnez în dreptul cuvântului “donator”. Automat m-am gândit la donarea organelor, pentru că tocmai ce trecusem de la rândul care se termina cu “moarte”. :)))) Didi a luat repede foaia, a citit-o și mi-a spus că era vorba de altceva. :)) Când i-am povestit mamei de treaba asta, mi-a spus “Păi ce ar fi făcut cu organele tale? Ar fi fost praf!” Spuneți și voi? Ea e mama! :)) 

Săptămâna trecută mă uitam la filmulețele altor oameni și nu înțelegeam de ce se uitau în sus înainte să se arunce din avion. Credeam că așa trebuie procedat și nu aș fi vrut să fac asta, pentru că voiam să mă uit în jos fix când sar ca să “adulmec” tot și să văd cu ochii mei înspre ce mă îndrept, să simt adrenalina. Dar mi-au explicat că cei care se uitau în sus făceau asta de frică. Așa că m-am uitat în jos și am trăit un moment prețios, de libertate. Timp de un minut am căzut cu 200 km/oră, timp în care nu mai țin minte decât că m-am prins de mâini cu videograful, și am stat la pozat cu palmele pe care scrisesem “LEGEN – DARY” și cam atât. S-au dus extrem de repede cele 60 de secunde, și asta probabil pentru că nu mă săturasem. Persoanelor cărora le este teamă li se poate părea că durează mult mai mult căderea. E exact ca în teoria relativității: stai cu mâna pe o sobă încinsă timp de un minut și ți se va părea o eternitate; stai timp de un minut cu o femeie pe care o iubești și ți se va părea o secundă.” Așa am pățit și eu cu o femeie pe care o iubesc, zisă parașută. 😂 

Când s-a deschis parașuta și am pornit cu o super viteză în sus, hanoracul și tricoul mi-au ajuns pe față. Mi le-am pus la loc, apoi am plutit, am învățat să frânez, să accelerez și să iau viraje. Când plutești, îți poți da ochelarii jos, poți vorbi și te poți bucura de priveliștea întregului București care se vede în depărtare. Data viitoare îmi iau și eu GoPro-ul, pentru a captura cele mai frumoase peisaje de sus. 

Am sărit cu domnul Ramiro (mi-a povestit că a fost militar parașutist mai bine de 20 de ani) și mi-a plăcut că mai mereu verifica echipamentul în tot acel timp până ajungea avionul la 3000 m. De la decolare până la salt durează aproximativ 30 de minute. E destul de interesant că până pe la 1000-1500 de metri se zboară cu ușa avionului deschisă. Chiar dacă m-am prins în cele 4 puncte de domnul Ramiro abia la 2000 m, nu m-am simțit în nesiguranță în avion, din contră mi-a plăcut, mi-a dat sentimentul de “Misiune imposibilă” și că urma să sar imediat din avion. :))) 

Va urma!

P.S. Filmulețul de 1 minut se poate vedea AICI.

Reclame

Înrădăcinare

Tu crezi în faptul că nimic nu este întâmplător? Ce îți trece prin minte când cineva îți vorbește despre informație, vibrație, energie?

Am deschis blogul doar să povestesc un lucru aparent minor care mi s-a întâmplat ieri și asta pentru că vreau să rămână  scris pe undeva.

Când îți spun informație la ce te gândești? La informațiile pe care le citești pe site-urile de „știati că?”, la cea din conținutul unei cărți, la tot ce se învârte pe internet, adică la acea informație perceptibilă cu simţurile noastre obişnuite (cuvinte, imagini, sunete)? E în regulă, este corect. Dar te gândești și la informația subtilă, transmisă în mod imperceptibil pentru mulți oameni, complexă şi profundă, greu de înţeles pentru minte? Acea informație transmisă în mod subtil care este uneori mult mai complexă comparativ cu cea transmisă verbal într-o carte sau la un curs la care participi. Uneori ea este chiar dincolo de posibilităţile de înţelegere ale minţii raţionale. De multe ori, fără această informaţie subtilă nu putem pune în aplicare corect ceea ce învăţăm.

De obicei după ce primim o informaţie, nu întotdeauna o înţelegem cu adevărat sau putem să o aplicăm cu rezultate reale în viaţa noastră, pentru că ea se poate afla pe un anumit plan vibraţional, iar vibraţia fiecărei persoane determină în ce măsură ea poate accesa, înţelege şi jongla cu acea informaţie.  Puterea de a folosi o informaţia depinde de cantitatea de energie pe care o avem la dispoziţie.

Ieri mi s-a întâmplat/arătat un lucru și am încercat să învăț ceva din el. Poate încă nu sunt pe planul vibrațional care trebuie să mă facă să înțeleg ceva mai deep de atât.

O iau ușurel și povestesc detaliat, pentru că nah… mie asta îmi place să fac, să scriu.

Mama mea face zilnic în parc în jur de 12.000 de pași pe zi.  Nici eu nu las o zi să treacă fără pași mulți pe pedometru, dar în zilele în care merg la kickboxing și TRX nu țin morțiș să îmi fac și pașii, de aceea zilele săptămânii mi le împart cu sala, zile de mers alert + un sport, zile de alergat, etc. Tocmai de aceea, nu ieșim împreună ca să combatem sedentarismul, o facem separat. :)) Cum Al. se ducea la squash cu un prieten, i-am propus mamei să își facă pașii alături de mine pe un traseu drag mie pe care voiam să i-l arat și ei. Un traseu în natură, care are 8.5 km, am parte de un râu, mulți copaci, stuf, fazani, rațe sălbatice și muuult mult verde oriunde mă uit. Am luat-o și pe fiica mea cu noi,  am mers cam 20 de minute printr-o ploaie de vară, vorbind despre importanța respirației conștiente și a meditației, am trecut de o zonă de grătare unde erau gunoaie rămase pe jos, după care am ajuns în zona pe care o iubesc, zona verde, cea de care scriam mai sus.

Deși era zona verde, în față ne apar câteva bidoane pliate, se observă că erau aruncate de mai bine de jumătate de an. Și încep să îi explic Roxaliei pentru a nu știu câta oară de ce nu e bine ca oamenii să arunce în natură obiecte care se degradează în zeci de ani. Roxalia are acum 7 ani și 7 luni și a auzit lecția asta de la mine de foarte multe ori, dar îi reamintesc mereu și mereu. În schimb astăzi, i-am zis ce se întâmplă dacă acele peturi pot ajunge în apă. Mi-am dat seama că nu ii vorbisem încă despre mediul acvatic și plasticul. În următoarea jumătate de oră de mers am subliniat cu lux de amănunte tot ce ar trebui să știe. I-am povestit că sunt organizații care vor să salveze mediul acvatic și scot câteva tone de plastic din oceane an de an, și tot nu au cum să scoată tot pentru că sunt miliarde de tone scufundate în ape. Nu mai zic de materialele plastice care pe măsură ce se deplasează în mare, se prăbușesc în bucățele mici, tari, care pot fi consumate de animalele marine (ajungând pe fundul oceanului și nefiind expuse razelor ultraviolete, nu se vor mai degrada). Acelea nu pot fi strânse cu ușurință. De aceea cel mai important este ca noi oamenii să aruncăm gunoaiele doar în locurile strict amenajate pentru așa ceva. Nu mai zic nimic de reciclare, e un vis. I-am spus că schimbarea începe cu ea, chiar daca sunt persoane care nu se vor schimba niciodată și nu le va păsa de natură, mereu să aibă grijă de acțiunile ei și să încerce să fie un exemplu pozitiv pentru cei din jurul său. Ca să o fac să înțeleagă și mai bine pericolul plasticului în oceane/mări i-am spus de faptul că animalele se pot înfășura în plase de pescuit abandonate și pungi de plastic sau pot ingera plasticul, care conținând substanțe chimice toxice, le poate provoca blocaje sau le poate perfora intestinele. De obicei păsările marine înghit materiale plastice și broaștele țestoase au probleme cu obstrucționarea în aceste materiale. Asta ca o statistică, nu doar lor li se întâmplă. Nu prea întelegea faza cu obstrucționarea și cum de ele nu își pot da jos singure plasticul, așa că am luat cazul broaștelor țestoase.  Și am început să îi explic și să îi arăt poze de genul acesta:

turtle birds plastic

După care am început să vorbim ceva timp și despre țestoase, că au rezistență enorm de mare fără mâncare, că există și țestoase mari de 3 metri, că au puterea de a-și reface carapacea, că pot să depună până la aproape 200 de ouă, că pot trăi câteva luni de zile și daca li se scoate creierul, etc.

A fost o discuție despre mediu și animale, ca o oră de educație ecologică și sigur a făcut-o pe Roxalia să își înrădăcineze o mentalitate sănătoasă în ceea ce privește calitatea mediului în care trăim, să își dea seama că natura ne satisface direct sau indirect o parte mare a nevoilor vitale. Pe ea am mai implicat-o într-o acțiune anul trecut, în care am mers într-o sâmbătă dimineață de martie, alături de câțiva voluntari ecologiști și am strâns toate gunoaiele de pe digul Lacului Bacău, după care la Coada Lacului am plantat 180 de plopi albi. Și uite că acțiunea de atunci, micile discuții pe care le am cu ea despre importanța mediului nu o fac decât să se implice în protejarea și ocrotirea mediului, așa cum s-a întâmplat si ATUNCI (dă click să citești povestea de la P.S.), dar sigur va fi pe termen lung.

Încântată că am reușit să îi transmit Roxaliei din nou atâtea informații (din categoria informații perceptibile) și că ea le-a îmbrățișat pe toate și a zis că vrea să fie o mică ecologistă, la nici 2 minute, ce credeți că îmi apare în față? Pe un drum de iarbă, înconjurat de cătină pe ambele părți, cu râul la aproximativ 20 metri distanță, unde am observat până acum doar fazani, rațe sălbatice, coțofene, uneori capre, dar niciodată, nici măcar odată în atâtea săptămâni de când fac acest traseu nu am observat o ditamai broasca țestoasă europeană. Și era acolo, în fața noastră, ne-a văzut, și a început să meargă cât mai repede spre dealul plin de copăcei, și nu înspre râu.

M-am apropiat lângă ea să văd dacă e rănită, nu s-a ferit de mine, m-a lăsat să îi fac și câteva poze, dupa care mi-am continuat drumul.

turtle bacau

Ce înseamnă apariția ei? Nu zic că e imposibil să vezi o țestoasă dacă în preajmă este o apă, dar de ce fix atunci? În mod normal ele ies din hibernare începând cu luna aprilie cand dă căldura, dar din aprilie până acum în iunie, nu am văzut țestoase pe acolo. E vorba de o simpla sincronicitate sau ceva mai profund? Vreun mesaj subtil transmis doar prin prezența unei țestoase la momentul potrivit? Un fel de mulțumire pe care mi-a transmis-o pentru că îmi pasă de toate animalele acvatice?

Sau un semn că va ajunge Roxalia în viața asta Secretarul General Al Organizației Natiunilor Unite? Va avea 16 ani când Antonio Gutteres va termina mandatul, dar poate dupa celălalt mandat? :)) Trebuie să înțelegi că te-am făcut să citești până aici doar ca să îți intre în cap anumite informații perceptibile și să ajuți și tu natura și nu să mă ajuți să depistez eu mesaje subtile. Să îți dai seama că toți suntem băgați în asta, să te apleci și să ridici gunoiul altuia fără să ți se pară a fi asta o problemă, dar mai ales să fii atent unde ajunge gunoiul tău. Acesta a fost interesul meu, să te fac să conștientizezi un lucru. Să știi ca face parte din procesul tau de dezvoltare personala. Ce faci tu în fiecare zi se numește dezvoltare personală dacă are un rezultat de creștere interioară, iar înlocuirea obiceiurilor proaste cu unele mai bune, atunci când întreprindem acțiuni care ne cresc interior putem spune la fel, că ne dezvoltăm personal.

 

Update, 22:00. Care erau șansele ca eu să scriu despre asta chiar astăzi, de Ziua Mondială a Mediului Înconjurător și să aflu acest lucru la câteva ore după publicarea postării. Hai, mă… se întâmplă ceva. :))

 

 

 

Cappadocia și ale ei coșuri de zâne

Nu știu dacă mai țineți minte de pe insta, pentru că nici nu trebuie, :))) dar de ziua mea am primit o felicitare de la finii mei și de la finii finilor mei, (aka  #nașofinii) în care îmi spuneau doar atât:

“Verifică Instagramul.

#nașofinii

La mulți ani!”

Mi-am deschis instagramul și am observat că au intrat pe contul meu cu ajutorul lui Alin, au postat un gif prelucrat, unde apar eu stând într-un balon cu aer cald care se îndepărta și astfel se vedea în toată splendoarea ei, Cappadocia. Când am văzut coșurile de zâne mi-am dat seama că mi-au făcut cadou ceva ce mi-am dorit nespus de mult încă din 2014, o excursie în Cappadocia… și mai ales să mă înalț cu balonul. Trebuia să aștept cumințică 5 luni. Și am așteptat, mai puțin cumințică. Cu o lună înainte de Cappadocia, mi-am ridicat un alt cadou, o altă călătorie, de data asta din partea lui Alin. Și zic că nu am stat cumințică pentru că în excursia la Madrid ne-am distrat suuuper tare. Dar voia bună supremă din această primăvară a fost în Cappadocia. Nu știu altii cum sunt, dar noi când mergem în excursii, pe lângă faptul că vizităm aproape toate atracțiile și mergem foarte mult pe jos, mereu o facem hlizindu-ne și scoțând cele mai bune glume ever. Dacă vreo unul dintre noi e serios mai mult de o oră, deja e ceva putred la mijloc. :))

De Minsk, Amsterdam, Viena și Madrid nu am scris nimic în nișa de travelling… îmi cer scuze. Da, știu că nu vă pasă…

Măcar despre concertul Coldplay de la Viena, care a fost inimaginabil de frumos, și îl recomand tuturor fanilor, aș fi putut să scriu, dar neah… nu am reușit nici măcar atât.

Trec la Cappadocia…

Cappadocia este o regiune istorică în Anatolia centrală (cuprinde o suprafață ce se întinde astăzi într-un areal de aproximativ 5.000 kmp), în estul Turciei (in Turcia care face parte din Asia si nu Europa), fiind cunoscută în antichitate drept Katpatuka, adică “ţaramul cailor frumoşi”, nume dat de perşi, în timp ce primii săi locuitori, hitiţii care populau aceste meleaguri cu mai mult de două mii de ani Î. C. îi spuneau Mazaka. Katpatuka i se trăgea de la faptul că încă din acele vremuri ţinutul era celebru pentru creșterea cailor de rasă. Și acum sunt vreo 400 cai sălbatici. Tot din cele mai vechi timpuri, Cappadocia se află pe “Drumul Mătăsii”, acea rută comercială vestită din antichitate stabiltă între Extremul Orient şi lumea mediteraneeană.  Istoria este următoarea: Acum câteva milioane de ani, vulcanii Ercies și Hasan (2 din cei 3 prezenți acolo) au erupt în același timp, iar lava acestora a umplut valea de la poalele lor, apoi ploile, vântul și variațiile de temperatură și-au contopit forțele și au au săpat în tuful vulcanic, dând naștere unor forme geologice spectaculoase. Mai spectaculoasă decât acțiunea naturii este acțiunea oamenilor. Acum mii de ani, localnicii au scobit stâncile pentru a-și așterne adăposturi. Satele tradiționale cappadociene arată ca niște imenși faguri de albine.

IMG_8309

Toate fotografiile din această postare îmi aparțin și ofer permisiunea de reutilizare doar celor care-mi cer acordul.

Transportul

Am plecat cu Turkish Airlines din București la ora 5:50 dimineață, am făcut escală în aeroportul din Istanbul, apoi am ajuns în aeroportul Kayseri. Acolo ne aștepta un turc care ne-a dus cu un microbuz până în Goreme. Vorbisem prin mail cu cei de la hotel să ne trimită mașină încă de când eram în România. Durează aproximativ o oră (sunt 75 km), și ne-a costat câte 30 de lire turcești de persoană (adică apx 30 ron/pers).

Cu cât te apropii de Cappadocia, îți dai seama că ai ajuns într-un paradis, pentru că pare desprins dintr-o altă lume, formațiuni geologice stranii, similare cu cele de pe Lună. Când descoperi și mai mult tot ce e acolo, te bucuri de labirinturi subterane, fortărețe, orașe construite sub pământ, biserici și capele construite din roca vulcanică.

IMG_8263

Cazarea

Dacă ajungeți în Cappadocia, e de recomandat să vizitați Göreme, Uchisar, Ihlara și Neveshir. Cazarea e bine să o aveți în Göreme, deoarece e centrul acțiunii din regiune, plus că veți fi un pic mai aproape de baloane.

20180429_061207

Priveliștea din fața camerei noastre

Hotelul ales de fini mi-a plăcut super mult. Camerele erau amenajate în peșteri / stânci și erau foarte mari. Daca aș fi mers iarna, puteam să îmi fac focul în șemineul din cameră. Baia era la fel de mare și avea și cadă de hidromasaj, dar și zonă de duș. Hotelul avea curtea și terasa imense, puse pe mai multe straturi, cu foarte multe zone de relaxare (cam peste tot șezlonguri, măsuțe, jacuzzi, saltele, perne, etc). Nu știu cum să mă exprim și nici din poze nu reiese tot, poate un filmuleț de vreo 10 minute ar fi dat în întregime cât de frumos era la ei. Când căutați cazare, nu e suficient să aibă în continuarea numelui hotelului cuvântul „cave”, nu toate au camerele sub formă de peșteră. Ca să știți sigur că nu au camere normale, căutați fotografii pe Booking.

travellers cave

Traveller’s Cave Hotel

Prețurile

Sunt accesibile, posibil și din cauză că Turcia pierde din ce în ce mai multi turiști (atentante & co). 1 liră turcească e apoape cât 1 RON de al nostru. Cât despre negociat, puteți face lucrul acesta fără să vă simțiți prost. Noi nu am negociat la hotel, dar când m-am dus să cumpăr un covoraș am reușit fără prea mare greutate și țigănie să îl cumpăr cu 100 lire turcești, prețul spus de vânzător fiind de 250 lire turcești. Dacă mă strofocam puteam să obțin și 180 de lire discount, dar faptul că vânzătorul ne-a oferit ceai și am mai stat puțin de vorbă, nu mi-am mai permis. :)) Mi-a mai dat și follow pe instagram și 50 de like-uri, cât să întrec măsura? :)))

aIMG_8698

Mic dejun / Traveller’s Cave Hotel Cappadocia

Călătoria cu balonul

A fost exact cum mi-am dorit, fix emoțiile pozitive pe care mi le-am imaginat. Iubesc senzația de desprindere de pe pământ, apoi senzația de zbor, de plutire și îmi place foarte mult priveliștea nesfârșită de sus. Mi-a creat mai mult o liniște, și nu adrenalină. Pentru că nu am teamă de înălțime, stăteam super chill peste balustradă, bucurându-mă de Cappadocia în toată splendoarea ei.

a20180427_063853

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la hotel, de la aeroport, a fost să rugăm recepția să ne găsească un zbor a doua zi. E de recomandat acest lucru, să zburați cu balonul a doua zi de cum ajungeți, astfel încât în caz de nu se pot ridica baloanele din cauza vremii, să mai aveți o speranță în următoarele zile. Rareori se întâmplă să nu se ridice, doar dacă este furtună (ele zboară și iarna) sau vânt puternic.  Tipul nostru de la hotel ne-a găsit locuri la agenția EZ AIR (una dintre cele mai vechi agenții, din 1999). Trebuie avut grijă la agențiile neautorizate. Piloții de obicei parcurg minim 300 de ore singuri înainte de a ridica un balon plin de oameni. O să mai observați după ora 8 dimineața câte un balon rătăcit prin aer, cu o nacelă extra mică și un singur om în ea… înseamnă că vedeți un pilot care face școala. La Ez Air a costat 140 euro de persoană (și-au băgat toți comisioane :))), și în general prețurile sunt între 100-170 euro/pers (poate și sub 100 euro dacă le luați cu multe luni înainte sau dacă le negociați bine). În preț intră tot: te ia cu mașina din fața hotelului, te servesc cu prăjiturele, ceai și cafea cât timp ei pregătesc baloanele, la sfârșit te surprind cu șampanie și diplome, apoi te duc cu mașina înapoi la hotel.

Chestia asta cu luatul de la hotel ți se va întâmpla la orice ai alege să faci*, mai ales dacă rezervi prin recepția hotelului. Plătești totul la hotel, după care nu mai ai nicio grijă. Hotelurile sunt conectate la firmele locale organizatoare de excursii, dacă nu chiar ei înșiși posedă așa ceva, pentru că vor sa se deruleaze totul rapid, și fac tot posibilul să plece clientul mulțumit.

*ai alege să faci = călărie, trasee cu quad (ATV-uri), turul roșu sau verde, seară turcească, dans cu dervisi, jeep safari, etc.

În general, toți hotelierii prezintă turiștilor, în momentul în care au sosit în Cappadocia, gama de excursii ce pot fi făcute și încearcă să aranjeze pentru clienții săi ce vor să facă. Bine, există evident și posibilitatea ca fiecare, odată ajuns acolo, să poată opta și negocia pe cont propriu toate activitățile.

IMG_8256

Revenind la baloane, la ora 5 – 5:30 dimineața va veni un microbuz să te ia, pe la 6 deja te ridici cu balonul. Toată nebunia durează cam 2 ore. Iar în aer noi am stat aproximativ o oră și jumătate, față de multe baloane care au stat pe cer o oră. Ne-am ridicat și printre primele 5 baloane de pe sol. Nu e neapărat ceva grozav acest lucru, căci nu aveam alte baloane prin preajmă pe care să le admiram. Dar și când au început să se ridice ca licuricii câte unul, am luat parte la un spectacol nemaipomenit când ne uitam spre pământ.

20180427_053642

Aterizarea a fost lină, direct pe platformă, tractată de o Toyota, nici nu am avut nevoie de „landing position” pe care ți-o arată dupa ce ai urcat în balon.

DCIM101GOPRO

DCIM101GOPRO

În Cappadocia baloanele se înalță doar la răsărit când vântul este pașnic, dar nu și la apus, față de alte orașe din lume. Sunt aproximativ 100 de baloane pe cer. Dacă aveți GoPro cu stick, obligatoriu să îl luați cu voi, astfel puteți prinde în poze și nacela în care vă aflați. O să ajungeți până pe la 2000 m altitudine, unde e liniște și nu e frig, ar fi bine să vă îmbrăcați în straturi, și cu cât vă îndepărtați de sol, puteți să renunțați la jachetă. Și când zic să renunțați, trebuie să o aruncați afară din balon, căci nu ai loc unde să o pui.

Există două tipuri de baloane, cele standard, cu o nacelă formată din 4 compartimente în care pot intra 20 de oameni (cinci oameni pe compartiment), plus compartimentul din mijloc în care sta pilotul și buteliile de gaz, și cele VIP, în care intră doar opt persoane.

Ai înnebunit? Cum să îți arunci geaca afară din balon? :))) Scrie-mi, te rog, dacă ai crezut asta. O pui pur și simplu pe balustrada vecină, care îți leagă compartimentul tău de celălalt, nu are cum să cadă în afara balonului.

hot air balloon

Recomand ca în celelalte zile, chiar dacă nu zbori cu balonul, să te trezești la 5 jumătate dimineața să prinzi cel mai mirific peisaj de la fereastra camerei tale. După care să ieși din cameră și să faci 1000 de poze. :))

Cam așa vedeam baloanele de pe terasa hotelului:

IMG_20180508_110045_542

Din alt unghi:IMG_8576

Alt unghi :))IMG_8582

:)) Nu am vrut să exagerez mai devreme, dar ăsta ar fi stratul nr. 4:

straturi

Cum ne-am organizat zilele

În prima zi am ales să mergem să cunoaștem centrul și să ne rezervăm ATV-uri pentru fiecare dintre noi. A fost singura chestie pe care am făcut-o fără ajutorul hotelului. Am plecat cu ATV-urile la ora 17:30 cu o gașcă destul de mare, cred că ne-am strâns aproximativ vreo 20 de oameni. Am început să colindăm văile la apus și a fost o experiență foarte plăcută. Am văzut Cavusin Village, Rose Valley și Love Valley și toate văile care le leagă pe ele.

IMG_8162

Cavusin Village

Îți dau mască de pus la gură de unică folosință și cască de unică folosință sub cască de protecție. Cum eram toți cu ochelari la ochi și mască la gură, praful din văi și lumină frumoasă a apusului, zgmotul de motoare și semi-adrenalină* din sânge, ne-a făcut să ne simțim ca în Mad Max Fury Road. Ei bine, mai degrabă ca Mad Max după 2 luni în Vaslui, dar chiar și așa, tot frumos a fost.

*semi-adrenalină pentru că nu aveai cum și unde să prinzi mai mult de 30 km/oră, de aceea am și reușit să filmez mult cu Go Pro-ul într-o mână.

IMG_8133

Nu-mai-știu-cum-se-numea Valley

Când am ajuns în vârful văii, Love Valley, mi-am dat seama că ar fi meritat numele Weiner Valley. :)))) Sau Trouser Snake Valley, sau Shlong Valley, sau One Eyed Monster Valley, sau Dingaling Valley, sau Long Dong Silver Valley. Sau ce vreți voi, numai nu Love Valley:

IMG_8174

Love Valley

Acolo am fost serviți cu șampanie fără alcool. Au ei o treabă cu șampania… și mai ales fără alcool. :)) Pentru că turcii nu consumă alcool o să vedeți că în foarte multe magazine, restaurante nu veți găsi bere, vin și alte băuturi alcoolice. Dar dacă căutați, veți găsi. :)) Noi am descoperit un magazin prin centru care aveau vin de la Turasan (vin local) și în 4 zile am golit 60% din magazin. Adică doar vreo 5 sticle in total, nu vă imaginați cine știe ce, că nici ăia nu știau să își facă bine stocul. :)) Pentru că nu puteam savura vin la anumite restaurante, ne cumpăram noi vinul și îl beam pe terasa hotelului cu una dintre cele mai drăguțe priveliști din Goreme:

IMG_8211

Am ajuns aproape pe întuneric înapoi cu ATV-urile. Eram toți plini de praf pe sprâncene, gene, haine… și ne-au curățat cei de acolo cu un sistem care îndepărta praful de pe haine (invers față de aspirator).

Un filmuleț combinat între mersul cu ATV-urile și mersul cu caii puteți vedea AICI.

Vineri dimineața, după ce am zburat cu balonul, ne-am întors la hotel, am luat micul dejun pe terasă, după care am ales să mergem în turul (traseul) verde.

Cel verde ne-a costat 33 euro /pers, iar cel rosu 28 euro/pers, cu prânzul inclus, și cu ghid. Pe ghidul nostru, Ersin (agenția Hiro) l-am prins în ambele zile, la cele două tururi, și ne-a plăcut foarte mult de el, 26 de ani, social și glumeț, interacționa foarte mult cu noi și ne-a dat toate informațiile necesare. La fiecare popas aveam puțin timp liber și pentru făcut poze, dar era stabilită o oră de întâlnire pentru adunare și continuarea traseului.

TRASEUL VERDE

Te vor lua de la hotel la 9 jumătate, te aduc înapoi pe la 7 seara. Turul Verde cuprinde  următoarele atracții: popas la Göreme Panorama, oraşul subteran Derinkuyu, mănăstirea Selime, excursie în Valea Ihlara drumeţie de 4 km prin canionul Ilhara, shopping la fabrica de bijuterii de onyx de lângă Üçhisar, Pigeon Valley, toate taxele de intrare fiind incluse în preţ. Cum am spus mai sus, în programul excursiei a fost inclusă și masa de prânz aranjată a ne fi servită într-un restaurant tradițional de la intrarea în micul sat Ihlara. Doar băuturile au fost achitate separat, neintrând în costul excursiei.

O să iau fiecare obiectiv în parte, voi scrie 8-10 rânduri despre el și voi posta și câteva fotografii.

Göreme Panorama

Prima oprire a fost la vreo 10-15 minute după ce am pornit la drum din Göreme către Üçhisar, un alt orășel de referință. Göreme Panorama  este punctul de belvedere, unde se pot vedea văile, munții și cei trei vulcani ai Cappadociei (atât Erciyes de 3.916 m înălțime cât şi Hasan de 3.253 m, nu mai sunt activi). Al treilea vulcan se numește Melendiz, are 2,963m și nu știu mare lucru despre el.

Ghidul îți oferă aproximativ 10 minute pentru relax și pentru poze. Noi am băut acolo și un fresh de rodie bun. Cam la fiecare colț dați de tarabe care vând fresh-uri de rodie sau portocale (5-7 lire turcești) sau înghețată din lapte de capră.

20180427_100053

Orașul subteran Derinkuyu

Ingeniozitatea arhitecturii antice este vizibilă cel mai mult în orașele subterane din Derinkuyu și Kaymaklı, oraşe în care locuiau mii de oameni, în primul până la 30.000 de oameni, în cel de-al doilea, până la 3.000 de suflete. Acestea găzduiau creştinii prigoniţi, mai întâi de romani, apoi de musulmani. Numai într-un areal de o sută de kilometri pătrați existau mai mult de 40 de oraşe subterane şi 200 de structuri subterane conectate prin tuneluri cu pasaje labirintice, ascunse, care comunică între ele, camere secrete și temple antice cu o poveste remarcabilă a fiecărei clădiri. Toate acestea fac din Cappadocia una dintre cele mai fascinante și mai mari lumi subpământene.

20180427_111629

Mănăstirea Selime

Este cel mai mare ansamblu monahal din zona Cappadociei, a fost săpată în piatră de către călugări în secolul al XIII- lea. După ce turcii au preluat controlul asupra Anatoliei, mănăstirea a fost transformată în caravanserai. Mănăstirea este situată pe coasta stâncoasă și abruptă a unui munte prăfos (aveți grijă ce talpă aveți la încălțări, se alunecă). Aici poți vedea săpate în stâncă toate acareturile bisericești aferente (capelă, mănăstirea în sine, spații de depozitare, școală, bucătărie), cu o panoramă cu roci țuguiate, în stilul Star Wars* spre partea cealaltă a vaii, Yaprakhisar. Merită văzut.

*Star Wars – se spune că aici s-a filmat o parte din episodul 6 (The last Jedi, filmul original, din 1983), mai exact atunci când Luke a crescut, doar că e probabil un mit, ei neavând un buget prea mare, s-au mulțumit cu niște efecte pe calculator care mutau acțiunea în Cappadocia. Rămâne de verificat, nu e o informație sigură.

IMG_8405IMG_8471

Ihlara Valley

Valea Ihlara, situată lângă Muntele Hasan și Muntele Melendiz (cei doi din cei trei munți vulcanici din Cappadocia de care v-am zis mai sus) reprezintă un canion cu o adâncime de aproximativ 100m, format de râul Melendiz în urmă cu milioane de ani. Valea începe în satul Ihlara și se sfârșește cu Mănăstirea Selime, din satul cu același nume, după o distanță de 14 km. Frumusețea naturală a zonei este evidentă pentru toți cei care au urcat vreodată valea. În apropiere, magnificul Munte Hesan (ce măsoară 3253 metri deasupra nivelului mării), vulcanul latent care a dat naștere canionului Ihlara, se înalță peste provincia Aksaray. O parte frumoasă a văii o reprezintă primii 7 km, din care noi am mers pe jos vreo 4 km, din satul Ihlara până în Belisirma, unde se pot vedea multe din bisericile rupestre. Grotele, mai mult sau mai puțin inaccesibile, erau menite să-i atragă pe anahoreți, pentru același motiv ca și deșerturile din Egipt și din Palestina.

IMG_8510

După cei 4 km am ajuns la restaurantul Belisirma, care avea mai multe locuri în care puteai lua masa, locuri puse pe niște piloni deasupra râului.

20180427_143535

Pigeon Valley (Valea Porumbeilor)

Valea Porumbeilor (Güvercinlik Vadisi) conectează Uçhisar de principalul oraș, Göreme. 5 km din care ne putem da seama de ce poate fi în stare natura. De-a lungul mileniilor, apa, soarele și vântul au erodat solul, dând naștere unor minicanioane spectaculoase, unor văi adânci și creste abrupte. Aici se poate observa cel mai bine din ce cauză mulți spun despre Cappadocia că arată ca un fagure de albine. În această vale se adăpostesc mii de porumbei în stâncile care au fost transformate în porumbare. Oamenii vopseau ferestrele în alb pentru a-i atrage. Porumbeii erau la mare căutare pentru că erau buni postaşi şi ofereau îngrăşământul necesar culturilor. Călugării foloseau ouăle şi pentru a prepara vopsele pentru frescele cu care îşi decorau bisericile.

a20180427_174504IMG_8541

TRASEUL ROȘU

Sâmbătă, după micul dejun, am plecat în descoperirea atracțiilor din Traseul Roșu: Uçhisar Panorama, Goreme Open Air Museum, atelier ceramic în Avanos, Pașabag Monks Valley & Devrent Valley.

Uçhisar Panorama

Uçhisar se află la cel mai înalt punct din Cappadocia, pe drumul Nevsehir-Goreme, la doar 5 km de Goreme. În partea de sus a Castelului Uchisar, oferă o panoramă magnifică a zonei înconjurătoare, cu Muntele Erciyes în depărtare. Aici s-a alunecat cel mai tare, neapărat talpă zimțată.

aIMG_8834

IMG_8821

Muzeul în Aer Liber Göreme

Din 1985 face parte din patrimoniul UNESCO și se află poziționat la 1 km de Göreme, pe drumul spre Ortahisar. Muzeul se desfășoară într-o vale în care sunt concentrate mai multe biserici săpate în măruntaiele ridicăturilor de stâncă în formă de conuri, pompos denumite munți. Accesul la fiecare se poate face direct de la sol, sau pe scări de lemn sau metalice, iar aleile în interiorul acestui spațiu amplu fiind largi și pietruite. În ruinele mănăstirilor unde călugării și-au trăit viața monahală începând din secolul al III-lea se pot vedea unele dintre cele mai bine conservate picturi bizantine și fresce de grotă din zonă. Acestea au fost realizate prin tehnică uscată încă din perioada iconoclastică până la sfârșitul domniei selgiucide. Veți observa că o parte din sfinții și personajele biblice au ochii „scoși” (adică şterşi, râcâiţi cu o unealta), lucru legat de religia musulmană şi de înţelegerea mai defectuoasă a acesteia de către unii. Înăuntrul bisericilor nu ai voie să fotografiezi, nici măcar fără bliț pentru a nu degrada și mai mult picturile.

IMG_8866

Vizită la un atelier de ceramică din Avanos

Avanos este cel mai nordic orășel dintre cele cappadociene și este faimos pentru meșteșugul olăritului și producția de ceramică. Aceste îndeletniciri reprezintă baza economiei micului oraş. Încă din antichitate, când se numea Venessa, locul era vestit pentru tradiţia olăritului, când hitiţii făceau acele vase cu gaură mare la mijloc, ca un covrig, pentru transportul apei pe care le poţi pune pe umăr ca pe nişte genti. Materia primă constând din argilă roşie este furnizată de râul Kızılırmak (Râul Roşu) pe ale cărui maluri s-a dezvoltat oraşul şi care-l separă de restul Cappadociei.

Dupa atelier am fost să mâncăm la HAN, un restaurant imens cu zeci de mese lungi, unde veneau oamenii din tururi. A fost bufet suedez și mâncarea era chiar bună.

20180428_122214aIMG_8917

Devrent Valley sau Valea Imaginatiei

O vale ce dezvăluie multe formațiuni diferite de stâncă, foarte ciudate ca aspect, de acea oamenii, în timp, au căutat să le asemene cu lucruri sau fiinţe din viaţa reală, fiecare în funcţie de imaginaţia sa. Aceasta are multe stânci în formă de animale printre multele fairy chimneys, adică “coşurile zânelor sau sânzienelor” cum li se se mai spune coloanelor sau conurilor de tuf vulcanic. Arată ca o grădină zoologică sculptată de natură, se pot distinge: cămila, șarpele, focile, raţele și delfinii.. Este ca și cum te-ai uita la nori, dacă-ţi laşi liberă imaginația, poţi găsi multe altele. Există o stâncă ce aduce cu Frumoasa și Bestia, dansând. Cea mai reuşită piesă este cămila, drept pentru care ea a fost îngrădită pentru a fi menajată de turiştii prea curioşi ce ar vrea s-o escaladeze.

IMG_9046

Pașabag sau Valea Calugarilor

Mi-a plăcut foarte mult aici. Recomand iar încălțări cu talpă care să nu alunece, pentru că o să vrei să te urci pe majoritatea stâncilor pentru a prinde cele mai bune cadre. Cel mai bine se pot vedea „coșurile de zână” care au făcut celebra Cappadocia.  Poți vedea multe conuri de tuf calcaros, o parte din ele divizate în secțiunile superioare în conuri mai mici, unde pustnicii se ascundeau pe vremuri. Se numeau coșuri de zână pentru că pe vremuri, unii oamenii locuiau în aceste coloane înalte de piatră și făceau focul pentru a găti sau pentru a se încălzi. Cei care treceau prin zonă și vedeau fumul credeau că acolo locuiau zânele… și asta pentru că era foarte greu de crezut că un om poate locui într-un astfel de mediu.

IMG_8972IMG_8978IMG_8981IMG_8990

Sâmbătă seara am ales să mergem la seara turcească. Am înțeles că sunt doar 2 locații de genul acesta în Cappadocia. Am rezervat tot prin recepție și a costat 100 lire turcești de persoană, ce includea masa (cam slăbuță: câteva aperitive și o tocăniță, fără desert) și programul artistic. Mesele erau așezate ca la praznic în foarte multe colțuri din sală, iar în mijloc era ringul. De băut puteam alege dintre 2-3 sucuri carbogazoase, bere și un vin… care mie chiar mi-a priit. Alin zicea că mergea de pus în salată, dar nu l-am luat în seamă. Chiar nu aveam nevoie de asemenea negativitate în viața mea. :)) L-am băut și m-am distrat! Am dansat niște hore de ale lor și niște dansuri turcești, mai stângaci așa, căci nu sunt manelistă. Și cam asta a fost tot. Ne-a dus mașina acolo la ora 20:00, apoi ne-a luat la ora 23:00. Nu pot să vă zic să nu ratați seara turcească, eu zic chiar să o ratați. :)) Dacă aveți ceva mai bun de făcut, să o faceți.

IMG_9098

În ultima zi, duminică, ne-am făcut pofta și am pornit cu caii la pas, trap și galop prin văile Cappadociei. Am fost doar eu, fina mea și Lache ăla de la centrul ecvstru, care a început să galopeze cu calul în fața noastră pe o porțiune de asfalt cu pietricele. Galopa de obicei în fața noastră sute de metri fără să se uite la noi în spate să vadă dacă mai suntem pe cai și nu prin șanțuri. Dar a fost ok, nu am căzut nici de data asta, după aproape 2 ani de când am început călăria. :)) Măcar îmi zâmbea când îl strigam din spate, Lache, credea că îl alint de la numele centrului de care credeam eu că aparținea el, „Lucky Ranch Cappadocia”. Abia când am plecat spre hotel cu o altă dubiță de a lor care era inscripționată mi-am dat seama că noi am fost la „Cappadocia Ranch” și nu la Lucky Ranch așa cum ne-a spus inițial tipul de la hotel. Și atunci de ce o fi zâmbit Lache? Poate credea că  îl strigam așa de fapt pe calul meu, Ezgur, și i se părea că sună bine. :))

DCIM101GOPRO

 

Și pentru că Universul a hotărât să mă facă și mai fericită decât eram când am ajuns în Cappadocia, pe 26 aprilie a avut loc la Bacău, Gala Tinerilor Antreprenori, unde am aflat că am luat trofeul la categoria „Excelență sub 35 de ani” cu afacerea Podu’ cu lanțuri. Vă dați seama cam cât de tare mi-a priit mie excursia, nu?

20180428_165307

Celebrating success

Aș mai fi putut scrie multe despre Cappadocia, dar am depășit 4000 de cuvinte, și știu că omul se plictisește să citească un articol care depășește 500. :)) În completare vă puteți uita la trailerul pe care l-am creat, este pus public pe Facebook și îl puteți vedea dând click AICI. Sau dacă intrați pe instagram și introduceți la search hashtag-ul #roxaleeincappadocia, puteți vedea mai multe fotografii făcute de mine.

Mi-am creat mai multe hashtaguri pe nișa de traveling de la mine de pe Instagram, toate încep cu #roxaleein… și au în continuare țara pe care am vizitat-o. De exemplu: #roxaleeinchina, #roxaleeinaustria, #roxaleeinbelarus, #roxaleeinitaly, etc. Doar pentru pozele făcute în România, am pus direct orașul: #roxaleeinbrasov, #roxaleeinsibiu, etc.

Câtă treabă am avut, no? :)))

Dacă ați ajuns să citiți până aici, nu pot decât să vă felicit. Felicitări! :))

P.S. Ah, am ajuns la 4400 de cuvinte… mai exact ați citit 11 pagini in Word.

IMG_20180501_095428_162.jpg

Mănăstirea Selime

My new baby

Au trecut 10 luni de cand am deschis complexul medieval Podu’ cu lanturi si inca nu mi-am alocat timpul necesar sa scriu despre aceasta afacere a noastra. Si nici astazi nu o sa scriu foarte multe despre el.

In schimb vreau sa scriu despre noul meu bebelus. Este vorba de ultima cladire din complexul Podu’ cu lanturi: Vila Alsace.  Tocmai ce am inaugurat-o si sunt super entuziasmata de ce mi-a iesit. Mi-am dat seama ca atunci cand sunt foarte tare entuziasmata de ceva ce tine de suflet reusesc sa imi deschid blogul si sa scriu despre acel lucru, asta daca exista si timp disponibil. Nu zic ca nu am fost entuziasmata si pe 4 august, dupa ce am deschis intregul complex Podu’ cu lanturi, doar ca atunci nu aveam timp nici sa mananc, cum as fi reusit sa deschid laptopul? Tin minte ca abia la doua zile de la inaugurare am reusit sa mananc un mic dejun. In rest cred ca ma hraneam cu energie. Trei luni si doua saptamani am locuit cu Roxalia in hotel doar pentru a nu pierde absolut nimic de sub control, dar si din dorinta de a capata cat mai repede experienta in acest domeniu in care stiam ca m-ar ajuta mai mult practica si lucrul cu sute de oameni si nicidecum cursurile de management hotelier.  Ma culcam pe la 2-3 dimineata cand plecau ultimii clienti si trebuia sa fac casa, iar la 7 eram in picioare. Cu cat ne apropiam de ora de iarna cu atat lucrurile intrau pe un fagas normal, iar eu am iesit din caderea abrupta catre un om workaholic si am hotarat ca pe 19 noiembrie sa ma intorc acasa si sa imi fac un program normal de lucru, asa cum ar trebui sa aiba o mama cu un copil de 7 ani. Daca e sa ma intrebi cum a crescut Roxalia din august pana in decembrie nu stiu ce sa iti raspund. A crescut pe langa noi pur si simplu. Zic noi, pentru ca afacerea aceasta este una de familie, din care nu au lipsit tatal meu, mama mea si fratele meu. Spre seara ei plecau acasa, ramaneam doar eu. Intrebarea pe care o auzeam des la cunoscuti: „Tu cat mai ai de gand sa te distrugi? Esti femeie, nu robot.”  Dar cand ai un copil mic acasa si stai cu el zi si noapte fara pauza, atunci de ce nimeni nu crede ca astfel te distrugi? Nu te distrugi, ci te implinesti. Asa simteam si eu cu Podu’ cu lanturi, era bebelusul meu.

Revin la Vila Alsace, bebelusul celalalt.  De ce sunt atat de entuziasmata? La urma urmei e doar un mini hotel de 12 camere care e la degetelul mic de la piciorul marelui Colos Podu’ cu lanturi. Dar faptul ca m-am ocupat singura de aceasta vila, si am preluat cladirea de cand era la rosu, doar baile avand faianta si gresia deja puse (se poate observa ca nu au legatura cu tematica), imi da o stare de satisfactie. Faptul ca apropiatii imi ziceau ca nu are ce sa iasa spectaculos dintr-o cladire banala (ca arhitectura) m-a facut sa imi pun sufletul acolo. De asta o sa vedeti ca 90% dintre camere sunt feminine. Nici nu avem cum altfel, mi-am lasat energia in fiecare lucru. :))

Am vrut sa o salvez si am reusit. De prin 2013 am hotarat ce tema sa aiba fiecare camera in parte. Si de atunci a inceput nebunia cumparaturilor, cate putin am cumparat in fiecare an si mereu cu grija la pret, de multe ori asteptam reducerile, astfel incat sa nu se simta lipsa banilor care se duceau catre Alsace. Pentru ca eu i-am promis tatalui meu ca o fac super frumoasa la un pret mic. Si intr-un fel a fost si un proiect al meu, sa vad cum pot face un hotel cu bani putini… caci stiu cum e sa faci un hotel cu bani multi si sa pui mobilier de calitate si numai lucruri de valoare. :))

Asa ca fara studii in decoratiuni interioare, dar cu pasiune pentru acest domeniu, am realizat 12 camere super dragute de care s-au indragostit multi care au pasit in ele, iar fiecare isi alegea camera preferata. Cea mai mare satisfactie am avut-o in ziua inaugurarii. Cazusem de acord cu tatal meu ca el sa o vada doar la sfarsit cand o inaugurez si nu in timp ce lucram la ea, astfel pana in ziua cea mare trecusera foarte multe luni in care el nu a intrat deloc sa vada cum ma descurc la interioare.

Nici nu a durat mai mult de un minut de cand a intrat in camera Blue Lagoon, m-a luat in brate si mi-a spus: „Am incredere în tine să te ocupi de Aqua Park.”  Aqua Park este un alt proiect colosal de al nostru. Cred ca cel mai de avengura proiect din intreaga Moldova, ca sa nu zic Romania. :)) Hint: are legatura si cu cel mai mare labirint permanent din Europa (care exista deja).

20180316_110809

Ca tot am amintit de Blue Lagoon, tematica este nautica si nu are legatura cu Blue Lagoon din Islanda, ci cu prima ecranizare „Blue Lagoon”. Daca o sa ajungeti sa intrati in aceasta camera o sa observati ca in mapa de prezentare scriu despre locul unde s-a filmat Blue Lagoon si multe alte informatii despre insula. De altfel, in toate camerele, in mape, am cate o prezentare de 2-5 pagini in care scriu lucruri care au legatura cu fiecare tema in parte. In camera Equestrian, am scris atat de multe informatii despre cai, incat e posibil sa nu le stie nici cei din bransa mea, o parte dintre calaretii din Romania. Am incercat sa culeg cele mai de pret informatii.

Tot in mapa scriu si despre orasul Bacau, si ce se poate vizita la noi. Am o placere si o dorinta de a dezvolta turismul in orasul meu natal. Si imi doresc nespus de mult ca acest oras sa creasca din ce in ce mai mult. De aceea dam drumul proiectului Aqua Park in judetul Bacau, si de aceea am realizat complexul Podu’ cu Lanturi in Bacau. Multi ne spun ca in sfarsit, atunci cand au vizitatori de prin alte tari, au unde sa ii scoata in oras si sa le arate „altceva”. Unii ne-au intrebat de ce nu am desfasurat aceasta afacere in vest, pentru ca aici oamenii sunt rai, stiu doar sa critice si proiectul nu este vazut la adevarata valoare. Pe cand, daca am fi facut Podu’ cu Lanturi in Austria, de exemplu, am fi facut si mai multi bani. Pai cine a zis ca e vorba de bani? E vorba de satisfactia pe care o ai in suflet. E vorba de ceea ce simti ca faci pentru orasul tau, tara ta. E vorba de patriotism. Stiu ca sunt 5% clienti care sunt carcotasi, nu le convine mai nimic… dar asa sunt ei in general cu viata lor. Frustrarea nu incepe cand intra la noi pe usa, exista deja la ei in suflet. Observ si cand postez pe Facebook, trebuie sa existe cineva o data la cateva saptamani care sa lase comentarii de genul „Ce cauta frunzulita aia de patrunjel aruncata asa?” Pe bune? Cred ca sunt eu prea, dar prea buna la suflet si in viata asta am incercat doar sa apreciez munca cuiva, si de asta niciodata nu as proceda asa, sa trimit sulite cu venin, oricat de mica ar fi cantitatea. Si mai ales nu m-as face de ras in public. Pentru ca eu asa vad lucrurile. Cand lasi un comentariu public, in care este vazut de mii de oameni, si lasi sa se vada latura asta a ta plina de frustrare, neapreciere, rautate,  atotstiutior-dupa-multe-emisiuni-MasterChef-si-ai-impresia-ca-ai-diploma, pur si simplu te injosesti. Pentru ca toate astea te duc pe o frecventa foarte joasa si e normal sa nu fii vazut ca un om tare intelept. In tot timpul acesta am inceput sa cunosc si oamenii. De obicei cei care reusesc sa realizeze ceva in viata, si sa duca un mic/mare proiect de suflet la final, ne apreciaza, pentru ca stiu cu cata sudoare se munceste si niciodata cu bataie de joc si daca ar fi sa ne dea o sugestie, ne-o va spune intre 4 ochi, si intodeauna intr-un mod placut, parca mai ca le este rusine sa ne spuna ce au de zis. Si nu mai folositi expresia „critica constructiva”, critica este critica si atat. Nu uitati, cand transmiteti un feedback, să respectati valoarea celuilalt în timp ce îi vorbiti. Ceea ce spunem este adesea mai puţin important decât cum spunem.

Si mai vin clientii aceia, din an in Paste, carora nu le convine mai nimic, si ne zic ca ei nu o sa mai vina niciodata la noi si apoi ii vedem la cateva saptamani ca se reintorc. Oare de ce? Clienti care spun ca nu le place o anumita mancare, asta dupa ce au mancat jumatate din ea, doar ca sa nu o plateasca. „Am mancat mai mult din ea doar pentru ca mi-era foame, dar nu mi-a placut.” Si tot felul de tipologii de clienti, nu incep sa scriu despre toti caci ar insemna sa scriu o carte. Un singur lucru am de transmis pentru toti: „Da, clientul este regele nostru. Dar ca sa te servim ca pe un rege, comporta-te ca un rege.”

Hopa, am deviat un pic. De asta nu voiam sa ajung sa scriu despre tot complexul, stiam ca o sa ajung sa ma infig si in clienti. Ei lasa recenzii pozitive sau negative despre restaurante si hoteluri, dar noi unde sa lasam recenzii despre ei? Ar trebui o platforma unde sa postam toti patronii de horeca, fotografii cu acei oameni care fug fara sa plateasca, cu cei scandalagii, sau cei care iti lasa camera vraiste si plina de gunoaie de arata ca in poza ce a devenit virala recent, unde un autocar era plin de gunoaiele lasate de copii si avea urmatoarea descriere: „După o „cursă altfel” cu „școala altfel” din Focsani. Este cea mai bună oglindă a educației din România anului 2018, fie că vorbim despre învățământ sau familie. Adresez următoarea întrebare retorică: când vom începe să transportăm oameni?”

Eu merg pe intrebarea: „Cand vom incepe sa cazam oameni?”

Iar m-am intins. Ce ar fi sa va prezint camerele? Daca dati click pe nume o sa va trimita direct la albumul cu poze de pe Facebook al fiecarei camere. Pozele nu sunt profi, voi chema in curand un fotograf, dupa ce termin de prins mesteacanul in tavan pentru a forma un baldachin la camera Nature, dupa ce pun tablourile pe holuri si in camera Venice, si dupa ce termin camera Love, care momentan este gata in proportie de 70%. :))

  1. Blue Lagoon.
  2. Chefchaouen – Maroc.
  3. Equestrian.
  4. Shabby Chic.
  5. Peacock.
  6. Nature.
  7. Provence.
  8. Alaska.
  9.  Boho Chic.
  10. Sport.
  11. Love.
  12. Venice.

 

Daca doriti sa ma ajutati si sa faceti cunoscuta Vila Alsace, puteti da like (sau share), linkul catre pagina de pornire este acesta. Iar daca nu ati dat like complexului Podu’ cu Lanturi, o puteti face AICI. Contul de instagram este @poduculanturi, acolo postez zilnic.  :)

Va multumesc ca ma sprijiniti. Las cateva poze mai jos din tot complexul, facute inainte de inaugurarea din 4 august 2017.

1 (136)

Podu’ cu lanțuri

 

7212017 (42 of 58)

Vila Antanta

 

7212017 (12 of 58)

Vila Alsace

7212017 (3 of 58)

 

7212017 (36 of 58)

Pubul.

20748067_10211657883036138_5127957489647532355_o

7212017 (32 of 58)

O parte din fabrica de bere

 

7212017 (29 of 58)

Bucataria de vara

 

 

 

Experience China

Nu imi vine sa cred ca fac asta. Dupa atat de multe saptamani de cand m-am intors din China, in sfarsit mi s-a facut pofta sa scriu despre calatoria mea acolo. Numai gandul ca ar fi fost frumos sa povestesc cu lux de amanunte despre toata experienta noastra  in China ar fi putut depasi 10.000 de caractere, ma facea sa stau departe de tastatura.

Si am hotarat sa nu scriu chiar despre tot si sa scriu urat si fara diacritice. :)) Si iata ca hotararea asta a mea m-a facut sa deschid dupa multe luni blogul.

Fotografii cu peisaje, mancare & co le puteti vedea pe instagram sub hashtagul #roxaleeinchina .

Daca vrei sa simti cum e sa fii vedeta, cum e sa se uite toti la tine pe strada, sa te roage sa faci poze cu ei, du-te in China!

Tot timpul cat am stat acolo am vazut o singura data o alta familie de europeni, la gradina zoologica din Beijing. In rest, noi eram cam singurii pe traseul pe care il urmam. Tocmai de aceea, pentru ei inca suntem niste oameni “wow!” Ma asteptam ca in 2017 sa nu se mai uite mirati dupa noi, dar se pare ca nu este asa. Inca le trezim interesul. Eu eram singura persoana cu ochi albastri din jurul lor, iar Roxalia singura persoana cu parul cret. Offf, saraca Roxalia. Daca ati sti cat de “hartuita” a fost cu pozele. Incontinuu ii cereau sa faca poze cu ea. Si mai ales cand o rugam eu sa ii fac o poza, si se aseza asa frumos pentru mine, mai veneau vreo 5 chinezi in spatele meu sa o pozeze. Le era cel mai usor sa o prinda in poze frumos, caci altfel trebuiau sa ii faca poze pe furis. :))

Familiile care aveau un copil dupa ei, mereu ne rugau sa le faca poze copilului lor cu Roxalia. Dupa 2-3 zile incepusem un proiect: sa ii fac si eu poze Roxaliei cand sta la pozat cu alti chinezi, ca sa vad cate poze se strang in toata excursia. :) Am facut doar un mic colaj pentru voi. :))

romania china

La un moment dat, tot la gradina zoologica din Beijing, se apropie o familie de 5 adulti cu un copil de un an, care abia statea in picioare si ne-a rugat sa o lasam pe Roxalia sa faca poze cu el. Si cand spun “ne-a rugat”, imaginati-va doar niste semne prin aer, deoarece foarte putini stiu 2-3 cuvinte in engleza.

O rog frumos pe Roxalia sa se duca langa baietel. Baietelul intrase intr-o hipnoza uitandu-se la chipul Roxaliei, si nu statea deloc cu fata spre telefoanele adultilor din viata lui, care incercau exasperati sa il convinga sa se uite macar intr-un obiectiv. Astfel ii spun Roxaliei (nu stiu cin’ m-a pus) sa il ia in brate. Pfff, erau mega entuziasmati chinezii, rafale de poze, unghiuri diferite… va dati seama? O europeanca creață le tinea copilul in brate. Cine a mai vazut asa ceva?

a20171007_172032

Toate bune si frumoase, vine momentul ca Roxalia sa il lase jos. Iar ea in loc sa il puna ca pe un bibelou jos, se apleaca si cand mai ramasese doar 10 cm pana la pamant de la talpile lui, ii da drumul, crezand ca are reflexul de a ramane in picioare. Ei bine, nu a avut. Asa ca a cazut direct in barba. Imaginea din fata mea: sangele a inceput sa tâșnească, pantalonii i s-au crapat in fund (mai tarziu mi-a spus Alin ca asa avea el capsele de dinainte, desfacute), copilul a inceput sa tipe ca din gura de sarpe. Repede m-am dus la el sa il ridic, si in timp ce incercam sa ii sterg sangele din barba fara sa il observe parintii lui, tot le spuneam “I’m sorry! I’m sorry!” Reactia lor? Toti imi faceau plecaciuni, imi zambeau si imi spuneau incontinuu “Xièxiè, xièxiè!” (aka “Multumesc!”)… asta probabil pentru ca le-am oferit sansa de a face poze cu fiica mea.  Ce mai conta ca fiul lor era julit tot, aveau poze cu cretulina? Aveau.

Mai povestesc inca o chestie cu pozele si apoi trec la alt subiect. Ajunsesem la un restaurant dintr-un mall din Beijing. Era un restaurant imens, cu un sistem all inclusive foarte interesant (cu multe bunataturi, fructe de mare, sushi, inghetata cu ceva GUST si tot felul de mancaruri in care am tanjit la alte restaurante). Iar acest restaurant avea cateva saloane separeu in care ar fi intrat cam 20 de oameni la masa. Dupa ce preluăm salonul si ne asezam la masa, observam ca Roxalia lipseste. Ma duc sa o caut prin restaurant si o observ tocmai la usa stand la selfie-uri cu niste hostesse dragute. Iar Roxalia.. ghiciti ce!?! Statea frumos la poze. :)) Pentru ca am uitat sa va zic, dar Roxalia a stat imbufnata la toate pozele cu chinezii, de asta ziceam mai sus ca a fost hartuita. Nu i-a placut deloc. Cel putin, de fiecare data, cand trebuia sa faca o poza cu ei, impungea cu privirea… dupa care o rugam sa stea frumos, sa aiba si ei o amintire conservabila (nu exista expresia asta, am inventat-o eu acum), si astfel baga un zambet fortat (asa am putut sa fac si eu colajul de mai sus). O invit pe Roxalia la noi in salon, sa stie unde vom sta pentru urmatoarele 3 ore. Sta 2 minute si imi spune cu accentul celei mai mari dive de pe pamant: “Voi pleca acum, si daca intarzii, sa stii ca sunt afara si fac poze cu lumea.” Aia-i, mă!  S-a ajuns. :))

Daca vrei sa gusti mancaruri extra condimentate, deserturi fara gust si carnuri care nu exista la noi in restaurante, du-te in China!

Noi nu ne-am dus in China de capul nostru. Pentru ca facem afaceri cu niste chinezi dragi noua, o data pe an ii invitam la noi, o data ne invita ei in China. Si astfel au avut grija ei de noi peste tot. Ne-au facut programul, au ales restaurantele, ne-au dus la Marele Zid Chinezesc de 2 ori, la Zoo, la Templul Soarelui, la shopping… ne-au trimis in Shanghai la Disneyland cu trenul de mare viteza… si toate astea alaturi de ei si de un translator care stia romana. Caci altfel, Dumnezeule, 98% dintre chinezi, in general, nu stiu deloc engleza. Adica in hotel de 5 stele nu stiau ce inseamna “toilette”, ce spuneti de asta? Si am avut mare noroc de studenta translator (ea a invatat romana la Universitatea din Beijing de la un profesor din Iasi) care ne-a tradus cam tot din jurul nostru.

Si de cate ori ieseam la restaurant, gazda noastra comanda multe feluri de mancare din meniu, ca sa incercam putin din toate. Se puneau pe o masa rotunda in mijlocul mesei mari, si apoi roteai masa din mijloc spre tine, sa te servesti cu ce doresti. Cam asa aratau mesele pline de mancare:

food in china

food in china 2

Tineti minte cand va spuneam intr-o alta postare ca eu sunt fan mancare, dar fan mancare din Romania. In toate tarile in care am mai fost, eu mananc cu semi-scarba, si doar deserturile ma salveaza sa nu mor de foame, pe care le devorez la maxim. Ei bine, aici nu aveam ce sa devorez. Am impresia ca ei nu folosesc deloc zahar, caci toate deserturile lor nu au gust. Nu sunt nici dulci, nici sarate… ci asa, searbăde. Sa nu va imaginati ca mancarurile pe care le mancam noi la restaurantele cu specific chinezesc din Romania au vreo legatura cu mancarea din China. Nu, nu au.

Si cu toate astea, m-am intors cu 2 kg in plus. Si asta pentru ca ciuguleam cate un pic din nșpe zeci de feluri de mancare. Nu-i bine!

Daca vrei sa faci o pauza de la mediul online, de la Instagram, Facebook, Google, YouTube, Whatsapp, si alte produse made in America, du-te in China!

Toate sunt interzise, si nu se pot accesa. Daca voiam sa caut ceva pe Google, foloseam bing.com. Mi-am instalat si wechat sa tin legatura cu cateva persoane din Romania. Asa ca zile bune nu am stiut ce faceti voi pe conturile de socializare, dragii mei. :))

Daca ai un copil mic, vrei sa il pregatesti intens pentru viata si vrei sa ii testezi rezistenta, dar fara sa-l duci in jungla, du-l in China. ;))

Cam asa au aratat primele 2 zile: plecat noaptea din Bacau cu masina, mers 4 ore pana in Bucuresti. Stat 2 ore in aeroport cu tot cu check-in online, mers 3 ore si un pic pana in Paris. Escala acolo 5 ore (timp in care o ora am petrecut-o asteptand politistii anti-terorism sa controleze un ghiozdan din pluș al Roxaliei pe care il uitase in trenul dintre terminale). Zbor din Paris pana in Beijing apx 10 ore. Mers o ora si ceva de la aeroport pana la hotelul nostru din Miyun.

Dupa care, cateva zile ne-am trezit pe la 9. In schimb in ultimele 6 zile ale noastre incepe nebunia:

Dimineata mers la Zidul Chinezesc pe ploaie torentiala si vant puternic. Eram numai noi si 3-4 chinezi “pierduti”, dar care macar aveau pelerine si pungi peste incaltaminte (pana si gazdele noastre ramasesera acasa). Roxaliei ii storceam sosetele de apa o data la cateva sute de metri. Ajungem seara acasa obositi.  A doua zi, trezit la 6 dimineata, mers la o nunta traditionala care incepea la 8 a.m, stat la nunta pana la ora 2 p.m., mers seara la banchetul nuntii. Trezit la 5 jumătate, luat taxi din Miyun până în Beijing o oră și un pic, luat  tren de mare viteză și mers 5 ore cei 1500 km până în Shanghai, luat taxi din gară până la hotel timp de o oră, ieșit restul zilei și vizitat Shanghaiul. Somn abia noaptea. A patra zi, stat numa’ la Disneyland. A cincea zi, trezit la 6 dimineața, mers în aeroport, stat 2 ore, zburat cu avionul înapoi în Beijing încă 2 ore, iar o oră jumătate până în Miyun cu taxiul. A sasea zi, trezit la 6 dimineața, stat 2 ore în aeroport, zburat 11 ore cu avionul până în Paris, așteptat escală 2 ore, urcat în avion, zburat 3 ore până în București. Luat bagaje, luat mașina din parcare, mers 4 ore până la Bacău… în sfârșit adoarme Roxalia într-un mijloc de transport.

aIMG_20171009_140702

…cei 3 chinezi. :))

Daca vrei sa vezi blocuri zgarie nori, autostrazi cu 6 benzi, temple, altfel de arhitecturi, o cultura noua, traditii diferite, etc… du-te in China.

Beijing se poate lauda cu cea mai mare piata centrala din lume, Piata Tian`anmen, cu Orasul Interzis (sau Templul Soarelui) – cel mai mare palat imperial pastrat perfect, un complex arhitectonic unic in lume – o portiune foarte bine pastrata a Marelui Zid Chinezesc, precum si cu Templul Paradisului, unul dintre cele mai mari si mai frumoase din lume. Beijing este capitala Republicii Populare Chineze si are peste 17 milioane de locuitori, fiind totodata unul dintre cele mai poluate metropole.

aIMG_20171006_155512

Paradisul de pe Pamant mi s-a parut Water Town, oraselul construit la bazele Zidului Chinezesc.

aIMG_20171005_211938

aIMG_20171009_124530

Nunta traditionala in China: Nuntile incep la ei dimineata. Dupa ce fac anumite traditii una dupa alta, se sta la masa, dupa care toata lumea pleaca acasa (pe la ora 14). Singurul lucru asemanator cu o traditie romaneasca este aruncatul buchetului (in schimb la ei, se aseaza in spatele miresei si domnisoarele, si cavalerii… care erau imbracati in trening, fata de domnisoare care aveau rochii la fel). Nu se danseaza la ei. Singurii care au dansat au fost copiii. Erau 4 copii, cu tot cu Rxl, si topaiau pe o scena. Roxalia, dandu-se smechera, mai facea un spagat, ba roata cu o mana, si evident, toti cei 200 de chinezi se uitau la ea. Am si un filmulet cand ea face niste giumbușlucuri, si se vede cum chinezii se uita la ea si o aplauda. Cred ca avea inima mare de bucurie. :))

aIMG_20171010_113511

Banii (darul de nunta) se inmaneaza la intrare unor persoane care ii numara si ii centralizeaza (au un fel de birou cu masina de numarat banii si laptop). Seara are loc banchetul nuntii, iar mancarea este servita in stil bufet suedez.

Ca sa ajungem in Shanghai din Beijing am luat trenul de mare viteza, si am facut 1500 de km in 5 ore. Trenul nu era un Maglev (levitatie magnetica), ci unul care circula cu 300-312 km/ora. Pe tot acest drum am putut observa zonele urbane, dar si cele rezidentiale. La periferii erau sute de blocuri inalte de 20-30 etaje nelocuite (un exemplu in poza de mai jos), care probabil erau facute pentru oamenii de la tara, altfel nu imi explic ce cautau acolo. In zonele urbane se observa saracia, au case patratoase, mici si gri, tin gunoiul pe langa casa, curtile arata uratel.

aIMG_20171011_111811

Ajunsi in Shanghai am putut observa zeci de cladiri zgarie-nori, mult mai frumoase decat in Beijing. Gazdele noastre ne-au luat cazare in hotelul Shanghai Bund South China Harbour View, unde de la etajul 24 am putut vedea toti zgarie norii din preajma, iar din sala unde se servea micul dejun puteam vedea celebrul bulevard “The bund” (foarte multi ies seara la plimbare pe Bund de-a lungul fluviului Huangpu).

Room View 24th floor

 

aIMG_20171012_084810

Shanghai mi-a ramas in suflet, chiar daca nu sunt atat de multe locuri de vizitat pline de istorie ca in Beijing. Nu degeaba se numeste “Regina Orientului” sau “Parisul Estului”. E plin de lumini si de zgarie nori, fiind catalogat ca cel mai mare santier urban de constructii din lume (aproape 650 zgarie nori, cu inca vreo 350 in constructie). Cand te plimbi seara pe strazi, poti vedea cerul luminat datorita miilor de lumini de la cladirile inalte.

aIMG_20171011_211654

The Bund.

Sa mai zic ca sunt  24 de milioane de locuitori doar in Shanghai si au vreo 1500 de linii de metrou? Hai ca nu mai intru in detalii de astea extreme…

aIMG_20171011_181837

Un cadou din partea chinezilor pentru Roxalia, a fost o zi intreaga la Disneyland… si evident, am beneficiat si noi de el.  :)) Initial, Alin nu voia deloc sa vina cu noi la Disneyland, credea ca o sa se plictiseasca, dar nu a avut incotro, iar la sfarsitul zilei mi-a spus “trebuie sa fii super carcotas sa spui ca nu iti place la Disneyland, dupa ce vezi toate astea.”

a20171012_113230

Deschis in iunie 2016, cu o suprafata de 7 km patrati, Disneyland Shanghai are cel mai mare castel Disney din lume. Am ramas atat de fascinata de tot parcul, incat m-as intoarce oricand in Shanghai doar sa mai merg inca o data acolo.

Daca ajungeti la Disneyland-ul din Shanghai, va recomand 100% urmatoarele:

  1. Pirates of the Caribbean Battle for the Sunken Treasure. Te plimbi cu o barca de tip sanie printr-o pestera, in care sunt zeci de proiectii 7D, si ai impresia ca actiunea se petrece in filmul Piratii din Caraibe, iar tu te afli in mijlocul actiunii, printe explozibile si razboiul dintre doua corabii.

2.    Soaring Over the Horizon. Ca sa intelegeti cat de faina e chestia asta, ganditi-va ca oamenii stau la coada chiar si 3 ore pentru cele 4 minute cat dureaza toata experienta. Noi am fost norocosi, era inourat si nu era full Disneyland-ul, astfel am stat doar 30 de minute la coada. Si mi-a placut atat de mult incat am mai stat inca o data la coada, 40 de minute. Despre ce e vorba: te urci intr-o chestie de genul asta (poza am luat-o de pe net):

soaring-greatwall-main-chinese

…si apoi faci o calatorie senzationala in toata lumea si te bucuri de o vedere spectaculoasa, oferindu-ti-se câteva dintre cele mai incredibile priveliști ale Terrei. Iti da impresia ca esti intr-o parapanta si astfel te bucuri de entuziasmul zborului si al libertatii, proiectia ajutandu-te sa iti imaginezi cum e sa plutesti peste reperele iconice ale pământului, orașe și atracții naturale: Piramidele, Savana, Sydney, Castelul Neuschwanstein, Oceanul Inghetat (plini de ursi polari), o insula exotica, cascade, varfuri de munti, Cappadocia, Turnul Eiffel, Taj Mahal, Zidul Chinezesc, artificii peste zgarie-norii din Shanghai si multe alte atractii din intreaga lume. Puterea vantului si mirosul se schimba de la atractie la atractie. De exemplu cand am ajuns in savană, a inceput sa miroase a fan. Cel mai fain este ca totul pare atat de real, se vede cat de departe a ajuns tehnologia pe partea de proiectii. A doua oara am filmat  cu telefonul, dar nu se vede ca in realitate. Daca sunteti curiosi puteti vedea un filmulet de pe youtube pus de altcineva, dar la fel, nu se vede cum vezi si simti in realitate: click aici.

(nu e un link catre un virus, poti apasa cu incredere)

3.    TRON Lightcycle Power Run este cel mai rapid Disney coaster, ajungând la 95 km/oră. A fost lansat la deschiderea parcului Disney din Shanghai, anul trecut. Pentru că e super nebunie cu el, se va mai face unul pentru aniversarea de 50 ani a lumii Disney, in 2021.

aIMG_20171012_174701

Este deosebit prin faptul ca te asezi pe o motocicleta futuristica, dupa care mergi prin niste tuburi imense de lumini, dar si pe afara, pe linii de coaster. Mergeam cu atat de mare viteza, incat ma uitam la Roxalia incontinuu, sa vad daca e in regula. :)) Mititica de ea, se tinea de coarnele motocicletei de parca de alea depindea de viata. De cazut nu avea cum, caci aveam un spatar lipit de spate (ulterior blocandu-se) care te forta sa stai calare pe motocicleta. Cand ne-am dat jos, Roxalia mi-a povestit ca ii bate inima si ca simte chestii ciudate in suflet: a aflat cu ce se mananca adrenalina de la parcurile de distractii. I-a placut senzatia atat de mult incat a vrut sa ne mai dam inca o data. Si ne-am dat! Apoi Roaring Rapids, Snow White and the Seven Dwarfs Ride au fost floare la ureche pentru ea, din punct de vedere al adrenalinei.

Daca vrei sa gusti dintr-un sistem ciudat al soferilor, du-te in China.

Pietonii nu au prioritate asa cum au in Romania. Daca in Ro poti ramane cu permisul suspendat daca nu i-ai acordat prioritate pietonului care abia pune piciorul pe strada, in China trebuie sa fugi pe trecerea de pietoni daca vrei sa scapi cu viata. Te claxoneaza si te injura chiar si daca treci pe verde. Trebuie sa fii cu ochii-n patru.

Pentru ca e enorm de aglomerat pe strazi si sunt milioane de masini, fiind depasiti de situatie ei nu mai inmatriculeaza masinile. An de an se organizeaza o loterie si castigatorul va primi contra cost o placuta de inmatriculare. Ei scot vreo 8000 de placute, pe care incearca sa le obtina aproape 20.000 de chinezi. Iar placuta costa mai mult decat o masina bunicica. Ce zici de asta? Suntem norocosi?

 

Va urma… sau poate nu. :))

#roxaleeinchina

 

Jurnalul meu

Ziua 1.

Buna! Sunt Roxalia si am 6 ani si 6 luni. Mi-a povestit mama recent ca acum vreo 2 ani, cand a postat ea pe Instagram o poza cu mine tinand doua gogosi colorate in mana a primit un comentariu de la stalkerul vietii ei. Comentariul era de genul “Saracul copil. Ce copilarie are!”

gogoasaroz

Nu prea am inteles ce a vrut sa zica, inca nu ma prind mereu la sarcasm sau ironie. Mama mi-a explicat frumos. Am inteles apoi ca oamenii judeca. Si nu orisicum, ci judeca exact cand habar nu au de nici macar un gram din povestea vietii celorlalti. Omul ala rautacios si frustrat nici nu stie prin ce a trecut mama cu mine, nu stie ca gogosile alea nici macar nu le-am mancat, ci doar am gustat din cea roz sa imi dau seama de gustul ei, nu stie ce inseamna sa ai un copil care nu pune gura pe zahar pana la 2 ani, si mai apoi sa descopere ca are alergie la cacao si alte 11 chestii, si ca de o groaza de timp nu stie ce e ala ambalaj.  Asa este. Nu mai stiu cum se aude sunetul deschiderii unui ambalaj.

Colegii mei de la scoala aud asta in fiecare zi. Eu doar privesc de la distanta. Imi scot din ghiozdan ciresele, morcovii…

 

Ziua 2.

Ieri mama a plans. Nu mai face fata, draga de ea. Sunt doar eu cu ea. Mereu am fost doar eu cu ea. Si vom fi asa pana la sfarsitul vietii. As vrea sa iti pot sterge lacrimile, mami. Pe cele din suflet.

Ieri trebuia sa ma duca la vaccin dupa scoala, dar a uitat. M-a dus cu viteza luminii direct la PCL unde avea treaba. Era foarte concentrata si se plimba dintr-o parte in alta cu o lista cu sute de coduri. Am fost luata de unchiul meu si dusa acasa la el. Ea a ramas sa termine ce avea de rezolvat. A venit acasa, s-a uitat pe programul pentru tabara medievala, si incerca sa calculeze cand nu mai fac vaccinuri, sa pot pleca in tabara. La un moment dat aud ca tipa: „Roxalia, vaccinul!” Dar era deja 7 jumatate, clinica se inchisese la 6. Vaccinul nr 9…

Ziua 3.

Trag aer in piept.  Azi dimineata m-am dus la urgente sa fac vaccinul nr 9.

Reiau. Mama a incercat sa faca totul ca la carte cu mine. M-a alaptat 1 an si 5 luni. A incercat din toate puterile sa ma tina departe de zahar. A reusit pana la 2 ani, dupa care, bunicii nu au reusit. M-au servit cu dulciuri de casa.

De la 2 ani pana la 4 ani mancam rareori dulciuri, dar o faceam. Imediata perioada, de la 4 la 6 a fost cea mai frumoasa. Eram independenta, mergeam la magazin, imi cumparam pufuleti, acadele si oua Kinder. Mmm… oua Kinder. Mi s-a facut dor de ele acum 3 luni. Am rugat-o pe mama sa imi cumpere unul doar sa il miros si sa iau jucaria. Nu a fost de acord. I-am promis ca nu imi va fi pofta. Mi l-a cumparat. L-am mirosit cam 5 secunde, m-am intristat un pic, am luat jucaria si am plecat. Dupa 2 ore inca l-am vazut pe masa din bucatarie. Erau cele 2 jumatati de ou de ciocolata care stateau pe ambalaj. Am rugat-o pe mama sa le manance. S-a conformat. Am facut chestia asta de vreo 3 ori, mama s-a ingrasat. Glumesc, e tot slaba, spre oroarea stalkerului ei. Daca nu v-ati dat seama, e femeie, normal. Mama mi-a si aratat-o. Seamana cu un bulldog din cauza falcilor joase. Mami a zis ca nu e frumos sa vorbesc asa despre ea. Am intrebat-o de ce ii ia apararea si de ce nu a dat-o pe mana politiei in momentul in care i-a spus mamei ca va intra cu masina in ea si ma va rapi pe mine. Mi-a explicat apoi despre frustrarile si sufletele otravite ale oamenilor, nu am inteles o boaba.

Ma intorc la treburile mele. Dupa perioada asta frumoasa in care mancam ce doream, dar cu limita, in octombrie 2016 am facut o alergie de toata frumusetea. Pardon, de toata uratenia. Nu vreau sa iti arat poze, jurnalule, caci te vei speria. Daca iti imaginezi 200 de placi tectonice rosii si umflate peste tot corpul unui om, iti imaginezi bine. M-am internat cu mami de urgenta. Mi-au pus branula aia urata. M-au luat pe mine cu „dam apa la fluturas pe aici”. Pe bune? Am plans. Si apoi a inceput nebunia. Tratamentul a fost cu hemisuccinat, adica cortizon. Si ce se intampla cand iei cortizon? Nu trebuie sa mananci sare. Primele 2 zile am avut regim stict. Mere, cartofi copti, orez, paine fara sare prajita. Alergia imi tot aparea, dispareau pete uriase, apareau altele. Se tot mutau. Mi-au scos merele. Eu am fost mai smechera si mi-am scos si cartofii si orezul ala bleah, fara niciun gust. O duceam din ce in ce mai bine doar cu paine prajita fara sare si apa. Corpul meu nu o ducea la fel de bine. Alergia inca era. Dupa 7 zile de stat in spital si bombardat corpul cu hemisuccinat, m-am refacut si m-am intors acasa.

Cea mai mare problema era ca nu stiam niciuna dintre noi ce a declansat alergia, pentru ca mancasem zilele acelea ce mancam eu de obicei. Dupa spital, regim strict + o luna tratament acasa cu Tamalis si Aerius, apoi a trebuit sa fac la sfarsitul lunii noiembrie un set de analize de sange cu niste denumiri super ciudate, ceva cu radio. Stai sa o intreb pe mama.

Nu era vorba de niciun radio, se numea activitatea diaminoxidazei. Am facut hematologia, electroforeza, biochimia, imunologia, parazitologia, alergologia si markeri boli infectioase. Adunand de la fiecare, in total erau 53 de chestii. Si ca sa vezi, nu am plans deloc cand mi-a luat sange. Pe bune iti zic ca nici mie nu imi venea sa cred, cum stateam pe scaun in brate la mama si nu am scos niciun sunet. Mi-au dat diploma de copil cuminte cu Sofia. Mama m-a recompensat, nu mai stiu cu ce.

Apoi am asteptat cuminti rezultatele, sa putem merge cu ele la noul meu doctor alergolog, sa imi faca testele de alergologie si pe maini. Dar rezultatele intarziau sa apara… Vine luna decembrie, aproape de Craciun, eram fara rezultate.  In tot timpul asta am evitat tot ce inseamna mancare procesata, semipreparate, oua. Am mancat cateva batoane cu cereale si ciocolata, nu imi aparea nimic. Evident, noi nici nu banuiam de la ce as putea fi alergica.

Ajunul Craciunului, mama si Alin stateau la masa. Mama ma roaga sa iau o lingura de guacamole. Imi spune ca avocado e fructul regelui si ca e foarte bun pentru corp. Iau o singura gura de avocado cu porumb si ceapa. Deschid frigiderul si spre uimirea mea vad un suc natural din fructe de padure. O intreb pe mama ce-i cu el, caci ea nu cumpara niciodata sucuri pentru acasa. Imi spune ca e pentru tiramisul cu fructe de padure. O rog sa imi dea macar o gura. Raspunsul ei a fost nu. O rog inca o data, Alin e si mai hotarat si imi spune NU, si ii trage o privire mamei sa ramana asa. Mama se uita la ochii mei de caprioara (stiam eu ca asta o sa mearga) si imi zice ce voiam sa aud: „Ok, dar o gura super mica!” Si chiar asa a si fost. Mi-a pus intr-o cescuta mica, un pic de suc pe fundul cescutei. Mmm, ce bun a fost.

Prima zi de Craciun.

Ora 5 dimineata internare la urgente. Facusem iar o forma urata de alergie. S-au chinuit sa imi puna branula 15 minute. Am plans cum n-am mai plans in viata mea. M-au intepat de zeci de ori, si nu din cauza ca nu mi se vedeau venele, ci din cauza branulei. Sange era peste tot, iar eu eram toata transpirata. Mama statea la capul meu, ma mangaia si imi vorbea dulce.

Am stat cu mama intr-un salon de te ia groaza in prima zi de Craciun. Noi doua. Ca intotdeauna. Ma uit la mama. Ma astept sa fie nervoasa, azi trebuia sa stam de Craciun cu toata familia si sa mergem in vizita la cineva. Nu este. Pare ca nici nu ii mai pasa ca ne aflam in spital de Craciun. Ori asta, ori simuleaza foarte bine nepasarea. Vine Alin, ne aduce laptopul lui cu alte filme scoase fata de cele din octombrie, imi aduce jucarii si mamei 2 reviste. Impropiu am spus ca a venit Alin. Caci nu stiu daca stiti, dar tatii si toti barbatii, in general, nu au voie sa intre in saloane. Nici macar de Craciun nu se fac exceptii. Asa ca a ramas la usa spitalului, a trimis lucrurile prin cineva. Mama nu citeste niciodata reviste, doar carti. Deschide una, se duce direct la sfarsitul ei, citeste ceva cu H. Inchide.

Iesim din spital a doua zi de Craciun la pranz, cu obligatia de a continua tratamentul prin branula, o data la 8 ore. Mama regreta ca nu am facut testele de alergologie inainte de a veni rezultatele. Daca stia ca va dura atat de mult, se schimba situatia…

In ianuarie, vin rezultatele de la sange, mergem sa imi fac testele pe maini. Mi-era teama de necunoscut. Nu stiam de cate ori ma va intepa pe maini. Au fost 50 de intepaturi. Mama mi-a dat exemplu, mai intai i-au facut testele ei, ca sa vad ca totul e in regula si nu are de ce sa imi fie frica. Am urmat eu, am rezistat, nu a fost chiar atat de rau.

Dupa 30 de minute, mama avea mainile albe cu un singur punct rosu. Eu aveam mainile rosii. Verdict la mine: 12 alergii – avocado, cacao, rosii, telina, soia, miere, propolis, capsuni, nuci, alune, fructe de padure, acarieni.

Pfff… cacao, a cazut cerul pe mine. Nu intelegeam cand s-a activat, pentru ca eu consumasem cacao intre octombrie si decembrie, si nu mi-au mai aparut pete. Iar in decembrie cand facusem alergia clar era de la avocado, sau poate de la gura aia mica de suc din fructe de padure. Sau combinatia dintre cele doua.

Mama se bucurase ca pot manca linistita oua, carne, branzeturi si ca nu am alergie la gluten sau lactoza. De atunci am renuntat la tot ce inseamna “a fi desfacut din ambalaj si consumat imediat”. Dar am avut facute la discretie ciocolata de casa din pudra de roscove, clatite, placinte cu branza la cuptor, placinte cu mar, cornulete, coliva, Raffaelo de casa, etc. Toate facute in casa. Dupa 3 luni mi s-a luat de toate astea.

Am devenit foarte responsabila si am grija de tot ce pun in gura. Niciodata nespalata pe maini. Niciodata lucruri noi fara sa o intreb pe mama. La after school la restaurant ei au lista mea de alergeni. Mi-au facut intr-o zi pizza, si mi-au spus ca nu au pus sos de rosii si nici semipreparate, ci doar pui. Mi-a fost teama sa incerc, am refuzat. Mi-am promis ca fac tot posibilul sa nu ajung a treia oara la spital.

De cate ori vad ceva ce imi este pofta, trag aer in piept si imi spun “nu mai vreau pentru a treia oara acolo”, si mi se ia de orice.

Ianuarie, februarie si martie am tinut un tratament cu Tamalis seara si Aerius dimineata zilnic. In aprilie am inceput un nou tratament: 10 vaccinuri pentru imunitate, facute unul la trei zile. Am ales zilele de marti si vineri pentru vaccin. Mi-am mutat gimnastica de marti pentru miercuri, pentru ca nu am voie sa fac efort in ziua cu vaccinul.

La primul vaccin a fost groaznic. Mi-a fost atat de teama, am plans 5 minute inainte de el si nu voiam sa cunosc durerea cauzata de vaccin. Mama ma tinea in brate si imi soptea incontinuu ca va fi bine. Mi l-a facut si am ramas surprinsa. Facusem atata zarva pentru o piscatura mica.

Urmatoarea tura, mi l-a facut rapid, nu am zis nimic, eram foarte calma. La al treilea vaccin, am intrat in cabinet, am inceput sa joc un Domino, doamna doctor a venit la mana mea, l-a facut si asta a fost tot. La urmatoarele 2, intram singura sa imi faca vaccinul, mama statea pe hol. Iar la ultimele deja eram la nivelul extrem, mama astepta in parcare, eu intram in clinica, urcam treptele, intram direct in cabinetul pentru tratament, imi facea vaccinul, ma intorceam in maxim 5 minute la masina. Mama mereu ma mirosea pe mana, sa simta mirosul de spirt si histamina. Prea ma miscam repede si nu intelegea cum de reuseam, credea ca as putea minti. Dar eu nu as face niciodata asta, nu as minti-o pe mamica mea. Cel putin cu ceva atat de serios, caci in rest…

2 luni voi face pauza, dupa care incep iar o serie de 10 vaccinuri… si tot asa, timp de 3 ani de zile. Dar m-am maturizat, stiu ca e spre binele meu, nimic nu ma mai sperie. Mama a citit in zeci de seri despre alergii, despre imunitate, despre tratamente, despre homeopatie, cand e cazul si cand nu. Spera ea ca a luat decizia corecta. Oarecum e o responsabilitate mare numai pe umerii ei. Degeaba s-ar sfatui cu oricine altcineva, ea e singura responsabila de sanatatea mea. A ales sa imi faca si 10 sedinte de terapie Bowen. Acolo m-am vindecat emotional.

 

Ziua 4. Inca un episod ce as vrea sa ti-l povestesc, jurnalule.

Pe la sfarsitul lui martie, am facut putin rosu in gat si am avut febra 39, timp de 4 zile. Mama nu voia sa ajung la antibiotic, si a incercat sa o stopeze altfel. Cand a vazut ca nu scade febra dupa cele 4 zile a apelat la medicul de familie, iar el mi-a dat Augmentin. Au fost cele mai crunte zile din viata mea in relatie cu mama. Niciodata nu am mai vazut-o sa clacheze atat de des. Si nici pe mine nu m-am vazut atat de stresata. Asta pentru ca nu voiam nici in ruptul capului sa iau Augmentinul. Eu care luam in trecut orice mi se dadea, de data asta pur si simplu nu puteam. Se ruga de mine 30 de minute pe ceas sa il iau ca sa ma fac bine. Il luam si il vomitam automat. Dupa o zi, am reusit sa ma calmez si sa il iau fara sa il dau jos. Corpul imi spunea ca ceva nu e in regula cu antibioticul asta. A patra zi dimineata, aveam pete pe coate. Mama a inceput sa planga instant, ea era cea care isi repeta acum intr-una “Nu, nu vom merge pentru a treia oara la spital”. (Noi cand zicem a treia oara la spital, ne referim spital + alergie, pentru ca eu am mai stat cu zilele la spital si din cauza bronsitelor si a unei enterocolite nasoale la 7 luni). A dat cateva telefoane, s-a mai calmat. Ea avea si o expozitie la Caex si presiunea era si mai mare. Nu stia cum sa se imparta, ce sa faca, ce decizii sa ia. Toata ziua s-a comportat extrem de bine cu mine, nu m-a mai certat, a scos Augmentinul si toate celelalte medicamente din program, am iesit la plimbare pe malul Bistritei, am vazut lebedele. Ea era senina, si stiam ca o sa fie bine. Spre seara s-a uitat pe corpul meu si a vazut ca singurele pete sunt tot cele de pe coate. Imi spune: “Scumpo, este posibil sa se fi declansat alergia de la stres. Erai atat de stresata cu luatul antibioticului si cu faptul ca te obligam sa il iei desi nu iti doreai, incat ti-au aparut cateva pete.” Ne-am culcat linistite amandoua.

A doua zi dimineata eram full de pete. Nu, nu era de la stres. Acum sincer, nu stiu daca saraca mama a mai plans sau nu cand m-a vazut, dar sigur la ora 10 era la Bowen cu mine sa imi faca terapia. Dupa 10 minute de terapie, febra a scazut de tot. Direct de acolo am mers la doctorul meu alergolog. Am depistat misterul: niciodata, dar niciodata nu se da Augmentin persoanelor cu teren alergic. Si nici nu exista sa apara urticarie gigantica de la stres. Acum ca stiam care era cauza, nu am intrat la regim strict si nici la cortizon, am continuat sa mananc ce mancam eu de obicei in ultimul timp si stiam ca urticaria vine in avalansa cu pete noi in fiecare zi timp de 4-5-6 zile. Depinde. Am continuat tratamentul cu Aerius si Zyrtec picaturi si totul a fost bine, nu mai eram panicate.

De atunci nu am mai facut alergie. Mama crede ca nu la tot ce mi-a iesit pe mana la teste sunt alergica. Ei i-a iesit la 13 ani ca e alergica la nuci, si acum la fel i-a iesit. Iar ea mananca nuci la greu si nu i se intampla nimic. Posibil ca nu la toti cei 12 alergeni sa mi se declanseze urticaria aia urata. Dar nici nu vreau sa risc acum. Mai fac o tura de vaccinuri in august si septembrie, si apoi mama mi-a promis, ca pot incerca de ziua mea o gura de ciocolata sa vedem ce se intampla. Pana atunci ar trebui sa ma desensibilizez la o parte dintre ele. Cine stie care parte… Dar ce-i drept nici nu-mi pasa de avocado. Il urasc! Si la gust si pentru faptul ca m-a bagat in spital. Nu stiu de ce tot il lauda mama, si consuma vreo 20 de avocado pe saptamana. Cand o vad ca mananca… bleeeah… fug la 10 metri de ea.

Daca totul e bine, in toamna voi manca 2 GOGOSI ROZ si ii voi transmite acelei femei urmatorul mesaj: “Asta e o copilarie fericita pentru mine! Sa stiu ca pot manca, cu limita, orice imi doresc fara sa imi fac mie rau! Noua, copiilor, ne este greu sa ne abtinem de la dulciuri sau de la orice altceva ce ne face cu ochiul. De ce ai judecat atunci? Ce stii tu despre copilariile fericite? De obicei, cand ai o copilarie fericita nu ajungi un adult atat de rautacios cum ai ajuns tu astazi. Dar zi-mi si tu mie, tu ai o viata fericita? Oamenii cu viata fericita nu isi fac conturi false si nici nu trimit comentarii rautacioase sub anonimat, pentru ca au nevoie de cat mai mult timp la dispozitie pentru a-si trai vietile frumoase. As putea sa iti zic si tie „Saraca femeie! Ce viata ai..” , dar nu o fac, cine stie ce viata chinuita ai.

#StopBullying #MakeItStop #DontForgetAboutKarma

 

P.S. Saptamana aceasta am mancat pufuleti si biscuiti cu merisoare dintr-un ambalaj. Nu am patit nimic! Yeey!

P.P.S. Trebuie sa stiti ca eu fiind asa de mica, nu scriu corect si nici nu imi merg degetele atat de repede pe tastatura, m-a ajutat mama in procent de 100%. :)) Niste pagini reale din jurnalul meu arata asa:

jurnalulmeu

 

 

Do celebrate

Ați ajuns aici de pe Instagram? Dacă da, ați ajuns unde trebuie. Dacă nu, trebuie să vă explic ce și cum.

Spuneam astăzi pe Instagram că a început să îmi placă să câștig în luna Martie (și în alte luni, desigur) concursuri pe baza creativității mele. Și câștig chiar multe. Și nu că aș fi eu maxim de creativă, dar cred că iau cerințele mai în serios față de cum o fac alții. Plus că pun multă pasiune. :)) Am pus o dată atât de multă pasiune într-un concurs care, culmea, era cu tragere la sorți, încât l-am câștigat și pe ăla. :))) Chiar am scris despre el aici.

Bun. Am rămas la faptul că îmi place să le câștig în luna Martie, deoarece atunci se organizează multe concursuri de Ziua Mamei, și le ador pe astea!  Și le ochiesc mai ales pe cele cu juriu… particip și la cele cu trageri la sorți care nu au cerința de like & share (pentru că îmi prefer wall-ul profilului meu cât mai aerisit), dar rar. :)))

Draga de Deea, mă menționează la un concurs organizat de Pandora, și mă întreabă dacă nu vreau să particip. După ce îi răspund ei că „Partikip”, m-am apucat de treabă și am început să „rezolv” cerințele lor. Cerințe care sunau așa: Ai multe roluri în viață (mamă, soție, femeie de afaceri) și puțin timp, dar de 8 martie fiecare mamă ar trebui să se simtă unică! Până pe 12 martie, te provocăm să îți petreci ziua cu mama / copilul tău și să ne arăți în imagini cum sărbătorești legătura unică dintre voi făcând împreună ceva extraordinar, neconvențional. Menționează ce bijuterie PANDORA din Colecția Ziua Mamei 2017 reprezintă cel mai bine relația voastră. Încarcă fotografia într-un comentariu la această postare și nu uita să etichetezi mama/copilul! Folosește hashtag-urile #DOCelebrate #DOMothersDay. Mult succes!

Cum am scris și pe Instagram, mi-ar fi fost greu să mă înscriu la concurs doar cu o poză și să mă abțin să nu scriu eu și câteva rânduri despre legătura dintre mine și fiica mea. Și pentru că datorită acestor rânduri am fost clasată în top, ar fi ok să râmână scrise și aici ca amintire, în caz că postarea de la ei de pe pagină se va pierde.

Și avem așa:

Nu știu cât de mult aș putea reda în imagini legătura unică dintre mine și fiica mea pe cât aș putea să o fac în scris. Aș scrie pagini întregi despre asta. Ah, stați așa! Deja am făcut-o. :)) Blogul mă ajută să aștern toate sentimentele care ies la suprafață. Se petrec atât de multe lucruri extraordinare săptămână de săptămână, încât trebuie neapărat să mi le notez, căci le-aș uita în timp.  Fiica mea mi-a dăruit un nou început, privirea ei naște în mine o vâlvătaie de nedescris de fiecare dată. Mi-am dorit mult o fetiță cuminte foc care să stea exact unde o pui… dar m-am ales cu o ființă imprevizibilă, curajoasă, spontană, uimitoare și absolut unică. O iubesc. În clipa asta. Fix așa cum este ea, cu toate fațetele ei. Și o iubesc la fel de mult ca atunci când am privit-o pentru prima oară, sau când a făcut primii pași spre mine la 10 luni, sau când a sărit într-o apă adâncă și a trebuit să sar dupa ea îmbrăcată, ca atunci când iese la iveală competitivitatea din ea și vrea să fie mai bună decât mine la călărie și acrobații, ca atunci când îmi promite cu lacrimi în ochi că nu va mai face nicio obrăznicie, deși știu că o va mai face. Sigur o va mai face.

Nu știu cât de neconvenționale au fost lucrurile pe care le-am făcut săptămâna asta, dar știu că ne-am jucat, am explorat locuri noi, am cântat și am dansat nebunește. Da, nebunește, căci e o super nebunie când stăm împreună, ne exasperăm una pe cealaltă… dar ce mai contează? Facem parte una din cealaltă pentru totdeauna. Roxalia este ca un caleidoscop, are câte puțin din fiecare generație de femei și încă nșpe sute de laturi în plus. Se schimba întruna, dar niciodată nu e altfel decât fascinantă… pentru că de fiecare data este EA. Și mă completează, o simt ca pe o extensie a vieții mele.

Bette Davis a spus la un moment dat că una dintre ironiile statutului de mamă este că te bucuri de copiii tăi un număr limitat de ani, dupa care îi vezi rar. Ai arareori vești de la ei, dar puterea pe care o are un copil asupra mamei durează o viață întreagă.  Mama și fiica sunt legate pe vecie, durerea și bucuria uneia prind viață în inima celeilalte… de aceea bijuteria care va reprezenta cel mai bine relația noastră este “Inimi mamă și fiică – You are always in my heart.”  

Iar premiul a ajuns astăzi. <3 

Pandora