Când Universul conspiră…

Mi-am dat seama încă o dată, dacă îți doreşti ceva nespus de mult, Universul conspiră să îți îndeplinească dorința. Ştiți că am câştigat în ultimii ani mai bine de 100 de concursuri, şi care mai de care mai frumoase (de la concursuri naționale care m-au dus în altă țară, la smartphone-uri, console wii, ii, haine, cosmetice, bijuterii, parfumuri, etc). :)) Interesant este faptul că eu nu particip la sute de concursuri şi că de asta era normal să câştig atât de multe… nuu, nicidecum, particip rar, dar când o fac, câştig. :)))

Regret că nu mi-am notat toate concursurile pe care le-am câștigat in viața aceasta. Eu am zis în mare 100 ca să nu exagerez cu numărul 200. 😂 Mereu am fost fericită şi recunoscătoare când câștigam si poate lucrul ăsta a atras şi restul câștigurilor. 80% din concursurile la care am participat erau pe bază de creativitate şi era acolo şi un fel de mândrie când vedeam că oamenilor din juriu le place mai mult răspunsul meu / poza mea decât a altor zeci/sute de persoane înscrise în concurs.🐴

Acum cu nebunia asta cu Crăciunul, sunt zeci de concursuri pe Facebook… dar eu am participat doar la câteva dintre concursurile organizate de Dedoles plus încă vreo 2 care nu erau din nişa „like & share”. Dedoles au pe site îmbrăcăminte super drăguță. Aşa am văzut că au mai multe modele de tricouri cu cai de care m-am îndrăgostit, nu îmi puteam lua ochii de la ele şi a rămas că voi reveni pe site-ul lor după sărbători. „Până nu am un tricou cu un cal pictat, nu mă las!” mi-am spus. În primele 20 de zile din decembrie ei au făcut câte un concurs zilnic unde noi trebuia să scriem numărul tricoului care ne-ar fi plăcut să îl câştigăm, dintr-o imagine cu mai multe modele. Doar într-o singură zi (parcă) au pus 2 tricouri cu cai. Când am văzut tricoul nr. 7 mi-am dorit extrem de mult să îl câştig (pentru că îl țintisem și pe site), şi nu un altul din celelalte zile. Nu eram într-o competiție doar cu ceilalți, ci şi cu mine, Roxana, cea care a ales în celelalte zile alte modele. :)) „Miza era mare.” :)))

Bun! Şi ce aflu azi, am câştigat tricoul cu calul… dintre peste 1500 de persoane care au participat la concurs în acea zi, am fost tocmai eu norocoasa. Chiar dacă e un simplu tricou cu un cal, faptul că am câştigat fix ce mi-am dorit mă face să fiu super fericită.

Şi stau şi mă gândesc, oare de ce l-am câştigat tocmai eu? Nu a mai fost nimeni dintre acei oameni care să îşi dorească tricoul la fel de mult? Cu atât de multă patimă? :)) Şi m-am gândit că nu… şi că „puterile” mele sunt chiar mari. :))))

Eu ştiu că pun multă pasiune în tot ceea ce fac de zi cu zi şi pentru că ăsta e felul meu am mereu de câștigat… uite, chiar şi la concursuri, nu numai în viață. :)))

Update: Recitind am observat că am uitat să spun ceva ce mulți nu ştiu şi poate vi se pare ciudat faptul că eram axată doar pe tricoul cu calul. În curând voi face 30 de lecții de călărie şi când văd cai pe ici, pe colo mă emoționez. :)) Despre pasiunea mea pentru cai care a început de când aveam câțiva anişori dar care s-a concretizat abia vara trecută, voi vorbi în următorul post. :)

Al doilea update: A ajuns coletul direct de la firma mamă din Slovacia.

dedoles

Replici de toddler. O altă parte.

Ca orice copil, până la vârsta de 6 ani cred că am făcut zeci de năzbâtii și am spus zeci de lucruri trăznite, unele inteligente, altele cu impact emoțional ridicat și lista continuă.

Evident, puține îmi mai amintesc eu, și la fel și ai mei (am mai scris pe blog: asta se întâmplă pentru că nu și-au notat!).

Și astfel am câteva povestioare (nu știu dacă mai mult de 20) pe care ai mei părinți și ai mei bunici mi le tot povestesc iar și iar la fiecare reuniune. Sunt și povestiri pe care mi le-au zis o singură dată și gata. Eu o să redau mai jos câteva pe care le voi auzi de zeci de ori în viitor. :))

  1. Faza cu cățelul nostru Lessie cu care am fugit de acasă la vârsta de 3 ani. Am fugit de acasă = m-am ascuns sub un teanc imens de lemne în curtea casei, cu tot cu cățel, și am stat mai mult de o oră acolo. Dacă ai citit „testamentul meu” pentru Roxalia, sigur îți amintești  de faptul că eu și familia mea am locuit la casă timp de 2 ani pe un deal, lângă o padure. Ții minte? Unde aveam șerpi de casă pe post de animale de companie. Bun, acolo s-a petrecut acțiunea. Și m-a găsit tata, în momentul în care a văzut sclipind 4 punctulețe sub lemne. Ochii mei și ai cățelului negru. Nici acum nu își explică cum de am convins cățelul să stea cuminte cu mine acolo. Și nici acum nu își explică cum de eu eram singura care călăream un cățel mioritic scăpat de la nu știu ce stână, și care se adăpostise la noi în curte. Mârâia la toți, dar pe mine mă lăsa să îl călăresc. Am anumite imagini cu el în minte: era imens (abia reușeam să mă cațăr cu picioarele pe el), era alb și super mega fluffy.

2. Faza de la 2 ani cu ciocolata. Eram la țară, stăteam pe scări afară și plângeam. Tata a venit la mine și mi-a zis: -Dumnezeule, Roxana… te rog, încetează cu tantrumul ăsta!

Glumesc, pe atunci încă nu se zicea tantrum la crizele de furie. A venit la mine și mi-a spus: – Roxănel, dacă îți dau o ciocolată promiți că nu mai plângi? (așa făcea el parenting cu mine).

Am luat-o și nu am mai plâns. Vine fratele meu la mine (3 ani avea):

  • Îmi dai și mie puțină ciocolată?
  • Da’ ce, tu ai plâns?

Povestioara nu e cine știe ce…. dar crede-mă ca am auzit-o de 13294 de ori.

3. Faza de la 2 ani cu mâncarea. Eram la țară, mătușa mea a vrut să mă îmbuce și i-am spus: Nu, mănânc țingă (aka singură).

Simplu, nu? O singură replică care mă urmărește la toate reuniunile noastre (n.r. noi facem minim 2 reuniuni de familie pe an la țară). Mătușa mea încă mă imită și acum și îmi spune cât de ambițioasă și înțepată eram.

4. Faza cu cojița de la 3 sau 4 ani. Eu zic că aveam 4 ani de am pus accent pe partea emotională. Aveam o cojiță deasupra quadricepsului, să zicem la vreo 10 cm deasupra genunchiului, care se formase în urma unei obrăznicii. Cojița abia se formase, rana era proaspăt prinsă. Apoi făcusem o altă obraznicie, nu știu ce, dar posibil una imensă de l-am scos pe tata din sărite, a venit cu o nuielușă la mine și zbang îmi dă una peste quadricepsul meu… la fix 10 cm în sus deasupra genunchiului, fix pe cojiță. Lovitura a fost foarte ușoară, dar cojița sare în aer, sângele începe să curgă și eu doar cu o lacrimă în ochi, cu o față de nevinovată și cu o voce calmă: „Uite, tata, curge sânge…”

Stau și mă gândesc acum… la cât de obraznică am fost când eram mică, cum de nu am fost super pedepsită? Cum au reușit ai mei să mă crească așa… „zbrehudă”? Sau bunicii mei care m-au crescut câțiva ani buni? Ei erau și mai buni. Erau genul ăla de bunici pe care îi regăsim în poveștile pentru copii. Bunici cu suflete de aur și… mereu cu gogoși la micul dejun.

Pedepse ușoare am mai primit amândoi de la tatăl nostru. Nu exista să greșească doar unul dintre noi, și doar acela să fie pedepesit. Trebuia să ne pedepsească pe amândoi în același timp, chiar dacă celălalt nu avea nicio treabă. :)) Eu cred ca nu ne-a pedepsit intens din 2 motive: 1. Nu afla mereu de toate prostiile noastre. Mama ne certa, dar ne și acoperea. Mama ne-a acoperit toată viața… draga de ea. 2. Când era tata mic era o pacoste, și făcând probabil singur comparație cu obrăzniciile noastre poate se gândea că nu meritam vreo pedeapsă. Când ne povestește tot ce a făcut el, îmi dau seama că Ion Creangă e mic copil pe lângă el, și dacă s-ar apuca să își scrie povestea vieții într-o carte, acea carte va deveni best seller. Dar până atunci mai este. Momentan a scris zeci de poezii frumoase pe care vrea să le publice cât mai curând.

5. Faza cu ursulețul. Asta mi-o povestește mereu bunica maternă. După ce m-a născut mama, la puțin timp se duce cu mine la țară, să mă prezinte bunicilor mei și fratelui meu care era deja acolo. Mama m-a îmbrăcat într-un ursuleț de pluș cu glugă și urechiușe (știți voi compleurile de genul ăsta… și uite că existau și pe vremea lui Ceaușescu). A intrat în casă și m-a lăsat pe pat. Iese din cameră. Intră bunica. „Vaaai, o jucărie de pluș pentru băiat!” Și când să mă ia și să mă dea „băiatului”, eram eu… un ursuleț cu ochii mari și plini de viață. Așa m-a cunoscut bunica. Primul nostru contact.

6. Faza cu „1,2,3,4,5,6… Roxana!” de la 1 an si un pic. Nu aș reuși să o povestesc bine, mai ales că trebuie să auzi un anumit ton și nu știu cât de bine pot să îl redau în scris. Încă aud de la tata mini povestioara de vreo 5 ori pe an… încă mai face mișto de mine.

Și lista ar continua, povestiri sunt multe de genul „tata m-a aruncat când aveam 3 ani în lacul de 2 metri din fața casei pe motiv că <<așa o să învețe>>”, dar nu are rost să mai scriu despre asta, căci postarea aceasta nu este despre mine… ci despre Roxalia, de fapt. M-am întins cu vorba/scrisul.

În postările anterioare din categoria „Roxalia” am scris rareori (și mi-ar plăcea să transform acest cuvânt în „deseori”) anumite replici de ale ei, sau povestioare scurte. Astfel, când o să fie mare să poată să își facă un contur a ce era ea când avea câțiva anișori.

Și m-am gândit să scriu azi despre câteva momente cu Roxalia după ce am primit un telefon de la mama mea și mi-a spus:

„Râd singură prin casă de câteva minute. Mi-am amintit ce am vorbit cu Roxalia aseară când tu nu erai aici. Și decât să râd de una singură, mai bine împărtășesc momentul și râd împreună cu tine.”

Îi spune Roxaliei: – Peste 2 zile ai serbarea, te rog frumos să nu mai fii emoționată, o să vezi că totul va fi bine și o să iasă extraordinar. Deci, fără emoții, da?

-Știi… (cu o voce înceată, ușor timidă și cu ochii în pământ)… de obicei când are loc serbarea la grădiniță o văd pe mama în față, stând pe scaun, și ea e așa frumoasă și are un zâmbet așa frumos încât mă face să mă emoționez.

-Roxalia, dar e mama ta… cum să îți fie rușine de ea?!?

-Da, dar e așa frumoasă, și zâmbește și se uită într-un fel la mine încât mă emoționez.

-Roxalia, dar…[încearcă să o facă să înțeleagă că nu trebuie să îi fie rușine de mine].

– Dar e așa frumoasă și are un zâmbet frumos… și o privire care mă fixează și mă pierd…

Deci mă prăpădeam de râs la telefon. Mai ales că mama o și imita, din „frumoasă și zâmbește așa frumos” nu m-a mai scos. Orice i-ar fi zis mama, ea băga replica asta.. și toată discuția a durat aproape un sfert de oră.

~.~

Tot aseară înainte să o duc pe Roxalia la mama mea. Eu, Roxalia și Alin în bucătăie. Roxalia stătea pe scaun la masă și mânca liniștită pepene (mai stă și ea liniștită, ce credeți?!?). Eu și Alin stăteam în picioare la un metru de ea și vorbeam diverse. După 5 minute în care tot vorbeam și Roxalia nu părea să aibă treabă cu noi, îl întreb pe Alin ceva:

– Kvksvnhsv jbjbvhgf? (asta era întrebarea mea către Alin, și am scris-o așa pentru că nici nu mai țin minte ce l-am întrebat, țin minte doar reacțiile) :))

– Nu.

– Nu?!?  (eu uimită)

Și se bagă Roxalia extrem de serioasă:

-Nu! Ți-a zis deja!

:))))

 

~.~ amintire din 13 aprilie pe care am găsit-o scrisă în telefon: ~.~

-Mami, toti bărbații sunt educați?

-Nu, scumpo, sunt și bărbați needucați.

– Dar Alin este educat!

Ce și-a dat ea seama….

 

Am scris aproximativ 1500 de cuvinte pe azi, este de ajuns..

Mai revin…

Roxalia… 5 ani și 7 luni. 

P1300118Rxl

Mindful parenting

Descoperisem conceptul de mindfulness la sfârșitul lui 2011 și eram conștientă de cât de bine îți poți face ție să îți trăiești viața în prezent, fără a te gândi la problemele din trecut sau la cele care crezi că vor urma în viitor. Și nu doar când vine vorba de probleme, poți petrece mult timp gândindu-te la planurile frumoase din viitorul tău și deja acel timp de gândire îți fură prea mult din prezent.

Nu zic că nu e bine să îți faci planuri de viitor, dar mulți trăiesc în prezent mereu cu gândul la ce vor face în viitor (fie el viitorul apropiat, sau cel lung).

Un exemplu ar fi cel dat de Elizabeth Gilbert (în “Eat, Pray, Love”) când a scris despre o prietenă de a sa, care în momentul în care ajungea într-un loc deosebit spunea: “Este atât de frumos! Vreau să mă întorc aici într-o bună zi”, și Elizabeth nu reușea să o facă să înțeleagă că este deja acolo.

Mindfulness înseamnă să trăiești clipa prezentă cu totul și să o sărbătorești. Și poti face asta pierzându-te în frumusețea momentului. Odată ce ne vom putea desprinde din brațele amintirilor și din himerele proiectării viitorului vom fi  cu siguranță stăpâni pe viața noastra.

mindfulness_featured

Când m-a contactat Celina de la “Centrul Părinții spun Prezent” să îmi spună că va organiza  conferința “Prezența conștientă: esența relației părinte-copil” susținută de psihologul clinician și psihoterapeut, György Gáspár, am acceptat instant invitația ei.

Îmi doream să aud mai multe metode de a reuși să fiu prezentă conștient de la președintele Asociaţiei Multiculturale de Psihologie şi Psihoterapie. Oricât am citit până acum despre asta, tot este greu uneori să pun în practică teoria și să reușesc să fiu mereu și fizic și emoțional în același loc.

Am observat că de anumite ori când îi citesc fiicei mele o poveste, gândurile mele îmi zboară la responsabilitățile pe care urmează să le am a doua zi, deși o parte din creier este concentrată la a citi povestea cu intonații diferite pentru fiecare personaj.

Gáspár ne-a captat atenția vorbindu-ne despre tehnicile de mindfulness cu ajutorul cărora vom putea fi capabili să păstrăm în minte întregimea şi frumuseţea copiilor noștri chiar şi în momentele anevoioase reușind astfel să răspundem nevoii lor printr-o manieră conştientă şi empatică.

El ne-a spus că prin exercițiu și practică zilnică putem învăța să fim prezenți altfel alături de cei dragi nouă, fie ei copiii noștri sau partenerii de cuplu. Totuși când vine vorba de relațiile de iubire, este indicat să încercăm strategii cât mai variate pentru a nu pierde ceea ce este prețios și important pentru noi.

“Mindfulness înseamnă a fi prezent și conștient, însă o prezență descriptivă, lipsită de judecată sau de conținuturi de genul corect – greșit. Abilitatea de mindfulness față de partener înseamnă a fi conștient de persoana acestuia, a-l observa fizic alături de tot ceea ce face, simte și gândește. A fi mindful față de partener implică non-judecata acestuia, ceea ce ne ajută să-l percepem mult mai acurat și să ne înfrânăm reacțiile agresive, de critică și umilire, să fim mai conștienți de situație, de emoțiile trăite și de obiectivele de lungă durată.” ne-a spus Gáspár.

P1290517

Așa cum ne îngrijim dinții sau corpul nostru, de ce nu am îngriji la fel de bine și creierul? Un om are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi, și dintre acestea se repetă 90%, iar tehnicile de mindfulness ne ajută să facem puţină ordine în minte şi să fim conectaţi la prezent. Este  important mai ales dacă ne gândim că în jumatate din timp mintea călătoreşte, iar cele două destinaţii preferate ale minţii sunt trecutul şi viitorul. Când ceva emoţional se activează în noi, mintea ne duce în acel loc, iar noi pierdem contactul cu prezentul. Astfel, trecutul ne fură şi ne împiedică să gestionăm prezentul, iar stările proaste duc la o proiectare nefastă a viitorului

Pentru a ne putea conecta cu copiii noștri, trebuie să rezolvăm anumite probleme care au avut loc in copilăria noastră și să identificăm nevoile nesatisfăcute. Putem arunca o privire prietenoasă în interiorul nostru şi să ne asumăm rănile emoţionale dobândite în trecut, pentru a putea trăi cu adevărat prezenţi atât în relaţia de cuplu, cât şi în relaţia cu copiii noștri. Chiar dacă prin practicarea stării de mindfulness nu putem schimba trecutul, îl putem însă integra într-o manieră conştientă care să ne permită libertatea de a nu-i mai fi prizonieri.

Am putea pune în practică 3 tipuri de exerciții cu copiii noștri care vor aduce armonie în relația părinte-copil:

  1. Să încercăm să ne punem în locul copilului nostru și să ne imaginăm cum vede el lumea/situația. Doar empatizând descoperim ce este în sufletul/mintea lui.
  2. Trebuie să ne acceptăm copiii așa cum sunt, fără să cerem prea multe de la ei. Să încercăm să facem un efort de a avea o stare de acceptare a lor și de bunatate.
  3. Dacă face ceva ce nu îți place sau crezi că nu e corect, pune-ți această întrebare: “Va mai conta acest lucru peste 5 ani?” Dacă răspunsul tău este “Nu, nu va mai conta.”, oprește-te din a face mare scandal.

Citisem ce am scris la punctul 3, acum mai bine de 4 ani într-o carte (din păcate nu mai știu în care) și am pus acest lucru atât de bine în practică încât dacă mă uit acum în jurul meu prin casă, observ câți pereți mâzgâliți și plini de amprente de la degetele murdare nu au fost însoțiți de țipete. Și mi-a fost de ajutor mereu această întrebare pusă în minte, în acele momente, astfel încât sănătatea mea nu a fost umbrită de nervi și nici sănătatea și starea de bine a fetiței mele.

Gáspár ne-a mai vorbit și despre importanța exercițiilor de respirație, mai ales în momentul în care simțim că ne enervăm. Respiraţia influenţează sistemul nervos, iar emoţiile influenţează modul în care respirăm. Când suntem furioşi, respirăm greu, când suntem trişti, simţim că ne sufocăm, când suntem fericiţi, respiraţia devine lină iar când suntem liniştiţi, respiraţia noastră este prelungă. Este foarte important să respirăm din abdomen și nu din diafragmă, iar respirația să fie făcută pe nas și nu pe gură.

mindfulness-how-being-present-impacts-health-safety-in-the-workplace-36-638

Ca o recapitulare, e bine să ne acceptăm defectele și să ne conștientizăm traumele, pentru că aceste aspecte influențează educația pe care o oferim copiilor noștri. Iar dacă le oferim o educație plină de „bube”, fix cu aceste „bube” își vor educa și ei copiii.

Citește și acest poem al iertării, te va ajuta.

Swimathon Bacău 2015

Update – 21.11.2015 – After Swimathon Bacău.

Am reușit! Toți am reușit!

Lucrul acesta nu îl puteam vedea posibil în totalitate cu o zi înainte de eveniment. De dimineață până la 7 seara am avut încontinuu febră mare, gâtul inflamat, frisoane, eram slăbită și nu puteam sta deloc în picioare. Luasem primul antibiotic și alte medicamente la ora 14, dar la ora 19 termometrul arăta că am 40 grade temperatură. Toată ziua am stat în pat și am avut vreo 5-6 episoade de somn.

Chit că eram super slabită nu mi-am pierdut speranța, știam că trebuie să fac tot posibilul sa înot a doua zi, așa că am chemat acasă o doamnă doctor dragă mie, mi-a făcut 2 perfuzii și dupa o oră deja mă simțeam mai bine.

Am mai făcut încă 2 perfuzii a doua zi, iar la 3 ore după ele eram deja pe baricade la Swimathon.

Așa cum eram, hrănita doar prin venă (și un pic de supă cremă pe la prânz), cu energie în corp doar 40%… am înotat! Nu am fost la fel de rezistentă ca la antrenament, dar m-am descurcat având în vedere starea în care ma aflam. A trebuit să combin 2 stiluri la o tură, ceea ce nu mi-am dorit, dar eram împăcată că am făcut turele complete… chiar dacă una nu mi s-a luat în calcul (dintr-o neatenție de a mea).

Le mulțumesc celor apropiați mie care au venit și m-au susținut (rude, prieteni, bloggerițele din Bacău), dar și celor care nu au reușit să vină și totuși au trimis donații. Tatălui meu care m-a certat cu 10 minute înainte de a ajunge la bazin, spunându-mi că sănătatea mea e mai presus de orice, și daca voi înota, va rupe orice legătură cu mine… și cu toate acestea a apărut după jumătate de oră de la începerea evenimentului, pentru a mă susține. Fratelui meu care m-a încurajat spunându-mi (dupa ce i-am povestit discuția cu tatăl nostru): „Roxana, ești majoră și faci ce vrei! Dacă tu îți dorești să înoți și crezi că poți face asta în starea în care ești, fă-o!”. Doctoriței mele care l-a resunat pe tata pentru a „înfrumuseța” complicațiile pe care le-aș putea face dacă înot. Roxaliei care mă aplauda și țopăia de pe margine, strigând „Hai, mami! Hai, mami!”. Mamei mele care a stăpânit-o pe Roxalia când a vrut să se dezbrace și să intre în apă să înoate cu mine. Iubitului meu care a stat încă două ore alături de mine la bazin, doar pentru a aștepta să mi se închidă în totalitate porii pentru a ieși afară. Otiliei pentru că a fost un lider implicat și a pus suflet pentru cauză. Și mai ales îi mulțumesc frumos fiecărui membru al echipei mele, care m-a înlocuit cu succes în momentul în care venea tura mea, iar eu simțeam că nu mai pot face față: Danțiș Ionuț, Adrian Jicu, Gabi Ursache, Sebastian Deceanu.

Mă bucur foarte mult că i-am cunoscut și pe ceilalți 5 membri din echipa nr 2, tot din Grupul de inițiativă „Un zâmbet: de urgență!”: Florina Grosu, Mihaela Preda, Cristian Weisman, Adrian Munteanu, Laurențiu Ficău.

Dragilor, am înotat împreună 3850 m! Pentru mine Swimathon nu este despre competiție sau câștig. Este vorba de a fi parte din ceva măreț.

Și cum scrie și în romaniapozitiva.ro, nu este neapărat despre imagine. „Ești contabil, avocat, politician, om de afaceri, inginer, model de podium? La Swimathon nu vei mai fi. Înotătorii sunt transformați, prin ceea ce fac, în OAMENI. E greu să-ți faci imagine dezbrăcat, cu buze vinete și păr vâlvoi. Însă vei construi imaginea unei comunități în care vrei să trăiești. Comunitatea oamenilor prezenți și puternici. Comunitatea oamenilor care schimbă realități implicându-se pe ei înșiși în schimbare. A dona la Swimathon înseamnă a da voce lucrurilor de care îți pasă. Pentru că banii vorbesc! Vorbesc despre tine, despre valorile, despre perspectiva ta asupra vieții. A înota la Swimathon înseamnă a arăta familiei, prietenilor și comunității lucrurile pentru care tu crezi că merită să depui efort. Inotătorii nu fac doar mișcare. Ei mișcă lucrurile. Datorită lor un proiect devine real, o inițiativă capată susținere, o idee capătă formă. „

Mulțumim Alina Rîpă pentru produsele Avon cu care ne-ai răsfățat.

P1270004

Un zâmbet format din 10 medalii

unzambetdeurgenta

Update 4 decembrie 2015

La festivitatea de premiere de astăzi am aflat că grupul nostru a fost pe primul loc la cea mai mare sumă mobilizată din comunitate la Swimathon 2015. Pe lângă diplomă și cupă, grupul nostru a primit un premiu special și pentru depășirea obiectivului financiar propus.

Iar la sfârșit de festivitate eu am primit un premiu special pentru că am adus cei mai mulți susținători/donatori din categoria persoane fizice. :)

P1270201

 

~.~ Before Swimathon ~.~

Deși nu sunt înotătoare de performanță, când mi-a propus Otilia să înot în cadrul Swimathon 2015, am acceptat instant. Voi înota pentru o cauză care își propune să facă mai plăcută așteptarea la Urgențe (secția pediatrie), unde medicii luptă pentru a-i salva pe cei mici și unde orice părinte știe cât de apăsătoare este neputința de a-i ajuta.

Unitatea de primiri urgențe pediatrie a Spitalului Județean Bacău este locul în care, uneori, ajungem cu cele mai dragi ființe: copiii noștri. Este locul unde medicii încearcă să aline suferința celor mici, redându-ne nouă, părinților, speranța. Este locul unde teama și neputința adulților se întâlnesc cu dăruirea și strădaniile personalului medical care fac adesea, minuni. Este locul unde timpul trece greu, foarte greu, insuportabil de greu, în așteptarea unui diagnostic, a unui sfat, a unui răspuns încurajator.

Grupul de inițiativă din care fac și eu parte, UN ZÂMBET (DE URGENȚĂ) își propune să vină în sprijinul copiilor, părinților și al personalului medical prin strângerea fondurilor necesare pentru a crea acolo o atmosferă plăcută, în care cei mici să se simtă în largul lor. Pentru a transforma așteptarea în joc, pentru a uita, fie și temporar, de durere, până în momentul în care vor fi preluați de personalul medical specializat. Ne propunem să le readucem zâmbetul pe buze și să îi facem să se bucure de copilărie pentru că, da, credem că zâmbetul copiilor este cea mai mare bucurie a existenței noastre.
Ne dorim să dotăm aceste spații cu jucării, televizoare, instrumente medicale prietenoase vizual, folosite în interacțiunea cu copiii; să dezvoltăm mecanisme de comunicare și socializare între copii, părinți, cadre medicale și personal auxiliar.

Vă invit, oameni dragi, să vă alăturați cauzei noastre și, împreună, să luptăm pentru zâmbetul copiilor din Bacău! Ne puteți susține la Bazinul Olimpic de Înot din Bacău, pe 20 noiembrie, la ora 17:00. Dacă doriți să donați, dar nu puteți ajunge la Swimathon BACAU, găsiți contul în linkul alăturat:
http://fundatiacomunitarabacau.ro/swi…/inscriere-sustinator/

Vă mulțumesc!

 

swimathon bacau 2015

Nu l-aș numi testament…

Sunt pozitivistă. Mereu am fost, dar se întâmplă atât de multe nenorociri în lumea asta încât nu pot să privesc totul roz și nici nu pot trece cu vederea când aud câți oameni mor de cancer sau își pierd viața în accidente.

În ultimul timp parcă din ce în ce mai multe… și mai multe. Tot felul de cazuri și morți stupide. Și ajungi să suferi de tanatofobie si să te gândești (chiar și cu tot pozitivismul care ți-a mai rămas): Dacă mâine voi fi eu?

Mori și aia e, nu simți nimic, dar ce lași în urmă? Și nu mă refer material. Mă refer la suferința pe care o lași în urma ta. Ce va fi în sufletul părinților, copiilor, fraților?

Și mă gândeam astfel (pentru că un părinte responsabil care e interesat de viitorul copilului trebuie să se gândească uneori și la lucrul ăsta):  Cum va crește copilul meu de 5 ani, dacă mâine eu nu voi mai fi? Ce se va alege de el? Oare va avea grijă cineva de el așa cum doar eu pot? Cine îl va putea sfătui de bine la 15 ani? Cine îi va spune cât de mult l-am iubit? Cine îi va povesti toate momentele petrecute împreună?

Or să existe doar dialoguri seci de genul:

– Tu ai cunoscut-o pe mama mea. Cum era?

– Aaa, mama ta era o femeie bună, deșteaptă și frumoasă, și te-a iubit mult.

– Așa, mai povestește.

– Păi a avut multă grijă de tine…

– Atât?

– Nu prea îmi mai amintesc, au trecut vreo 10 ani.

Nu! Nu aș putea fi de acord cu asta. Nu aș vrea ca fiica mea să știe puține despre mine. Nu aș vrea ca cineva să îi povestească amintiri distorsionate. Nu aș vrea să se gândească când aude cuvântul mamă, la ceva îndepărtat, ca într-un vis. Vreau să trăiesc in ea! Vreau să știe cât de mult am iubit-o și cât de importantă a fost pentru mine, vreau să știe atât de multe lucruri despre relația noastră încât azi mai mult ca niciodată nu regret niciun moment că am făcut publice pe blog zeci de povestiri de ale noastre… povestiri pe care le-am scris plină de emoție.  Vreau să mă simtă pe mine când le citește.

Tocmai de aceea, draga mea fiică, îți voi scrie mai jos sute de rânduri despre orice… de ai să ajungi să te plictisești de mine! Voi scrie despre mine, despre tine, despre noi două. Voi povesti tot ce-mi trece prin cap despre mine. Dar măcar nu ai să mai întrebi în stânga și în dreapta cum am fost eu.

Și daca n-am să mor, și vom citi împreună rândurile acestea când vei fi majoră, și îmi vei zice “Măi mamă, ce fraieră ai fost, cum te-ai gândit tu că o sa mori înainte de vreme?” , nu ar fi nicio problemă, nu mă vei face să regret nimic. Ne vom bucura în continuare una de cealaltă.

Facebook-ul este foarte puternic acum, ceea ce mă face să cred că peste ani încă va rezista, și cu el vor rezista și toate pozele postate de mine. Te așteaptă sute de poze acolo. Albume private și altele nu (le văd prietenii, iar câteva dintre poze le vad și prietenii prietenilor – dar nu am postat vreodată ceva pentru întregul Public, să știi). Am respectat intimitatea ta, nu am postat niciodată poze cu tine nud, nici măcar când aveai câteva luni. Am ales cu mare atenție ce am postat, astfel încât să nu îți fie deloc rușine cu acele postări când vei fi mai mare.

Nu conteaza că unii au impresia că postez prea multe poze cu tine, și că nu e ok să te expun. Nu mă interesează de sufletul lor, ci de al tău. Vreau să îți fie bine, să ai mii de poze cu noi două, vreau să ai mii de rânduri scrise de mine… căci doar așa îți poți face un contur al meu în mintea ta. Și las toate astea pe internet pentru că e cel mai sigur. Greu se vor șterge.  Nu vreau să îți las „amintiri” doar în casă. Casa poate nu va mai exista. Dacă aș muri când tu ești mică cui i-ar mai sta mintea la faptul că eu am ascunse 2 harduri de 1 terra pline cu poze? Și totuși dacă te duci la bunica ta maternă, ai să găsești la ea acasă mii (chiar mii, nu sute) de poze scoase pe hârtie fotografică. A avut grija ea, ca tot ce există pe Facebook sau pe laptop, să existe și la ea în casă, palpabil. Dar chiar și așa, în caz de ele se distrug din greșeală, tu știi că am luat în vedere și planul B.

Acum câteva zile am descoperit în setări la Facebook o noua opțiune (cred că asta m-a și făcut să scriu astăzi această postare). Se numește „Legacy Contact”: “A legacy contact is someone you choose to manage your account after you pass away. They’ll be able to do things like pin a post on your Timeline, respond to new friend requests, and update your profile picture. They won’t post as you or see your messages.”

Am ales o persoană, și cu toată încrederea, de voi păți ceva, totul va ajunge pe mâna ta la momentul potrivit. Astfel albumele private, pe care momentan le văd doar eu, le vei putea vedea și tu.

Vezi că încep, o să le scriu alandala cum îmi vin amintirile în minte (unele puncte există deja pe ici și colo pe blog):

  1. Primele cuvinte pe care le-am auzit după nașterea ta au fost: „Roxana, aveți o fetiță!” Apoi mi te-au pus în brațe după ce te-au spălat, și ți-am apropiat fața curată de obrazul meu stâng. Te-am murdărit cu tușul de la ochi (jur că nu știu de ce era ud :)) ). M-am gândit că am dat-o-n bară din prima cu tine, te-am pus în contact cu ceva chimic în primele minute din viață. M-am speriat ușor, i-am zis repede asistentei și cu o voce caldă  mi-a spus să nu îmi fac griji. M-am liniștit, am știut că important e primul contact dintre noi două.
  2. În ultimul an, cred că ne-am zis una alteia „Te iubesc!” mai mult decât o face și cel mai libidinos cuplu din lumea asta. Bine că noi ne drăgălim/alintăm/iubim mai mult în casă, altfel am fi tare enervante în ochii lumii. La certuri, proporția se păstrează; scorpioance amândouă, cu personalități puternice, ies des scântei. Și la fel, bine că o facem doar în casă. Tu mai faci figuri uneori și prin public, dar am grijă să îți zic să încetezi cu cel mai „înduioșător/forțat” zâmbet de pe Pământ. În rest, eu zic că te educ destul de bine.
  3. Nu sunt de acord cu părinții care își lovesc copiii în public; nici atunci când le dă o ușoară palmă la fund. Știu că au scutec și nu simt durere, dar gestul ăla de a lovi nu îl agreez. Deci dacă îți pui anumite întrebari vis-a-vis de comportamentul meu pe care l-am avut față de tine când erai mică, ai răspunsul mai sus.
  4. Primii pași fără ajutor i-ai făcut la 10 luni și o săptămână. Au fost 7 pași unul după altul. Din ziua aceea ai început să mergi constant singură. Tot la 10 luni ai renunțat singură la suzetă.
  5. Avem aceeași grupă de sânge și la amândouă își face prezența Rh-ul, deși probabilitatea de a te fi născut fără Rh era de 50%.
  6. Ai fost un copil programat. Am făcut toate calculele să te pot naște în luna noiembrie și să împărțim aceeași zodie. Am reușit.
  7. Mi-am dorit enorm de mult să am fetiță. Când eram în primul trimestru de sarcină, ca să nu devin dezamăgită în caz de ai fi fost băiat, îmi tot băgam în cap că ești băiat și că totul va fi ok și că eu nu voi suferi. Oricât de mult încercam să mă mint că nu aș fi dezamăgită dacă aș naște un băiat, subconștientul știa cum stă treaba cu dorințele cele mai de suflet. Într-o noapte (când nu știam încă sexul) am visat că am fost la control, și la ecograf a văzut doctorul că bebelușul ar fi băiat. Am suferit enorm de mult în vis, eram foarte tristă. M-am trezit speriată, mi-am dat seama că am visat și că în realitate mai puteam spera la o fetiță. În ziua în care obstetricianul mi-a spus că e 90% fetiță, am început să țip de bucurie (asta dupa ce am ieșit din clinică). Strada Gării era goală. Așa că am țipat. Cât am putut eu de tare. Din acel moment știam că vei fi numită Roxalia. Pregătisem acest nume de foarte mult timp.
  8. Nu mi-ai lăsat nicio vergetură pe corp în timpul sarcinii. De fapt, e una mică, de 2 mm, între cele două semne de la piercingul din buric. Da, am avut pierce în buric din 9 iunie 2007 până pe 31 dec 2007. Uită asta! Nu, n-ai voie! Bine, fie… faci cum crezi!
  9. Când aveam 3 ani și fratele meu avea 4 ani, m-a scăpat din roabă jos, și mi-am spart capul în spate de o cărămidă. Curgea sângele destul de tare, a venit bunicu`, mi-a ținut un prosop strâns pe rană, și mi-a trecut durerea. Nici nu știu dacă am vreo cicatrice acolo, eu zic că nu. :))
  10. La 7 ani, tot el, a aruncat din cireș o scândură cu un cui. Cuiul a nimerit chiar în capul meu. Am mers împreună cu el și cu verișorii mei la un râu din apropiere să mă spăl de sânge, pentru nu a afla bunicii noștri.
  11. Că tot veni vorba de cicatrici, ai făcut vărsat de vânt la un an și o lună, în ianuarie 2012. La 2 săptămâni dupa tine, am făcut și eu. Noroc că a fost o iarnă destul de urâtă și nu m-a deranjat că nu am avut voie să ies din casă timp de o lună. Se zice că varicela la adulți e groaznică, iar la copiii mici e foarte ușoară. La noi a fost invers. Tu ai avut sute de bubițe peste întreg corpul. Până ți s-au uscat bubițele, eu am dormit iepurește. Ți-am pus mănuși de bumbac să nu te scarpini, iar în timpul somnului îți țineam încontinuu mâinile în palmele mele, să fiu eu sigură că nu îți spargi bubițele. Nu voiam ca după 15-20 de ani să îmi ții morală că nu am avut grijă de tine și că te-am lăsat “să-ți formezi” cicatrici. Cu toată atenția mea, tot te-ai pricopsit cu vreo 3-4, și asta din cauza scutecului și a șosetelor. Dar sunt mici, iar când vei fi mare abia se vor zări. Când a fost rândul meu să fac varicelă, mi-au apărut aproximativ 20 de bubițe roșii pe întreg corpul, și doar 7 erau umplute cu lichid. Dintre care, cea mai mare a fost pe pometul meu drept. Care erau șansele ca tu să îmi dai un cap în față și să îmi spargi bubița? Probabil a fost o răzbunare sau ceva de genul. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, cicatrice după varicelă pentru cicatrice după varicelă.
  12. Am fost mușcată de 3 ori de câini: la 6 ani am fost mușcată de faţă. A doua oară de coapsă (pe la 10 ani), iar a treia oara (la 13 ani) de călcâi. Și tot iubesc câinii. Și nu am făcut niciodată vaccin după mușcături. Toți 3 erau câini de țară, și probabil turbați. :)) Acum sunt bine. Sper ca nu te va afecta pe viitor. :D
  13. Pe unchiu-tu l-am salvat de la mușcături de câine de 2 ori. O dată când aveam 13 ani, respectiv 14 (Ion), și enervase un ciobănesc german fără să își dea seama. Câinele a reușit doar să îi rupă puțin tricoul fără să îl muște, căci am intervenit la timp eu. A doua oară a fost mușcat de câinele meu, Marco (tot ciobănesc german). Asta s-a întâmplat când eram mari, și aveam amândoi +20. Era iarnă, eu și Ion ne bulgăream (da, aveam 20+, crezi că asta contează?), și la un moment dat, pentru că era super fun (dar Marco nu s-a prins de asta), am început să țip când Ion arunca cu bulgări în mine. Marco a crezut că sunt în pericol, s-a dus la Ion (pe el nu îl cunoștea prea bine, căci venea rar de la București) și a început să îl muște de braț, fără să îi mai dea drumul. I-am spus lui Marco să se îndepărteze, dar era atât de concentrat să mă salveze încât nici nu mă auzea. Neștiind ce să mai fac, mi-am băgat mâna în gura lui (exact după colți) și i-am blocat-o să nu mai poată face nimic. Așa s-a liniștit și uite că Ion a scăpat doar cu o mică julitură. El și-a făcut vaccin.
  14. Când eram mică (9-10-11 ani), eu și unchiul tău făceam spectacole de circ pentru bunica ta. :) Și alteori ne înregistram pe casetofon: realizam interviuri și emisiuni, imitam reclamele de la Tv, etc. Încă avem pe undeva casetele. Nu, nu o să pui niciodată mâna pe ele.
  15. Dacă vreodată nu o să îți fac un frate sau o soră, să mă ierți pentru asta. Săptămâna trecută te-am învățat ce înseamnă cuvântul “Speranță”. Ți-am explicat, apoi ți-am dat un exemplu, și când te-am rugat să îmi oferi și tu un exemplu să văd dacă ai înțeles mi-ai spus: “Am speranța că voi avea un frățior sau o surioară.” Erai destul de serioasă. Am plâns în interior. Știu că e dorința ta de preț. Poate că și a mea, sau poate nu. Nici eu nu știu. Pentru prima oară în viață când nu știu ce îmi doresc.
  16. Sunt dreptace la mână, dar stângace la picior. Doamne, dar ce goluri dau cu stângul. Toți se așteaptă să mă bareze pe partea mea dreaptă. Ha ha!
  17. Nu am avut nicio restanță la facultate. Ia aminte!
  18. Știu să trag cu pistolul. În clasa a Va (sub observație, normal), am nimerit de la 10 metri o butelie de pistol. De ziua mea, pe 13.11.2009 am obținut nota 10 la examenul pentru certificatul de port armă și muniții, și la proba teoretică, dar și la cea practică (am tras cu pușca și am nimerit în mijloc).
  19. Am făcut parasailing (deasupra Oceanului Indian și deasupra Mării Mediterane), scuba diving, am călărit, am zburat cu elicopterul, am călărit elefanți și am intrat cu ei în apă în Thailanda, am sărit de 3 ori în Giola, m-am dat cu placa, cu skiurile, cu fly board-ul, am mers cu rolele, cu patinele, cu bicicleta, pe motoscuter, sub motoscuter… etc. :)) Ai citit bine, am căzut puțin sub motoscuter. :)) Aveam 14 ani, iubeam adrenalina la fel de mult ca și acum. Am bruscat accelarația când trebuia să întorc pe un drum îngust, și astfel m-am dus ușor 5 metri cu el deasupra mea, scrijilind pământul cu coatele. M-am ridicat în 2 secunde de rușine, m-am îndepărtat de acel loc unde erau și oameni, și m-am oprit după colț să îmi ling rănile. :))  Nu am nicio cicatrice de atunci și n-am avut absolut niciuna până la 19 ani. Și dacă tot veni vorba de adrenalina, m-aș da și în cel mai periculos roller-coaster din lume. :D Poate o vom face împreună. Și ție îți place adrenalina. De pe la 9 luni ai început să te urci pe cele mai înalte obiecte din casă, după care te aruncai și cădeai frumos în picioare, ca o gimnastă. Pentru că semeni cu mine și ești o persoană lexă (flexibilă), m-am gândit serios să te dau la gimnastică (pe la 2 ani și 9 luni am descoperit că poți face șpagatul). După multe zile de gândit, am decis să te duc la balet. Te-am dus la 4 ani jumătate. Ai rezistat 45 de minute: “Eu nu am rabdare să învăț pașii atât de încet. Vreau să dansez și să mă învârt! Dar vreau acum!” Da? Bine. Dansează tu hai-hui acasă.
  20. Am presimțit moartea unui om tânăr și sănătos, cu 2 zile înainte. Și de obicei îmi vin în cap dialoguri lungi cu anumite persoane, care chiar vor exista mai târziu, exact cum mi le-am imaginat eu. Am scris despre asta aici.
  21. Știu să fac un număr de magie foarte interesant (apare ceva straniu pe piele, nu dau mai multe detalii), care pe unii îi pune pe fugă. Îmi doresc să te învăț să îl faci când vei fi mare, să poți impresiona și tu oamenii la petreceri, așa cum o făceam eu. :D
  22. Dacă la petreceri se lasă cu „Mima”, sunt cea mai fericită.
  23. Mănânc cam orice din bucătăria românească, dar nu îmi place chimenul și grăsimea. Mi se face scârbă ușor și din cauza asta nu pot mânca de oriunde (mă uit la îmbrăcămintea și mâinile bucătarului și la zonele unde este pregătită și servită mâncarea -> să fie curate), în rest nu sunt pretențioasă. :)) P.S. Nu îmi lua niciodată tort diplomat. :))
  24. La 10 ani, mi s-a pus pata mie și verișorului meu, Florin, să mergem la pescuit încontinuu. Stai puțin, eu așa aveam impresia până acum, dar dacă stau și mă gândesc mai bine, nu cred că am fost mai mult de 5 ori în acea vară. :)) Hmm, cred că mai des ne urcam pe vaci, le țineam de coarne și ziceam că-s motociclete. Dar asta mai devreme, pe la 8-9 ani.
  25. Greu mă enervez în trafic. La 18 ani și o zi m-am înscris la școala de șoferi. Aș fi făcut-o în ziua în care împlineam 18 ani, dar era duminică. Am luat examenul din prima, fără pile. Eu zic că-s o șoferiță bună. :D Anul ăsta în decembrie fac 10 ani de condus.
  26. Nu suport și chiar nu pot tolera manelele. Dacă pe la 18 ani vei citi asta și te vei întreba ce-s alea, înseamnă că omenirea e pe drumul cel bun. Din suflet, mi-ar plăcea să nu știi ce este o manea.
  27. Nu arunc niciodată ambalaje/gunoaie pe jos. Din contră, depinde de zonă, uneori ridic gunoiul altuia și îl duc la coș. Să faci la fel.
  28. Sunt punctuală.
  29. Sunt vorbăreaţă, râd mult, sunt extravertită, dar nu cu oamenii pe care îi cunosc puţin şi nu imi inspiră încredere. Mi-aș dori să-mi semeni.
  30. Am rămas blocată intr-un lift panoramic 2 ore, iar a doua oară eram într-un lift normal de bloc și am coborât mai jos de parter, în zona neagră. Am încerc să ies, m-am electrocutat, şi cu ultima linuţă de semnal la telefon am reușit să sun persoana căreia i-am zis înainte să plec să ţină telefonul in preajmă în caz de rămân blocată în lift. :)) Eram mare și descurcăreață, nu te necăji. Ce dacă murise un om în liftul ăla cu puțin timp în urmă? Nu mi-a stat inima… de tot.
  31. În 2007 mi-am cumpărat mașină de cusut Diana. Am încercat să învăț să cos la ea de pe tutorialele de pe YouTube. N-am reușit. Ți-o dau ție.
  32. Când eram mică (de la 3 ani până la 5 ani) am locuit într-o căsuţă zidită pe nişte pietre mari (nu la bunici) unde existau printre crăpaturile lor, „şerpi de casă” (specia natrix-natrix). :D  Îi vedeam zilnic (în afara lunilor oct-martie când intrau în hibernare), dar nu îmi era frică, știam că nu sunt veninoşi și nu atacă. Casa noastra era la câteva sute de metri de o pădure, și astfel vedeam des căprioare și iepuri.
  33. Până în clasa a 6-a am avut în permanență breton (și mereu eram tunsă de bunicul tău). După care mi-am mai făcut o singură dată breton franțuzesc, cu 3 zile înainte să aflu că sunt însarcinată cu tine.
  34. Tot în clasa a 6a am făcut prima mea icoană pe sticlă. Era cu Iisus Hristos.
  35. Nici la școală și nici la facultate nu mi-am comparat notele de la examene/lucrări cu ale colegilor. Voiam să iau note bune pentru mine, nu să iau note mari pentru a fi  mai tare decât x sau y. Mi-ar plăcea să gândești și tu așa. Să îți dorești să fii cea mai bună versiune a ta.
  36. În 2009 am fost imaginea cofetăriei Gio și tot atunci am pozat pentru Universitatea mea (pentru pliante) și pentru salonul de înfrumusețare DARA.
  37. În timpul liceului iubeam să joc volei, și renunțam la unghiile mele lungi doar de dragul de a juca. Mie îmi cresc unghiile super lungi și se rup greu, iar cât am fost însărcinată cu tine, am avut cele mai lungi unghii din istorie. :)) Istoria mea. Uite-le aici, fără ojă.
  38. Întodeauna am fost atentă să îmi pun telefonul pe silent la cursuri. Singura dată când nu am făcut acest lucru a fost la licenţă, când am prezentat lucrarea în faţa comisiei. Fix când vorbeam a început să îmi sune telefonul și nu oricum! Aveam ca ringtone melodia aia „Uhhhhh I like that” (acum nu pot să cred nici eu).  Mi-am spus în gând : „Gata, îmi vor scade 2 puncte pentru faza asta”. Dar uite că nu a fost așa, mi-au pus 10… probabil era melodia lor preferată, sau poate că lucrarea mea a fost prezentată frumos și eram pregătită satisfăcator de bine, nu? :)) Ia aminte! Telefonul pe silent și pune suflet în lucrarea ta de licență. Iar când am prezentat lucrarea de disertație, eram tare tristă, abia mă puteam concentra, căci tu erai acasă cu febră de aproape 40 de grade C și știam că urma să vin să te iau și să te duc la spital. Nu-ți fă griji, am luat tot 10.
  39. In perioada facultății am participat la mai multe concursuri de Miss. Când eram în anul II la facultatea Rei și în anul I la Inginerie Geologică, am fost Miss Geologie și Geofizică (locul I) și am luat locul II pentru Facultatea de Geografie, și astfel am intrat în finală la Miss Unifest. Tot în perioada aceea luasem locul II pe țară la un concurs internațional organizat de Triumph. Iar anul următor, am participat din nou la acel concurs și am luat locul I pe România, ceea ce m-a clasat în top pe faza internațională. Așa că a trebuit să merg 4 zile la Paris, pentru etapa finală. Am fost câte un băiat și o fată din 28 de țări. Era un singur premiu: 15.000 de euro. Nu l-am câștigat eu, dar am avut parte de o experiență interesantă, și pot considera un super premiu faptul că toata șederea mea acolo a fost asigurată de Triumph International (plus bani de buzunar, transport, mâncare, etc). Concursul a avut loc pe 12 noiembrie. De ziua mea m-am trezit în Paris, după care spre seară eram deja în București. A fost pentru prima oară când am prins o zi de naștere în țări diferite. Cu un picior în Marele Paris și cu unul în Micul Paris. :))
  40. Prima oară când mi-am cumpărat un fond de ten a fost la 20 de ani. Și îl foloseam doar când mergeam în cluburi, ca sa îmi protejez tenul de fumul de țigară. Știu că o să prinzi generația fetelor date cu fond de ten la 13-14 ani, dar să încerci să amâni folosirea lui pe cât este posibil. Despre cum să ai grijă de tenul tău, am scris separat aici.
  41. Nu mi-am ros niciodată unghiile și am suprema rugăminte să nu îți bagi milioane de microbi în gură, făcând asta. Și mai am câteva rugăminți pe care ți le-am scris separat aici.
  42. Ți-am povestit recent că am iubit atât de mult animalele (și încă le iubesc), încât până la 18 ani am crezut că voi ajunge să profesez ca medic veterinar.  Totul a luat o întorsătură când mi-am dat seama că sufăr de hematofobie, asta chiar după BAC. A fost vorba de un fel de leac de frică ca cel al Ruxandei lui Lăpușneanu, doar că nu la un nivel atât de înalt. Eram destul de năucă, și nu știam unde să ma reprofilez. Pentru că timpul era prea scurt pentru o decizie ce mi-ar fi schimbat viața, am ales o facultate de știinte economice. M-am gândit că aș învăța cum aș putea administra o instituție și așa aș înființa un spital pentru animale. Între timp mi s-au tot schimbat dorințele. Și tu știi ce mi-ai zis? “Și eu vreau să ma fac doctor, mami. Dar de oameni.”
  43. Pentru că bunicul tău era campion la șah, m-a învățat să joc pentru prima oară când eram la mare, la 7 ani. Pe tine te-am înscris la șah de curand, sunt curioasă care vor fi progresele și dacă semeni cu bunicul sau cu unchiul tău (ambii-s foarte buni).
  44. Îmi place când vii la mine șmecheră și mă întrebi cuvinte în engleză sau germană pe care le înveți la grădiniță; exemplul de aseară: “Mama, dar tu știi ce înseamnă Auf Wiedersehen?”. Nu prea-ți convine când vezi că eu le știu deja, și nici nu reziști în serile în care îmi propun să vorbesc doar în engleză cu tine, în scopul de a prinde și tu ceva. “Off! Lasa-mă cu engleza, că nu înteleg nimic din ce zici și mă enervezi!”
  45. Prima dată când am lucrat undeva, a fost în vara 2002 (dupa capacitate, la 14 ani). Am lucrat timp de o lună la o firma de construcții ca asistent-manager.
  46. În copilărie, înainte să mergem la colindat (eram o gașcă de 5-6 copii), făceam repetiții cu 3 zile înainte, și învățam minim 4 colinde frumoase, pe care nu le spuneam și în alți ani. Și pentru că ceilalți copii din sat se duceau doar cu “Domn, Domn să înălțăm”, noi ne pregăteam cu cele mai religioase colinde care să meargă direct la inimă. O dată, am făcut o bătrânică să plângă când a ascultat colindul “Sub o salcie pletoasă”… și ne-a mai dat  o bancnotă în plus pentru a-i mai cânta încă o dată acel colind. :D Iar când mergeam cu plugușorul, alegeam unul lung și funny, și fiecare avea partea lui de zis. Eu am fost mereu caserița. Erau destul de productive zilele între 24 decembrie și 1 ianuarie. :D
  47. Când eram mică eram foarte băiețoasă și asta pentru că nu prea erau fete la țară, unde am copilărit. Și fiind în gașca lui Ion, făceam cam ce făceau și ei. Jucam fotbal și toate jocurile posibile cu mingea, mă cățăram în copaci și îi însemnam cu briceagul, săream zeci de garduri când dădeam mingea la vecini, străbăteam poieni/păduri, mergeam cu bicicletele 8 kilometri până la Siret să ne scăldam în el (fără adulți, ceea ce a fost o inconștiență pentru vârsta noastră de atunci -10/11 ani) și din când în când mă mai băteam cu țiganii. :)) Nu mai zic, după ce m-am înscris la lupte libere… când ma întorceam în vacanțe la țară, deja îi surprindeam cu ture de cap, ture de șold, morișca de la parter, etc. Dumnezeule, ce comică eram. Nu vă imaginați că aveam ceva cu ei, uneori ne înțelegeam bine și ne jucam tot felul de jocuri împreună (pe unii i-am învățat chiar și Monopoly), dar de multe ori simțeau ei nevoia de ceartă. Bun, trecem mai departe.
  48. Nu pot purta ranchiună, și nu am ajuns să urasc pe cineva până acum cu tot sufletul. Știi expresia aia “îl/o urasc din tot sufletul”, eu nu am experimentat-o niciodată. Dacă se întâmplă să mă cert și să nu mai vorbesc cu anumiți prieteni, nu înseamnă că îi urăsc. Trec ușor cu vederea peste anumite probleme, și mi-ar plăcea și aici să semeni cu mine. Să iubești, să nu judeci, să nu bârfești, să nu tragi concluzii pripite… să îi prețuiesti pe cei dragi. Niciodată să nu vorbești un om de rău, doar ca să se simtă un altul mai bine. Nu uita: dacă faci bine, primești bine. Să fii înțeleaptă și să faci diferența dintre credință și religie. Să ai credință draga mea și să nu te lași îndoctrinată.
  49. Primul dinte ți-a ieșit la un an fără o săptămână. Și mie mi-a ieșit greu. :D Am avut parte de niște dinți foarte buni, nu știu ce este aia o durere de măsea. Am fost conștiincioasă și la primul punctuleț suspect pe o măsea, dădeam fuga la stomatolog. Recomand să faci la fel.
  50. Prima melodie care te-a fascinat și începeai să dansezi pe ea (un fel de twerk numai de tine știut), deși aveai sub 9 luni: Guess Who – Tot mai sus. Nu știu care a fost treaba cu melodia asta căci aproape toți bebelușii se bucurau când o auzeau.
  51. În primul an de viață, ai avut parte de 12 torturi, unul în fiecare lună. Dar nu ai mâncat din niciunul. :)) Cred că ți-am oferit ceva dulce abia după vârsta de 2 ani+. Iar la 1 an și 6 luni ai început să bei constant lapte praf, până la 1 an și 5 luni ai băut exclusiv lapte matern. 20 de zile dupa înțărcare nu ai acceptat niciun alt tip de lapte.
  52. Mi-ai zis pentru prima oară “Mama!” la 6 luni, pe 8 mai 2011, când se sărbătorea și Ziua Mamei în 77 de țări. Există postare specială pe blog scrisă chiar în acea zi.
  53. Când eram mică colecționam timbre, monede și șervețele (am completat colecția mătușii mele, deci aveam servețele și de pe timpul lui Ceaușescu :D)
  54. În liceu  adoram să joc GTA. Am terminat GTA 3, Gta Vice City și Gta San Andreas. Am mai terminat și Blood Rayne. :D Fără să le termin am jucat cu placere și Blood Omen, Mafia, Hitman, etc. Iar prin anii 2000, mergeam cu Ion la Sega Saturn și jucam Mortal Kombat. Nu mai zic de perioada în care aveam joc pe televizor, rupeam tancurile la dublu.
  55. Țin minte anumite vise pe care le-am avut în clasa a IVa (și cu siguranță unul dintre ele a fost color). Visez în fiecare dimineață, și mereu îmi amintesc ce am visat. Tu la fel, ai tendința să îmi povestești visele, dar nu reușești foarte bine să le explici, poate că nici tu nu prea le înțelegi. Dar oricum, visezi inimioare, floricele, ursuleți, prințese, etc. Cele mai urâte vise ale tale pe care mi le-ai povestit până acum:

“- Mama, am visat ceva urât!

-Vai de mine! Ce ai visat?

-Am visat că am mâncat un fruct… pe tot!”

Iar al doilea vis urât pe care l-ai avut la grădiniță acum câteva săptămâni:

„ – Am visat iar urât. Am visat că era o nucă într-un păianjen.

-Păi și tu ce ai făcut?

-Am luat-o și am mâncat-o.”

Scumpa mea, până și visele tale urâte sunt frumoase.

  1. Am noroc când particip la concursuri cu premii. Îmi pare rău că nu mi-am notat pe undeva toate concursurile pe care le-am câștigat, dar cred că au fost în jur de o sută. Am câștigat de la console wii, smartphone-uri, bijuterii, parfumuri/cosmetice până la jucării și hăinuțe pentru tine. Dar cel mai prețios premiu pe care l-am câștigat, ai fost tu… și chiar nu știu dacă a fost cu tragere la sorți sau nu.

În afară de bunurile materiale, de amintirile pe care ți le poți păstra tu singură în minte și de educația pe care ți-am oferit-o până acum, îți voi lăsa în dar această postare și întregul blog. Blog țesut cu emoții, sentimente și amintiri.

Acum 3 zile s-a împlinit un an de când a murit mama unei bune prietene de a tale. De atunci mi-am pus des întrebarea: Dacă eram eu?

Dar…

Sunt pozitivistă. Și știu sigur că vom citi împreună rândurile astea când tu vei avea 18 ani. Nu scumpa mea, nu sunt fraieră. O să fiu atât de grijulie și responsabilă cu viața mea și cu a ta încât cu siguranță vom îmbătrâni împreună.

P.S. Responsabilitatea ca responsabilitatea, dar tot o să mă dau în primăvară cu parașuta! :))

P.P.S: O să fac update la această postare o dată la câteva luni.

Te iubesc!

iloveyouroxalia

Pasiuni din preadolescență

Ieri mi-am făcut timpul necesar să merg în mansarda din casa părintească și să sortez hăinuțele Roxaliei pe categorii. Pe 4 rafturi le-am așezat de la 0-3 luni, 03-12 luni, 1 an – 2 ani, 3 ani – 4 ani.

„Vaaai, și când ai dat de body-urile alea mici mici mici, nu ți s-a făcut dor să mai faci un bebe mic mic mic?” m-ar întreba prietenele mele (cele mai sensibile). Nu, nu mi s-a făcut dor. :)) Mă uitam la hăinuțe, știam chiar și de câte ori apucase să le poarte Roxalia, îmi erau dragi, au venit în suflet amintiri, dar nu s-a produs nicio furtună maternă lăuntrică.
Nici măcar atunci când am văzut diferența dintre papuceii de la câteva luni și cei de la 4 ani. Nu, nici măcar.
image

După 6 ore de muncă, (încă mai am de sortat hăinuțe de nou-născut), am dat de cutia mea cu scrisori de la 13 ani. Am luat-o cu bucurie și am dus-o acasă.
image

Astăzi am deschis-o și m-au răscolit o groază de amintiri. Am numărat scrisorile, și sunt 185 (fără vederi și felicitări). Începusem în 2001 să corespondez mai întâi cu persoane cunoscute, cu prietenii mei pe care îi întâlneam la țară în vacanțe, cu verișoarele mele, cu colegele, etc. Asta până la 14 ani. Îmi intrase mania corespondenței în sânge. Exact cum e Facebook-ul acum pentru mulți dintre noi/voi, doar că atunci decurgea totul mai lent, imaginați-vă că se petrecea totul pe un browser de genul Internet Explorer. :))) Dar și mai prost de atât. Aveam oricum răbdare. Răbdare să scriu, să merg la poștă, să aștept răspuns, etc.

Până într-un moment în care nu am mai avut răbdare, și voiam să primesc în fiecare zi a săptămânii câte o scrisoare. Și ce era să fac?!? Am trimis anunț pentru corespondență la Tv Satelit. Nu râdeți, chiar am făcut-o. Și nu, nu suna a anunț matrimonial, mai ales ca mi-am lăsat și vârsta mea precoce în text.  Era ceva de genul „vreau să corespondez cu tineri din toată țara”. Tineri. Ha ha ha!

Și veneau zeci de scrisori. Le-am luat pe rând, au trecut printr-un filtru de genul castingului, și mă hotărâsem să corespondez cu câțiva baieți și câteva fete. Cu acele persoane care scriau corect și citeț, și care păreau cumsecade.

Eram foarte ordonată. Țineam toate scrisorile într-o cutie, le numerotam*, scriam pe fiecare plic în parte dacă am răspuns la acea scrisoare sau nu.

le numerotam* = la fiecare în parte scriam a câta scrisoare este de la acea persoană, astfel le știam ordinea în cazul în care doream să le recitesc pe rând.

Și după atât de multă foială, privit plicuri (reclamele de pe unele), trecut cu mâna prin toate, numărat scrisori, am extras la întâmplare o scrisoare a unui băiat. Numele lui nu îmi zicea absolut nimic, uitasem complet că am corespondat cu el. Nu am verificat să văd câte scrisori erau de la el în total, dar pe plic scrisesem „nr 3 – trimis răspuns”. Am deschis-o și am citit toată scrisoarea. Și deși mi-am zis că nu mă interesează să îi caut pe unii dintre ei pe Facebook, nici măcar de fun… m-am gândit că tipul ăsta are un nume ciudat (ciudat = nemaiîntalnit, unic, are numele unei cofetării de la noi, etc), și clar dacă îl voi căuta, îl voi găsi.

Și am făcut-o! :))) Un pic de distracție nu are ce strica. Îi scriu numele și ambele prenume la căutare și ajung la el.  Ghiciți ce? E paparazzi la Spynews.ro. :)) Localitatea e bună, e cea de pe plic, deși acum locuiește în București. Nu avem prieteni comuni, dar are multe informații afișate public. Cum ar fi să îi trimit un mesaj și să îi zic: „Crezi că nu știu că în primul an de liceu aveai 21 de fete în clasă, și voi erați 4 băieți și vă plângeați că nu aveați cum să jucați fotbal, pentru că ele voiau doar tenis și volei? Și că ai vrut să fii și tu ca mine șef de clasă, dar nu te-au lăsat fetele? Și crezi că nu știu că emisiunea ta preferată era „Din dragoste”?” :))

70,785% el a uitat de perioada în care coresponda, și sigur nu își mai amintește numele meu. Probabil se va speria daca i-aș scrie ceva de genul. :)) Și cum sunt bună la suflet, îl voi lăsa liniștit.

Amuzant, nu? Hai bine, măcar semi amuzant. Amuzănțel.

În cutia cu amintiri, am mai găsit tot felul de bilețele din generală pe care ni le plasam noi prin bănci. Erau și atunci tot felul de bisericuțe, „clanuri” (așa cum le numeam), curiozități, intrigi, etc. Am citit câteva dintre bilețele, și mă minunam… Doamne, ce generație. :)) Și uite peste ce am dat, peste un bilețel pe care îl găsisem la sfârșitul orelor în banca unei colege cu care nu mai vorbeam (deși fusesem prietene bune). Nu știu dacă vă puteți da seama câtă bătaie de cap era pe atunci. :))) Uneori mi-e teamă că va trebui să trec prin toate astea din nou și cu Roxalia. Prevăd viitorul: „Mamă, nu mai sunt prietenă cu S., acum sunt prietenă cu P.” Peste 3 zile: „Mamă, știi… P. este insuportabilă, mâine mă voi împaca cu S. Îi voi scrie un bilețel.”  :)))
image

Și eu care credeam că doar acum sunt frumoasă și deșteaptă. Ha ha ha. Pe bune, când eram mică eram de părere că sunt doar deșteaptă.

Și să trec la lucruri un pic (doar un pic) mai serioase. Am dat de plicul primit de la IQNet & JQA, din 2001. In clasa a VII-a am participat la un concurs internațional de desen, „The 2nd International Environmental Children’s Drawing Contest”. Toate desenele ni le-a trimis profesorul nostru, Bejenariu Mihai, în Japonia la acel concurs. După câteva luni primisesem răspunsul. Am ieșit pe locul 390 din 15.748 de participanți din 63 de țări diferite. Faptul că am fost printre primii 400 din aproape 15.800 de copii m-a bucurat atunci foarte mult. Acum, aș fi vrut să fiu pe locul I. :)))

image

#TheSkinCareTag

Și uite că am acceptat o provocare. De când apar lunar genul ăla de provocări de pe Facebook de genul „Intenția mea este sa umplu Facebook-ul cu bla bla bla, pentru a distrage atenția de la poze si filmulete negative. Dacă vei da un like la această postare, am să îți aleg și ție un bla bla bla” mi s-a cam luat să accept orice tip de provocare. Dar faptul că e pe blog, parcă nu e chiar așa de mainstream.

Așadar, Laura uite-mă aici, răspunându-ți la cele 9 întrebări despre îngrijirea tenului.

1. Descrie rutina ta de îngrijire în 5 cuvinte.

Curățare ten – demachiere ochi – clătire – tonifiere – hidratare.

2. Care este tipul tău de ten?

Endemic. Poate acum la 27 de ani nu mai e chiar așa de catifelat ca acum 10 ani. Țin minte și acum un moment din liceu, când colega mea, Ionela, m-a atins cu dosul palmei (eram conștiente de microbi și atunci) și s-a mirat ce ten mătăsos am. Și îl aveam de vis, fără acnee, și fără să mă dau cu fonduri de ten minune care catifelează pielea. Ba chiar, fond de ten am început să folosesc din când în când abia dupa 20 de ani, pentru că începuse să mi se strice ușor tenul din cauza fumului de țigara din cluburi și din cauza oboselii (na, ani de facultate!). După terminarea facultății (prin decembrie 2009), m-am întâlnit cu Ionela care făcuse între timp cursuri și a devenit cosmeticiană, m-am dus la ea la salon, m-a certat când a aflat că eu nu folosesc apă termala (nu loțiune tonică! – sunt persoane care nu știu diferența). Dar imediat a început să râdă și să îmi spună, că în liceu eu eram un trend setter în beauty advice și îmi învățam colegele care sunt pașii pentru un ten perfect, și iată că după un anumit timp, s-au inversat rolurile. Ce ați învățat din răspunsul ăsta? Că e foarte bine să folosim și apa termală. Bun, trecem mai departe.

3. Care este cel mai bun inamic împotriva coșurilor?

Mibazon – 10 ron – farmacia veterinara. Face minuni! Conține 4 antibiotice, deci nu-l folosiți dacă sunteți însărcinate. Mie mi-a priit când imi mai apărea câte unul la o mie de ani, nu știu cât de bun este dacă sunt probleme grave cu acneea. Și încă o cremă, pe care am descoperit-o anul trecut este Spirulin de la Hofigal (9-10 ron). Crema este verde, dar se face albă pe față (să mutați toată crema într-un recipient mult mai bun, căci cel original se sparge foarte repede, chiar dacă umbli ușor cu el). Eu am dat de Spirulin, căutând pe internet creme pentru cicatrice. Am citit vreo 10 review-uri și era super lăudată de fete ca fiind foarte bună și pentru coșuri, dar și pentru cicatrice, riduri, menținerea elasticității. Am folosit-o și într-adevăr mă trezeam cu pielea mai luminoasă. În privința coșurilor nu știu ce să zic, căci atunci când m-am dat cu ea, nu am avut niciunul, dar dacă mergem pe mâna celorlalte fete, eu zic că merită încercat.

4. Care este produsul tău preferat pentru îngrijirea tenului?

Pfff, nu am doar unul. Le ador pe toate. Eu îmi curăț tenul seara și dimineata cu o măiestrie de nedescris. Nu fac niciodată pe fugă și nici nu sar peste etape. Rutina îmi ia în jur de 10 minute (fără spălatul pe dinți, pe care îl execut de 3-4 ori pe zi). Mamei mele îi ia jumătate de oră, are un ritual mult mai bogat, și face asta în fiecare dimineață și seara, de vreo 22 de ani. Și nici nu iese din casă până nu parcurge toate etapele. Are un ten de invidiat, și când mai merge prin magazine să îi cumpere Roxaliei câte ceva, toți cred că de fapt ea este mama fetiței mele. :)) Stați să vezi cu ce reacții se lasă din partea oamenilor când află că de fapt ea este bunică… unii își fac și cruce.

Având o mama atât de interesată de tot ce înseamnă frumusețea/sănătatea corpului și a tenului, vă dați seama cam cum am fost crescută eu. De aici a și zis Ionela că am fost un trend setter în anii 2002-2006, pentru că pe multe dintre fetele din clasă le-am învățat ce mă învățase pe mine mama.

Revenind puțin la produsele preferate, nu sunt fidelă unei anumite firme. Ba chiar abia aștept să termin recipientul unui produs cosmetic, să încerc ceva nou. Sunt ca un copil mic care se plictisește repede. La 14 ani când am primit primele instruiri de la mama, am început să folosesc sistemul delicat de la Artistry (hmm, cred că era roz pe atunci) și am folosit acel tip de sistem până să plec la București la facultate.  Mama era și este fan Amway (și nu, nu este reprezentant), toate produsele pentru îngrjirea pielii și a tenului, de acolo și le cumpără. În schimb eu am rămas fidelă unui singur produs de la ei, și poate că nu îmi vine nici să-l schimb după 13 ani, deoarece e vorba de ochi (și țin prea mult la ei). Este vorba de demachiantul de ochi și buze, în două straturi. Este delicat și nu mă ustură ochii de la el. O bilă albă are și pentru că datorită conținutului de ulei de ricin, mi-au crescut genele în tot timpul ăsta. Acum o săptămână, când m-am întâlnit cu mama, și m-a privit mai bine din profil, a crezut că mi-am pus gene false, și eu eram dată doar cu un strat de mascara. Momentan, tot de la Artistry, folosesc de un an de zile, serul Youth Xtend, care se dă dupa tonic, și înainte de crema hidratantă.

5. Șervețele demachiante: da sau nu?

În niciun caz. Deși am primit pachete gratuit la anumite produse, nu le-am folosit niciodată pentru față. Mi se pare o crimă pentru ten… bine, vorba vine – crimă e când nu te demachiezi deloc, dar dintre toate produsele de îngrjire, șervețele demachiante ar fi pe ultimul loc. E ca și cum ai învârti impuritățile pe tenul tău, le muți de pe partea stângă a obrazului, pe partea dreaptă. Tu vezi că se murdărește șervețelul, și crezi că s-a luat tot, dar știi cât a mai rămas pe ten din impurități? Eu zic că vreo 60%. Imaginați-vă astfel: puneți o bluză la spălat, o lăsați acolo un timp ca să iasă mizeria, după care o scoateți, o stoarceți și o puneți la uscat, fără clătire. Ce spuneți? Toată mizeria a rămas în apă sau a rămas o parte și pe bluză? Exact! Același lucru este și cu șervețelul demachiant, el este apa din poveste și bluza este tenul vostru.

6. Toner: da sau nu?

Categoric da. Nu se poate renunța la apa tonică, deoarece vine în completarea acțiunii gelului de curățare, eliminând resturile de machiaj, celulele moarte și impuritățile. Și mai ales doar tonicul poate lua pelicula de la suprafața tenului pe care o lasă demachiantul, chiar și după clătirea lui. În plus, loțiunea tonică stimulează și reîmprospătează tenul, prin menținerea pH-ul natural al pielii, și joacă un rol fundamental în reducerea porilor dilatați, prin închiderea lor.

De două săptămâni folosesc un tonic de la Alverde Naturkosmetik (luat de la dm) ce conține minerale și micronutrienți de argilă plus extract de cohosh negru. Chiar se văd bucățele de argilă când torn câteva picături pe dischetă.

7. Produse high-end pentru ten sau produse high-end de machiaj?

Depinde, prefer și unele produse low-end, dar și high-end – și pentru machiaj, și pentru îngrijirea tenului. E în regulă pentru mine să testez și produse la un pret mic, dacă aud că sunt foarte bune.  La urma urmei contează calitatea și cum se înțeleg aceste produse cu tenul nostru și mai puțin important e prețul. Un preț mic nu înseamnă calitate mică. O zic din experiență. Uite, de exemplu, uleiul de cocos Mayam, care costă apx 15 ron – 100 ml. E un produs care face minuni părului și pielii. Zilele următoare voi face un review și vă voi vorbi despre acest ulei magic.

Și încă un exemplu, ar fi minunatele produse organice de la Julie, ce au un super preț. Anul trecut am scris aici puțin despre entuziasmul pe care l-am avut când le-am descoperit.

8. Care e cel mai ciudat produs pe care l-ai folosit în îngrijirea tenului tău?

Pe la 17 ani mi-am făcut o mască urâtă tare. :)) Conținea doar un gălbenuș de ou și brânză de vaci (pentru hidratare). Nici nu vă imaginați cam cum a arătat fața mea timp de 20 de minute, și se mai și scurgea brânza aia înspre gat. Îmi aduc aminte că tata s-a speriat de mine când m-a văzut.

9. Cele mai bune sfaturi pentru un ten frumos:

– începem cu demachierea ochilor, dacă este cazul, si clătire. Nu frecăm genele, ci mai înâi ținem discheta cu demachiant vreo 30 de secunde, ca o compresă pe gene, în așa fel încât rimelul să se înmoaie pentru a fi luat ușor, fără a rupe genele.

– urmează neapărat gel de curățare, care se duce prin spălarea tenului, și nu acel tip de lăptișor care se șterge cu șervețelul uscat. E recomandat să facem un pic de masaj circular cu gelul, aproximativ 2 minute, ca să se ducă toate impuritățile;

– după, folosiți loțiune tonică obligatoriu;

– la mine urmează serul, dar nu trebuie folosit neapărat.

– cremă de ochi specială, care se aplică doar cu degetele inelare (deoarece cu ele nu poți apăsa cu mare forță pe zona sensibilă din jurul ochilor), și se începe de la colțul ochiului exterior spre interior; pe această zonă nu se aplică niciodată gelul de curățare și loțiunea tonică;

– crema hidratantă sau ulei (de cocos, de broccoli, etc); la aplicarea ei/lui, se face masaj de jos în sus, cu mișcări verticale rapide;

– o dată pe săptămână folosiți exfoliant. Alegeți un produs ale cărui particule nu zgârie fața.

– o dată pe săptămână sau la 2 săptămâni, făceți-vă diferite măști în casă.

– folosiți produse potrivite tipului vostru de ten;

– eu nu exagerez cu fondul de ten, mă dau cu el doar la evenimente sau când știu că ajung într-un loc cu mult fum. Încercați să înlocuiți fondul de ten în timpul zilei cu o cremă de zi ce are SPF < 20.

Nu uitați, o seară dacă nu te demachiezi (chiar și dacă nu ai folosit machiaj), ți se îmbătrânește tenul cu 7 zile. Asta mi-a zis-o mama pe la 14 ani, ca să înțeleg cât de serioasă-i toată treaba cu grija pe care trebuie să o avem pentru ten.

Dar cel mai mult și mai mult, iubiți! Când ești îndrăgostită și iubești cu adevărat, se eliberează hormonii fericirii, și astfel tenul strălucește și tu vei radia! Iubirea este ingredientul cel mai de preț!

Nu țin morțiș să dau leapșa mai departe, dacă ești femeie, ai blog, și dorești să răspunzi la întrebarile de mai sus, mă poți menționa în postare, considerând că ți-am dat leapșa special ție. ;))

Câteva dintre produsele pe care le folosesc în această perioadă

Câteva dintre produsele pe care le folosesc în această perioadă