Fix ce a zis Ghandi

Duminică am dus-o pe Roxalia în tabăra de snowboard de la Sibiu și pentru că am condus eu, în timp ce ea a rupt somnul 3 ore din 5, am avut mai mult timp să mă gândesc la diverse până m-au lovit și niște breakthroughs. La un moment dat mă gândeam la atașamente versus iubire necondiționată. Cum putem renunța la a fi atașați de ceva anume (oameni, bunuri, etc). Căci printr-un anumit tip de atașament devii dependent și de multe ori poți ajunge nefericit, deoarece o să ai și așteptări, iar dacă ele nu vor fi satisfăcute, nefericirea nu are cum să te ocolească. Exemplu: milioane de cupluri din lumea asta. Dar există atașament bun și atașament rău. E atât de important cum decurge atașamentul în viața unui copil, pentru că va stabili pe viitor modul său de dezvoltare și relaționare cu ceilalți – un atașament calitativ pune bazele dezvoltării conștiinței de sine. Un copil cu atașament sănătos rezultă un adult cu atașament sănătos.

Și mă tot gândeam câte bătăi de cap ne poate da lucrul ăsta, nouă părinților. Pentru că viitorul emoțional al copiilor noștri stă în puterea noastră în primii lor 7 ani de viață. Dar și pentru noi ca adulți (noi ăștia care am crescut pe vremea lui Ceaușescu) dacă nu am avut parte de un atașament corect în copilărie… vom întâmpina nișcaiva probleme emoționale (daaar ce bine că există terapiile). 

Și în timp ce mi se învârteau nșpe mii de formule prin cap și cum să înțeleg și mai bine fenomenul atașamentului în psihoterapie, îmi dau seama că eu m-am atașat de mașina din fața mea. M-am fucking atașat de mașina portocalie din fața mea. Nu știu dacă ați întâmpinat așa ceva. Să mergi singur la un drum lung și câteva sute de km să ai un străin în față de care să te atașezi. Depășeam împreună toate tirurile, semi-înjuram infrastructura împreună, mențineam amândoi viteza perfectă, fix aia pe placul nostru. Nici foarte tare, nici molcom. Nu ai cum să te atașezi de orice mașină, multe le lași în urmă, dacă nu țin pasul cu tine. E exact ca și cu frecvențele între oameni. Și te atașezi fix de mașina aia care e cu tine de atâția kilometri, aia potrivită. O simți ca energie. E o chimie. Când eu am făcut dreapta spre Sibiu și ea a făcut stânga spre Brașov, m-a cuprins un sentiment de singurătate. Cerul s-a înnorat, dispăruse soarele complet. Serios vorbesc. Știu că așa s-a nimerit, dar s-a nimerit într-un moment prost. :)) Gata, nu mai eram Bonnie & Clyde, nu mai eram Fred și Ginger, nu mai eram Frida Kahlo și Diego Rivera, nu mai eram micul și muștarul… am ajuns fix de râsul lumii, eram Brașovul și Sibiul. :)))

Și am închis acest capitol cu atașamentul din gândurile mele, pentru că oricum nu am ajuns la o concluzie nemaipomenită, și urc singură serpentinele de la Păltiniș, fără alte mașini prin preajmă, ajungem în tabără, stau pe ceas 20 de minute cu Roxalia, ca să nu se obișnuiască prea mult cu prezența mea, mă urc în mașină și conduc iar 5 ore spre Bacău. 

La vreo 20 de minute după ce am plecat, primesc pe Whats App o notificare cu mesajul “Pup” la 15 fix. Nu avea cum să fie de la Alin, căci el era în avion atunci. Mă uit mai bine și văd că e de la Roxalia. M-a cuprins un sentiment extra plăcut… și știți de ce? Povestesc în câteva rânduri și gata, nu vă mai rețin… dar e fain de citit pentru că are și o lecție frumoasă la sfârșit. Eu și Alin avem 5 ani și jumătate de când ne trimitem zilnic mesaje cu “pup” la ore fixe. Deci de 5 ani de zile, de minim 5 ori pe zi, noi ne trimitem “Pup” sau emoticons cu pup-uri când vedem că e ora fixă. Toți din jurul nostru știu că facem asta. O facem și acum după un an de când ne-am mutat împreună, dacă unul e la bucătărie și celălalt e în dormitor și se nimerește să avem telefonul la îndemână, trimitem mesaj rapid. Dacă suntem unul lângă celălalt și vedem că e fix, ne pupăm, că doar nu ne-a luat mințile tehnologia. :)) Dacă suntem la anumite evenimente și nu e respectuos (din francezul respectueux) să ne pupăm fizic, ne anunțăm verbal “E fix!”, ne zâmbim și știm mesajul din spate. Avem prieteni care atunci când sunt lângă mine, îmi spun “Vezi că e fix, trimite-i mesaj lui Alin.” Mai avem o prietenă care intră la mine pe whats app și la el, când e fix, să vadă dacă suntem online. A zis că se distrează. :)) 

La începutul relației devenise parcă și o competiție funny între noi doi, cine vedea primul un fix și dădea mai repede mesajul, era “câștigătorul”. Cred că au fost mii, jur că mii, de pup-uri date în aceeași fracțiune de secundă. Acum nu mai e competiția aia, ci doar bucuria că relația noastră încă e frumoasă, încă ne place să ne scriem la fix și faptul că ne-am creat o tradiție frumoasă. La început eu îi scriam mai mult la fix, anume făceam asta! “Pe cuvânt” că nu am vrut să fac ce a făcut Pavlov cu câinele lui, dar de câte ori era fix, Alin se aștepta să îi scriu. :)) Bine, recunosc, asta am vrut să fac. :)) Vai de mine, dar nu-l numi dresaj… era doar un experiment, când vedea că e fix să se gândească la mine. Acum nu vreau să fac un inception să vă gândiți la noi când e fix.

Ah, deja e prea târziu. :))

Glumesc, o să dureze doar câteva zile și apoi veți uita. :)) Revin.  Și ușor ușor am mers pe 😘 de fix și totul ține până în ziua de azi. Și acum, după această “minusculă” prezentare, să vă zic de Roxalia. Ea știa de tradiția mea cu Alin (s-a prins singură cu trecerea timpului, nu i-am zis în mod direct) iar când am rămas singură în mașină și am plecat spre Bacău, a văzut că e fix, știa că era un fix la care Alin sigur nu are cum să îmi trimită mesaj și pur și simplu a vrut să îmi facă bucuria “pupului de fix”. 

Și mă gândeam eu pentru a nșpea oară, și aici vine lecția (pe care o știi, dar e bine să ți-o reamintesc, căci și eu mi-am reamintit-o): Noi chiar suntem modele pentru copiii noștri, ce văd în casă aia vor face. Ce văd în relația de iubire din casă, același lucru îl vor face când vor avea iubiți/iubite. Roxalia a învățat că tandrețea se poate manifesta des și când nu ești fizic lângă celălalt. Când era mică și inventa scenarii cu păpușile auzeam din hol replici inspirate din discuțiile frumoase dintre mine și Alin. Se spune că exemplul sănătos oferit copiilor este o garanție a educației. Copiii sunt atenți la detalii, au tendința de a imita orice și de acolo până a dezvolta un anumit stil de viață, nu e decât un pas. Recomand din toată inima să nu adopți tipul de educație în care doar vorbele contează. Nu te sfii să vorbești frumos cu partenerul tău în fața copilului, nu te da înapoi de la gesturi tandre. Poartă-te întotdeauna cu respect față de cei din jurul tău, ascultă și vorbește când trebuie, iubește fără interes și din toată inima, și vei vedea că peste ani vei avea un copil respectuos, politicos și mai ales, iubitor. Știu că e important să existe și dialoguri deschise, pline de povețe, sunt importante pentru că îl ajută să înțeleagă beneficiile comunicării, dar nu subestima insuflarea anumitor principii sănătoase prin puterea exemplului. 🙏🏼

În titlu am scris “Fix ce a zis Ghandi”, pentru că spusese la un moment dat “Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”. Dacă duci citatul la o scară mai mică îți poate ieși “Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în copilul tău”. 

Atât am avut de zis. Mulțumesc!

P.S. Veste bună: Înapoi spre Bacău nu m-am mai atașat de nicio mașină. Veste proastă: Dar îmi doream să o fac. 

Voi lucra la asta. Promit. 

 

27D0D575-16B1-4D82-9C88-F3AD0694157C

Cuibul va rămâne gol, așa și?

Am început să scriu o postare pe Instagram și mi-am dat seama că nu te lasă să scrii prea multe caractere. Cum ar fi vreo 3000 de cât am eu nevoie. :))  Am continuat aici. 

Vreau să vorbesc cu voi despre taberele pentru copii și avantajele acestora. Probabil există și dezavantaje de genul păduchi, accidentări ușoare și tu care mori de dorul lui pentru că habar n-ai ce să faci cu viața ta în momentul în care nu mai stai bot în bot cu copilul tău 24 de ore din 24… dar ăsta e un subiect pe care nu vreau să îl ating foarte mult momentan, pentru că pot răni mai mult decât ar trebui să deschid mințile. Și asta pentru că multe mame încă nu se pun pe primul loc, se sacrifică într-un mod ciudat pentru copii, și nu sunt capabile să se vadă ele însele mult mai mult decât se văd. Bine-nțeles, sunt și cele din tabăra de la capătul opus, care își pun copilul pe locul 1000, copii născuți așa ca să fie, că așa a zis bunica/preotul/societatea, copii făcuți ca să le aducă apă la pat la bătrânețe (what?!?), copii care cresc pur și simplu lângă ele așa cum o fi. 

Dar cum e bine să păstrăm echilibrul în viața noastră, cam așa ar trebui să fie crescut și copilul. În echilibru. Nici să nu îți pese deloc de el, dar nici să îl sufoci în permanență și să îți fie frică să îi dai drumul în lume. 

De asta o tabără e echilibrul perfect: nu stai nas în nas cu el ca să îl sufoci, iar faptul că plătești pentru tabără, faci împreună bagajul cu el, cauți tabăra perfectă, îi arați că ai încredere în el că se va descurca de minune acolo, îi demonstrezi cât de implicată ești în a fi el fericit. Pentru că o tabără e fericire! 

Atât de multe activități, prieteni noi, decizii luate de unul singur, 6 zile fără să îți mai audă țipetele (care sunt rare, știu!), o adevărată nebunie! 

O tabără e un pas important în clădirea autonomiei. Acolo își poate dezvolta abilități de lider, învață să preia inițiativa, îi va crește stima de sine în momentul în care realizează că poate trăi 6 zile fără mama, se va dezvolta psiho-emoțional. Chestia asta o dezvolți în lumea reală, nu stând pe telefon/tabletă. Ah, uite, încă un mare avantaj. 6 zile de “detox tehnologic”. 

Învață să relaționeze și să comunice mai bine cu celelalte persoane din jur, ba chiar poate crește toleranța și respectul față de persoane și idei diferite. 

Știai că atunci când un copil se vede într-un mediu nou, fără a fi bâzâit de părinți, e oarecum forțat să își impună singur reguli de siguranță bazate pe instincte proprii și nu neapărat după ce a învățat acasă? Este o lecție valoroasă, care merită a fi trăită în prima parte a copilăriei deoarece va fi esențială pentru viața de adult. 

Va învăța să facă duș fără ajutor (asta dacă nu o face deja acasă și singur), își va alege hainele potrivite din bagaj pentru vremea de afară, dar și în concordanță cu activitățile din acea zi. 

Iar cât despre activități, sunt grozave. Diverse și distractive, jocuri în echipă, activități care îi forțează să își seteze limitele și ii face să experimenteze. Evident, toate astea în siguranță alături de supraveghetori tineri și energici, care nu sunt văzuți ca pe niște autorități, ci mai mult ca pe niște prieteni mai mari, de la care au ce învăța. 

Sfatul meu: Trimite-ți copilul în tabără!  Dacă are peste 6 ani, nu are rost să mai amâni. 

Dacă îți spui “nu este momentul acum”, poate fi “nu e momentul acum, nu stau bine financiar” sau “nu este momentul acum, nu e capabil să aibă grijă de el”. 

Pentru cele două “nu e momentul acum” am câte un răspuns. 

🔳 “Nu e momentul acum, nu stau bine financiar.“

Dacă pui la înaintare că nu îl duci pentru că nu stai bine financiar, dar ai ajuns să îmi citești postarea de pe blog, surpriză! Ai bani! :)) Mulți, puțini, nu contează… ideea e că sunt. Sunt, pentru că ți-ai permis un smartphone ori un laptop și mai ales un abonament la internet. Sigur nu ești acum într-un internet caffe și plătești la oră și nici nu stai pe wi-fi-ul lu’ vecinu’. :)) Cea mai ieftină tabără în care am dus-o pe Roxalia a fost în tabără cercetașilor. Tabără de 5 zile, cu cortul, care a costat 130 RON cu tot cu transport. Ar însemna 11 lei pe lună puși deoparte, timp de un an. 

De multe ori părinții cred că activitățile educative extra costă mult. Știți ce costă? Lipsa de informare. Aia costă de doare. Cel care deține informația, deține puterea. Costă 5 lei pe lună să îți duci copilul la activitățile săptămânale ale Cercetașilor, știai asta? Și n-o să îți vină să crezi câte poate învăța acolo. Cinci fucking lei! :)) Iti vine să crezi? 3 luni la cercetași costă cât un pachet de țigări. Nu trebuie să îți duci copilul la activități scumpe dacă nu îți permiți. Dar nu îi fura luxul de a socializa și a învăța lucruri bune pentru viața lui, doar că te scoate pe tine din zona de confort în momentul în care trebuie “să faci ceva pentru el” (de genul să ieși din casă).

🔳 “Nu e momentul acum, nu e capabil să aibă grijă de el.“

Cine a hotărât asta? Tu sau el? 

Mamele care au zis asta se împart în 2 categorii: 

  1. Normal că nu are grijă singur de el, pentru că îți place ca puterea să rămână la tine. Tu nu îl lași, nu îi dai ocazia. Nu ești o mamă rea, niciuna dintre noi nu e, o faci în mod inconștient. În mod inconștient vrei să deții puterea, să depindă cineva de tine. Ți-e frică să devină independent, ți-e teamă că o să reziste fără tine. Momentan ești legată de el, căci e singura rațiune de a trăi TU. Și îți place că ești un mic Zeu pentru el. Ești acel om atotștiutor în ochii lui și vrei să ții cu dinții cât mai mult de asta. Și aici intră mamele de care ziceam la început, care trăiesc prin copil. Când ziceam la început că se sacrifică, nu mă refeream că iși sacrifică banii pe copii (exemplu: copiii îmbrăcați în haine de aur, părinții cu pantaloni cârpiți), nuuu…. nicidecum. Mă refeream la sacrificarea timpului. Timpului tău! Repet. Timpului TĂU! Al tău. Tu! Cea unică. Ești o singură persoană! Când realizezi asta? Și dacă nu realizezi, te agați de lucruri și oameni, pentru că tu singură nu-ți ești suficientă. Ai nevoie de completare, de o validare că ești cineva. Și te bucuri de validarea pe care ți-o oferă copilul tău: “Mama e super tare, e un Zeu.” Și așa este, chiar este adevărat, dar asta e suficient să o știi tu, nu ai nevoie să o simtă și el. Știi câte mame intră în depresie când copilul lor pleacă la facultate în alt oraș? Când cuibul rămâne gol? Nu știu ce să mai facă cu viața lor, cu soții lor, sunt plictisite, simt că nu mai au vreun rost pe lumea asta. Și singura bucurie a lor e acel week-end când vin copiii acasă. Sad life, nu?  E sad pentru că fiii și fiicele vor avea propria viața, și acea vizită într-un week-end poate deveni poate una singură pe an. E sad pentru că mamele suferinde nu și-au înțeles sensul existenței lor. De obicei energia și pofta de viață vin după ce descoperi propriul ikigai. Aș vorbi multe despre ikigai, joie de vivre și toate cuvintele astea japonezo-franceze fandosite care înseamnă enorm de mult. 
  2. La al doilea punct sunt mamele care și-ar dori ca ai lor copii să fie mai independenți, dar ei sunt cam alintați (cum sunt 90%) și doresc să fie serviți mereu. Îmbucați, îmbrăcați, încălțați, cărați, cât mai puține responsabilități. Și totul depinde de tine dacă reușește să te manipuleze sau nu. Căci după 5-6 ani, dacă se plânge că nu poate să se îmbrace singur, crede-mă, e doar manipulare. El are abilitatea de a face lucrurile enumerate mai sus mult mai timpuriu. Dar de ce să le facă, de moment ce micul Zeu le face atât de bine pe toate? Și parcă e relaxant să fii servit, nu? 

Mami, dragă mami. Of, scumpo! Ești minunată, știu asta. Și dacă am fost mai acidă sus pe alocuri, am fost așa ca să îți captez atenția, pentru că omul își pune semne de întrebare când este prins de mâini și zguduit. Nevoia asta de control nu e bună deloc. De asta, aceasta este o postare pentru mame, pentru că noi femeile suntem înnebunite după control. Și nu e ok deloc. Îți zic din proprie experiență. Știu că vrei să faci tot ce-ți stă în putere ca el să fie fericit și tu să fii fericită. Dar mai lasă-l zglobiu din când în când. Dacă ai un salariu decent, renunță la a-i mai cumpăra zeci de jucării și investește într-o tabără. O tabără nu e același lucru cu o săptămână la bunici, unde va fi alintat la maxim. O tabără va costa între 8-20 de păpuși/mașinuțe, dar va face mai mult decât 1000 de jucării. Tot restul vieții va ține minte ce trăiri a avut și ce a simțit în acele tabere și mai puțin își va aminti de scenariile pe care și le-a creat în gând cu nu știu ce păpuși. (Bine, acum fie vorba între noi, eu îmi amintesc multe dintre scenariile astea, dar asta pentru că am darul de a pătrunde un pic mai mult decât e normal în amintirile mele). :) Și chiar nu am o problemă cu păpușile, m-au ajutat mult să îmi dezvolt creativitatea, și cel mai probabil îl va ajuta și pe copilul tău. Cum am zis mai sus, echilibrul ar fi perfect. Dacă îți permiți, îi poți oferi și jucării și tabere. Timp în care tu te poți descoperi. Tu, X, ca OM, nu ca mamă. Nu e nimic întâmplător că ai ajuns să citești până aici. Poți să fii de acord, poți să nu fii, dar primește informația, rumeg-o un timp. 

Pregătește-ți copilul către o viață fără tine încă după primii ani din viață. Renunță la cordonul ombilical cel creat de tine. Pentru că îți va fi greu și ție, dar și lui. Crește-ți copilul în așa fel încât dacă s-ar pierde în junglă, ar supraviețui și 7 zile până la găsirea lui. Exagerez aici, știu, dar tu ești conștientă cum e societatea din ziua de azi, fix ca o junglă. Eu îmi cresc fetița ca pe o amazoană. O forțez să își împingă limitele, fără a o pune în pericol. Bine, pooate ușor a fost în pericol pe ici și colo la anumite experiențe sportive, dar nu s-a întâmplat niciodată nimic. Și știi de ce? Pentru că avea încredere în ea. Știi de ce avea? Pentru că eu i-am zis că am încredere în ea. Putem modela niște oameni atât de frumoși și atât de puternici. În interior, cât și la exterior. E suficient doar să vrem.  Îi influențezi destinul copilului tău atât de tare, încât în funcție de cum îi vorbești/cum îl educi, îi crești sau îi scazi numărul de ședințe la terapeut când va deveni adult. :)

Citește, citește cât mai mult despre asta, de a-l face să se iubească pe sine. Căci, crede-mă, iubirea de sine e oprirea tuturor frustrărilor. Iubirea de sine e apogeul, e esența vieții. Când o ai, nimic nu-ți mai lipsește. Ești împlinit. O să citești atâtea cărți și o să îți dai seama ce e bine și ce nu e bine de făcut pentru copilul tău, pentru că știi că toți sunt diferiți și nu se potrivesc anumite teorii pentru toți. 

Sunt copii care e benefic să fie crescuți cu reguli stricte, iar alții, cum ar fi fiica mea, care sunt crescuți după “regula” creștere fără reguli, și e ok și așa. Iubitul meu îmi tot zice de vreo doi ani să îi stabilim reguli Roxaliei, iar eu nu vreau. Știi de ce? Pentru că vreau să trăiască liber! Pentru că eu nu i-am creat regula “Fă-ți mai întâi temele când ajungi acasă, după care te joci”, ci mai degrabă i-am indus responsabilitatea și importanța facerii unei teme la o anumită oră timpurie în zi. Alin i-ar fi impus să mănânce doar în bucătărie. Și dacă mănâncă pe masa din living, așa cum o face mereu, care e problema? Cu ce îi afectează creșterea și cu ce ne afectează viața? Libertatea de a alege îți dă o bucurie de neprețuit. Am ajuns să mâncăm toți 3 în living în ultimul timp, deși bucătăria era destul de spațioasă, și ne este foarte bine așa. Poate uneori ar trebui să ascultăm și părerea unui copil. Poate avem de învățat o lecție de la el. Scuze, nu poate, sigur e așa! Copiii sunt veniți pe pământ cu misiuni clare pentru noi, părinții. Nu aș putea decât să o frustrez punându-i reguli de genul “te culci la ora x, mănânci la ora y, termini mereu totul din farfurie, etc”. De asta copiii își doresc să fie oameni mari, se simt îngrădiți cât sunt mici. Iar oamenii care pun foarte multe reguli copiilor o pot face din două motive: 1. Doar prin reguli copiii lor se pot stăpâni (și știți la ce mă refer prin stăpânire, nu mai detaliez). Și e ok asta, nu am nimic de zis. 2. Au acumulat frustrări în viața de zi cu zi și chiar dacă copiii lor nu ar avea neapărat nevoie de reguli, părinții simt nevoia să controleze niște oameni mici, pentru că cu cei mari nu o pot face (la serviciu, etc). 

Iar dacă fetița mea crește destul de frumos fără reguli, de ce să stric eu totul? 

Știu că-s nșpe zeci de teorii de parenting, știu că aș putea să greșesc, știu că dând sfaturi m-am abătut de la motto-ul meu preferat “Înainte aveam 1000 de teorii și niciun copil, acum am 1000 de copii și nicio teorie”, dar fii curioasă, încearcă, descoperă, evoluează! Pentru că doar așa ne schimbăm mentalitățile și ne vom crește copiii sănătoși psihic. 

Îți mulțumesc că ai fost atentă până aici! 

🏕 Taberele Roxaliei

Voi scrie pe scurt, pentru că m-am întins deja super mult. Prima tabără a fost la 6 ani jumătate. O tabără medievală de la Brașov, în care nu cunoștea pe absolut nimeni. Acesta a fost startul în vara 2017, după care au urmat alte 3 tabere în anul 2018. 

În februarie, tabăra de ski de la Straja, unde a învățat să schieze foarte bine. În iunie, tabăra de călărie din Harghita, unde din păcate a prins o vreme super ploioasă și s-a urcat mai puțin pe cal decât ar fi trebuit. Experiența am povestit-o într-o mică postare pe Instagram: 

13380598-b78c-4a9a-849f-79b1bf7890aa

În august, tabăra cu cortul. 

8e29a2c7-96d8-48f6-9383-2011ab9c242b

Peste o săptămână pleacă într-o tabără de snowboard, iar în iunie pleacă într-o tabără de engleză (prima în care vor fi și colegi/prieteni). Își dorește nespus de mult într-o tabără de alpinism și într-una de dezvoltare personală. De când merge la meditațiile Vipassana este fan “descoperiri interioare”. 

Cel mai important lucru, dacă el nu își dorește să meargă în tabără și îl cuprinde teama când îi vorbești despre asta, mai așteaptă puțin. Dar cât aștepți, lucrează la cordonul ombilical. ;)

Ești Wonder Woman, nu uita asta! Poți face orice! ❤️

 

Interviu cu ea

 

Îmi plac momentele în care îi pun Roxaliei diverse întrebări serioase, astfel încât să o cunosc mai bine și să o ajut pe ea să-și dezvolte conștientizarea de sine.  La început am filmat-o (sunt 2 filmulețe pe Instagram la postarea din 31.10.2018, dacă dai swipe o să vezi răspunsul la prima întrebare simplă, cu care am reușit să îi captez și atenția), după care răspunsurile la următoarele întrebări au devenit mai interesante, iar eu am lăsat telefonul jos… deși ar fi fost amuzant pentru ea, ca la 16-18 ani să vadă ce păreri avea la 8.

Am început cu întrebări simple de genul “ce lucruri te fac pe tine foarte fericită?”, “5 cuvinte care te descriu cel mai bine (însușiri sufletești/fizice)”, “ce știi și îi poți învăța pe alții?” până la întrebări de genul “din toate lucrurile pe care le înveți, care crezi că îți va fi util când vei fi mare?”, “ce ai învățat din cel mai rău/bun lucru care ți s-a întâmplat?”, “cum crezi că va fi viața ta în viitor?”, sau “pentru ce ești recunoscătoare?”. La ultima întrebare, printre enumerări mi-a spus că e recunoscătoare că eu nu am murit. Și uite așa am aflat că are o traumă aici și ar trebui să îi scot programul ăsta în viitor.

La întrebarea “cum ai schimba lumea dacă ai putea și ce le-ai spune oamenilor să fie bine pe planetă?” mi-a răspuns atât de frumos, încât am regretat că nu am filmat-o. Mi-a vorbit despre protejarea mediului înconjurător, despre iubirea de animale (“să nu mai omoare oamenii animalele” – e conștientă de lucrul ăsta) și multe lucruri care mi-au intrat la inimă. La întrebarea “dacă ai putea călători în timp acum 3 ani, ce sfat ți-ai da?” și-a adus aminte de episodul în care era să se înece și s-ar fi sfătuit să nu se mai arunce cu colacul în apă de 2 metri, căci e “dăunător pentru viața ei”. Un lucru plăcut la toată treaba asta este că din întrebare în întrebare, din răspuns în răspuns, observ cât de mult se întărește legătura dintre noi două, cât de frumos se poate deschide ea în fața mea și mai ales pot observa că nu a fost în zadar să-i insuflu anumite valori sănătoase în toți anii aceștia.

Pune-i și tu copilului tău întrebările de mai sus și vei rămâne uimit de răspunsurile lui.

 

Înrădăcinare

Tu crezi în faptul că nimic nu este întâmplător? Ce îți trece prin minte când cineva îți vorbește despre informație, vibrație, energie?

Am deschis blogul doar să povestesc un lucru aparent minor care mi s-a întâmplat ieri și asta pentru că vreau să rămână  scris pe undeva.

Când îți spun informație la ce te gândești? La informațiile pe care le citești pe site-urile de „știati că?”, la cea din conținutul unei cărți, la tot ce se învârte pe internet, adică la acea informație perceptibilă cu simţurile noastre obişnuite (cuvinte, imagini, sunete)? E în regulă, este corect. Dar te gândești și la informația subtilă, transmisă în mod imperceptibil pentru mulți oameni, complexă şi profundă, greu de înţeles pentru minte? Acea informație transmisă în mod subtil care este uneori mult mai complexă comparativ cu cea transmisă într-o carte sau la un curs la care participi. Uneori ea este chiar dincolo de posibilităţile de înţelegere ale minţii raţionale. De multe ori, fără această informaţie subtilă nu putem pune în aplicare corect ceea ce învăţăm.

De obicei după ce primim o informaţie, nu întotdeauna o înţelegem cu adevărat sau putem să o aplicăm cu rezultate reale în viaţa noastră, pentru că ea se poate afla pe un anumit plan vibraţional, iar vibraţia fiecărei persoane determină în ce măsură ea poate accesa, înţelege şi jongla cu acea informaţie.  Puterea de a folosi o informaţie depinde de cantitatea de energie pe care o avem la dispoziţie.

Ieri mi s-a întâmplat/arătat un lucru și am încercat să învăț ceva din el. Poate încă nu sunt pe planul vibrațional care trebuie să mă facă să înțeleg ceva mai deep de atât.

O iau ușurel și povestesc detaliat, pentru că nah… mie asta îmi place să fac, să scriu.

Mama mea face zilnic în parc în jur de 12.000 de pași pe zi.  Nici eu nu las o zi să treacă fără pași mulți pe pedometru, dar în zilele în care merg la kickboxing și TRX nu țin morțiș să îmi fac și pașii, de aceea zilele săptămânii mi le împart cu sală, zile de mers alert + un sport, zile de alergat, etc. Tocmai de aceea, nu ieșim împreună ca să combatem sedentarismul, o facem separat. :)) Cum Al. se ducea la squash cu un prieten, i-am propus mamei să își facă pașii alături de mine pe un traseu drag mie pe care voiam să i-l arat și ei. Un traseu în natură, care are 8 km, am parte de un râu, mulți copaci, stuf, fazani, rațe sălbatice și muuult mult verde oriunde mă uit. Am luat-o și pe fiica mea cu noi,  am mers cam 20 de minute printr-o ploaie de vară, vorbind despre importanța respirației conștiente și a meditației, am trecut de o zonă de grătare unde erau gunoaie rămase pe jos, după care am ajuns în zona pe care o iubesc, zona verde, cea de care scriam mai sus.

Deși era zona verde, în față ne apar câteva bidoane pliate, se observă că erau aruncate de mai bine de jumătate de an. Și încep să îi explic Roxaliei pentru a nu știu câta oară de ce nu e bine ca oamenii să arunce în natură obiecte care se degradează în zeci de ani. Roxalia are acum 7 ani și 7 luni și a auzit lecția asta de la mine de foarte multe ori, dar îi reamintesc mereu și mereu. În schimb astăzi, i-am zis ce se întâmplă dacă acele peturi pot ajunge în apă. Mi-am dat seama că nu ii vorbisem încă despre mediul acvatic și plasticul. În următoarea jumătate de oră de mers am subliniat cu lux de amănunte tot ce ar trebui să știe. I-am povestit că sunt organizații care vor să salveze mediul acvatic și scot câteva tone de plastic din oceane an de an, și tot nu au cum să scoată tot pentru că sunt miliarde de tone scufundate în ape. Nu mai zic de materialele plastice care pe măsură ce se deplasează în mare, se prăbușesc în bucățele mici, tari, care pot fi consumate de animalele marine (ajungând pe fundul oceanului și nefiind expuse razelor ultraviolete, nu se vor mai degrada). Acelea nu pot fi strânse cu ușurință. De aceea cel mai important este ca noi oamenii să aruncăm gunoaiele doar în locurile strict amenajate pentru așa ceva. Nu mai zic nimic de reciclare, e un vis. I-am spus că schimbarea începe cu ea, chiar daca sunt persoane care nu se vor schimba niciodată și nu le va păsa de natură, mereu să aibă grijă de acțiunile ei și să încerce să fie un exemplu pozitiv pentru cei din jurul său. Ca să o fac să înțeleagă și mai bine pericolul plasticului în oceane/mări i-am spus de faptul că animalele se pot înfășura în plase de pescuit abandonate și pungi de plastic sau pot ingera plasticul, care conținând substanțe chimice toxice, le poate provoca blocaje sau le poate perfora intestinele. De obicei păsările marine înghit materiale plastice și broaștele țestoase au probleme cu obstrucționarea în aceste materiale. Asta ca o statistică, nu doar lor li se întâmplă. Nu prea întelegea faza cu obstrucționarea și cum de ce nu își pot da jos singure plasticul, așa că am luat cazul broaștelor țestoase.  Și am început să îi explic și să îi arăt poze de genul acesta:

turtle birds plastic

După care am început să vorbim ceva timp și despre țestoase, că au rezistență enorm de mare fără mâncare, că există și țestoase mari de 3 metri, că au puterea de a-și reface carapacea, că pot să depună până la aproape 200 de ouă, că pot trăi câteva luni de zile și dacă li se scoate creierul, etc.

A fost o discuție despre mediu și animale, ca o oră de educație ecologică și sigur a făcut-o pe Roxalia să își înrădăcineze o mentalitate sănătoasă în ceea ce privește calitatea mediului în care trăim, să își dea seama că natura ne satisface direct sau indirect o parte mare a nevoilor vitale. Pe ea am mai implicat-o într-o acțiune anul trecut, în care am mers într-o sâmbătă dimineață de martie, alături de câțiva voluntari ecologiști și am strâns toate gunoaiele de pe digul Lacului Bacău, după care la Coada Lacului am plantat 180 de plopi albi. Și uite că acțiunea de atunci, micile discuții pe care le am cu ea despre importanța mediului nu o fac decât să se implice în protejarea și ocrotirea mediului, așa cum s-a întâmplat si ATUNCI (dă click să citești povestea de la P.S.), dar sigur va fi pe termen lung.

Încântată că am reușit să îi transmit Roxaliei din nou atâtea informații (din categoria informații perceptibile) și că ea le-a îmbrățișat pe toate și a zis că vrea să fie o mică ecologistă, la nici 2 minute, ce credeți că îmi apare în față? Pe un drum de iarbă, înconjurat de cătină pe ambele părți, cu râul la aproximativ 20 metri distanță, unde am observat până acum doar fazani, rațe sălbatice, coțofene, uneori capre, dar niciodată, nici măcar odată în atâtea săptămâni de când fac acest traseu nu am observat o ditamai broasca țestoasă europeană. Și era acolo, în fața noastră, ne-a văzut, și a început să meargă cât mai repede spre dealul plin de copăcei, și nu înspre râu.

M-am apropiat lângă ea să văd dacă e rănită, nu s-a ferit de mine, m-a lăsat să îi fac și câteva poze, dupa care mi-am continuat drumul.

turtle bacau

Ce înseamnă apariția ei? Nu zic că e imposibil să vezi o țestoasă dacă în preajmă este o apă, dar de ce fix atunci? În mod normal ele ies din hibernare începând cu luna aprilie cand dă căldura, dar din aprilie până acum în iunie, nu am văzut țestoase pe acolo. E vorba de o simpla sincronicitate sau ceva mai profund? Vreun mesaj subtil transmis doar prin prezența unei țestoase la momentul potrivit? Un fel de mulțumire pe care mi-a transmis-o pentru că îmi pasă de toate animalele acvatice?

Sau un semn că va ajunge Roxalia în viața asta Secretarul General Al Organizației Natiunilor Unite? Va avea 16 ani când Antonio Gutteres va termina mandatul, dar poate dupa celălalt mandat? :)) Trebuie să înțelegi că te-am făcut să citești până aici doar ca să îți intre în cap anumite informații perceptibile și să ajuți și tu natura și nu să mă ajuți să depistez eu mesaje subtile. Să îți dai seama că toți suntem băgați în asta, să te apleci și să ridici gunoiul altuia fără să ți se pară a fi asta o problemă, dar mai ales să fii atent unde ajunge gunoiul tău. Acesta a fost interesul meu, să te fac să conștientizezi un lucru. Să știi ca face parte din procesul tău de dezvoltare personală. Ce faci tu în fiecare zi se numește dezvoltare personală dacă are un rezultat de creștere interioară, iar înlocuirea obiceiurilor proaste cu unele mai bune, atunci când întreprindem acțiuni care ne cresc interior putem spune la fel, că ne dezvoltăm personal.

 

Update, 22:00. Care erau șansele ca eu să scriu despre asta chiar astăzi, de Ziua Mondială a Mediului Înconjurător și să aflu acest lucru la câteva ore după publicarea postării. Hai, mă… se întâmplă ceva. :))

 

 

 

Jurnalul meu

Ziua 1.

Bună! Sunt Roxalia și am 6 ani și 6 luni. Mi-a povestit mama recent că acum vreo 2 ani, când a postat ea pe Instagram o poză cu mine ținând două gogoși în mână a primit un comentariu de la stalkerul vieții ei. Comentariul era de genul “Săracul copil. Ce copilărie are!”

gogoasaroz

Nu prea am înțeles ce a vrut să zică, încă nu mă prind mereu la sarcasm sau ironie. Mama mi-a explicat frumos. Am înțeles apoi că oamenii judecă. Și nu orișicum, ci judecă exact când habar nu au de nici măcar un gram din povestea vieții celorlalți. Omul ăla răutăcios și frustrat nici nu știe prin ce a trecut mama cu mine, nu știe că gogoșile pe care le aveam în mână nici măcar nu le-am mâncat, ci doar am gustat din cea roz să îmi dau seama de gustul ei, nu știe ce înseamnă să ai un copil care nu pune gura pe zahăr până la vârsta de 2 ani, și mai apoi să descopere că are alergie la cacao și alte 11 chestii, și că de o groază de timp nu știe ce e ăla ambalaj.  Așa este. Nu mai știu cum se aude sunetul deschiderii unui ambalaj.

Colegii mei de la școală aud asta în fiecare zi. Eu doar privesc de la distanță. Îmi scot din ghiozdan cireșele, morcovii…

 

Ziua 2.

Ieri mama a plâns. Nu mai face față, draga de ea. Sunt doar eu cu ea. Mereu am fost doar eu cu ea. Și vom fi așa până la sfârșitul vieții. Aș vrea să îți pot șterge lacrimile, mami. Dar mai ales pe cele din suflet.

Ieri trebuia să mă ducă la vaccin după școală, dar a uitat. M-a dus cu viteza luminii direct la hotel unde avea treabă. Era foarte concentrată și se plimba dintr-o parte în alta cu o listă cu sute de coduri. Mai era atât de puțin până la inaugurarea complexului hotelier. Am fost luată de unchiul meu și dusă acasă la el. Ea a rămas să termine ce avea de rezolvat. A venit acasă spre seară, s-a uitat pe programul pentru tabăra medievală, și încerca să calculeze când nu mai fac vaccinuri, să pot pleca în tabără. La un moment dat aud că țipă: „Roxalia, vaccinul!” Dar era deja 7 jumătate, clinica se închisese la ora 6.  Ar fi fost vaccinul nr 9…

Ziua 3.

Trag aer în piept.  Azi dimineață m-am dus la urgențe să fac vaccinul nr 9.

Reiau. Mama a încercat să facă totul ca la carte cu mine. M-a alăptat 1 an și 5 luni. A încercat din toate puterile să mă țină departe de zahăr. A reușit până la 2 ani, după care, bunicii nu au reușit. M-au servit cu dulciuri de casă.

De la 2 ani până la 4 ani mâncam rareori dulciuri, dar o făceam. Imediata perioadă, de la 4 la 6 a fost cea mai frumoasă. Eram independentă, mergeam la magazinul din apropiere, îmi cumpăram pufuleți, acadele și ouă Kinder. Mmm… ouă Kinder. Mi s-a făcut dor de ele acum 3 luni. Am rugat-o pe mama să îmi cumpere unul doar sa îl miros și să iau jucăria. Nu a fost de acord. I-am promis că nu îmi va fi poftă. Mi l-a cumpărat. L-am mirosit cam 5 secunde, m-am întristat un pic, am luat jucăria și am plecat. După 2 ore încă l-am văzut pe masa din bucătărie. Erau cele 2 jumătăți de ou de ciocolată care stăteau pe ambalaj. Am rugat-o pe mama să le mănânce. S-a conformat. Am făcut chestia asta de vreo 3 ori, mama s-a îngrășat. Glumesc, e tot slabă, spre oroarea stalkerului ei. :)) Dacă nu v-ați dat seama, e femeie, normal. Mama mi-a și arătat-o. Chipul ei e asemenea sufletului său. Mami a zis că nu e bine să spun lucruri rele despre ea. Am întrebat-o de ce îi ia apărarea și de ce nu a făcut mai multe în momentul în care acea femeie i-a spus mamei printr-un mesaj de pe un cont fals că va intra cu mașina în ea și mă va răpi pe mine. Mi-a explicat apoi despre frustrările și sufletele otrăvite ale oamenilor, și faptul că ar trebui să își învețe singură lecția, nu am înțeles o boabă.

Mă întorc la ale mele. După perioada asta frumoasă în care mâncam ce doream, dar cu limită, în octombrie 2016 am făcut o alergie de toată frumusețea. Am înțeles că asta cu „de toată frumusețea” ar fi o expresie, căci erau de fapt de toată urâțenia. Nu vreau să îți arăt poze, jurnalule, te vei speria.  Dacă îți imaginezi 200 de plăci tectonice roșii în 3D peste tot corpul unui om, îți imaginezi bine. M-am internat cu mami de urgență. Mi-au pus branula aia urâtă. M-au luat pe mine cu „dăm apă la fluturaș pe aici”. Pe bune? Am plâns. Și apoi a început nebunia. Tratamentul a fost cu hemisuccinat, adică cortizon. Și ce se întâmplă când iei cortizon? Nu trebuie să mănânci sare. Primele 2 zile am avut regim stict. Mere, cartofi copți, orez, pâine prăjită fără sare. Alergia îmi tot apărea, dispăreau pete uriașe, apăreau altele. Se tot mutau. Mi-au scos merele. Eu am fost mai șmecheră și mi-am scos și cartofii și orezul ăla bleah, fără niciun gust. O duceam din ce în ce mai bine doar cu pâine prăjită fără sare și apă. Corpul meu nu o ducea la fel de bine. Alergia încă era. După 7 zile de stat în spital și bombardat corpul cu hemisuccinat, m-am refăcut și m-am întors acasă.

Cea mai mare problemă era că nu știam niciuna dintre noi ce a declanșat alergia, pentru că mâncasem zilele acelea ce mâncam eu de obicei. După spital, regim strict + o lună tratament acasă cu Tamalis și Aerius, apoi a trebuit să fac la sfârșitul lunii noiembrie un set de analize de sânge cu niște denumiri super ciudate, ceva cu radio. Stai să o întreb pe mama.

Nu era vorba de niciun radio, se numea activitatea diaminoxidazei. Am făcut hematologia, electroforeza, biochimia, imunologia, parazitologia, alergologia și markeri boli infecțioase. Adunând de la fiecare, în total erau 53 de chestii. Și ca să vezi, nu am plâns deloc când mi-a luat sânge. Pe bune îți zic că nici mie nu îmi venea să cred, cum stăteam pe scaun în brațe la mama și nu am scos niciun sunet. Mi-au dat diplomă de copil cuminte cu Sofia. Mama m-a recompensat, nu mai știu cu ce.

Apoi am așteptat cuminți rezultatele, să putem merge cu ele la noul meu doctor alergolog, să îmi facă testele de alergologie și pe mâini. Dar rezultatele întârziau să apară… Vine luna decembrie, aproape de Crăciun, eram fără rezultate.  În tot timpul ăsta am evitat tot ce înseamnă mâncare procesată, semipreparate, ouă. Am mâncat câteva batoane cu cereale și ciocolată, nu îmi apărea nimic. Evident, noi nici nu bănuiam de la ce aș putea fi alergică.

Ajunul Craciunului, mama și Alin stăteau la masă. Mama mă roagă să iau o lingură de guacamole. Îmi spune că avocado e fructul regelui și că e foarte bun pentru corp. Iau o singură gură de avocado cu porumb și ceapă. Deschid frigiderul și spre uimirea mea văd un suc natural din fructe de pădure. O întreb pe mama ce-i cu el, căci ea nu cumpără niciodată sucuri pentru acasă. Îmi spune că e pentru tiramisul cu fructe de pădure. O rog să îmi dea măcar o gură. Răspunsul ei a fost nu. O rog încă o dată, Alin e și mai hotărât și îmi spune NU, și îi trage o privire mamei să rămână așa. Mama se uită la ochii mei de căprioară (știam eu ca asta o să meargă. că doar e mama) și îmi zice ce voiam să aud: „Ok, dar o gură super mică!” Și chiar așa a și fost. Mi-a pus într-o ceșcută mică, un pic de suc pe fundul ceșcuței. Mmm, ce bun a fost.

Prima zi de Crăciun.

Ora 5 dimineața internare la urgențe. Făcusem iar o formă urâtă de alergie. S-au chinuit să îmi pună branula 15 minute. Am plâns cum n-am mai plâns în viața mea. M-au înțepat de zeci de ori, și nu din cauză că nu mi se vedeau venele, ci din cauza branulei. Sânge era peste tot, iar eu eram toată transpirată. Mama stătea la capul meu, mă mângâia și îmi vorbea dulce.

Am stat cu mama într-un salon de te ia groaza în prima zi de Crăciun. Noi două. Ca întotdeauna. Mă uit la mama. Mă aștept să fie nervoasă, azi trebuia să stam de Crăciun cu toată familia și să mergem în vizită la niște prieteni. Nu este. Pare că nici nu îi mai pasă că ne aflăm în spital de Crăciun. Ori asta, ori simuleaza foarte bine nepăsarea.  Dar ca să poți face asta trebuie să fii puternică. Am învățat de la mama că și eu trebuie să fiu puternică și să merg înainte. Vine Alin, ne aduce laptopul lui cu alte filme scoase față de cele din octombrie, îmi aduce jucării noi și mamei 2 reviste. Impropiu am spus că a venit Alin. Nu știu dacă știti, dar tații și toți bărbații, în general, nu au voie să intre în saloane. Nici măcar de Crăciun nu se fac excepții. Așa că a ramas la ușa spitalului, a trimis lucrurile prin cineva. Mama nu citește niciodată reviste, din ce am văzut eu doar cărți. Deschide una, se duce direct la sfârșitul ei, citește ceva cu H. Închide.

Ieșim din spital a doua zi de Crăciun la prânz, cu obligația de a continua tratamentul prin branulă, o dată la 8 ore. Mama regreta că nu am făcut testele de alergologie înainte de a veni rezultatele. Dacă știa că va dura atât de mult, se schimba situația…

In ianuarie, vin rezultatele de la sânge, mergem să îmi fac testele pe mâini. Mi-era teamă de necunoscut. Nu știam de câte ori mă va înțepa pe mâini. Au fost 50 de înțepături. Mama mi-a dat exemplu, mai întâi i-au făcut testele ei, ca să văd că totul e în regulă și nu are de ce să îmi fie frică. Am urmat eu, am rezistat, nu a fost chiar atât de rău.

După 30 de minute, mama avea mâinile albe cu un singur punct roșu. Eu aveam mâinile roșii. Verdict la mine: 12 alergii – avocado, cacao, roșii, țelină, soia, miere, propolis, căpșuni, nuci, alune, fructe de pădure, acarieni.

Pfff… cacao, a căzut cerul pe mine. Nu înțelegeam când s-a activat, pentru că eu consumasem cacao între octombrie și decembrie, și nu mi-au mai apărut pete. Iar în decembrie când făcusem alergia clar era de la avocado, sau poate de la gura aia mică de suc din fructe de pădure. Sau combinația dintre cele două.

De atunci am renunțat la tot ce înseamnă “a fi desfăcut din ambalaj și consumat imediat”. Dar am avut făcute la discreție ciocolată de casă din pudră de roșcove, clătite, plăcinte cu brânza la cuptor, plăcinte cu măr, cornulețe, colivă, Raffaelo de casă, etc. Toate făcute în casă. După 3 luni mi s-a luat de toate astea.

Am devenit foarte responsabilă și am grijă de tot ce pun în gură. Niciodată nespălată pe mâini. Niciodată lucruri noi fără să o întreb pe mama. Sunt în clasa zero acum și merg la after school, iar masa de prânz o luăm toți la un restaurant din preajmă. Cei de la restaurant au lista mea de alergeni. Mi-au făcut într-o zi pizza, și mi-au spus că nu au pus sos de roșii și nici semipreparate, ci doar pui. Mi-a fost teamă să încerc, am refuzat. Mi-am promis că fac tot posibilul să nu ajung a treia oară la spital.

De câte ori văd ceva ce îmi este poftă, trag aer în piept, mă înfrânez și îmi spun “nu mai vreau pentru a treia oara acolo”, și mi se ia de orice.

Ianuarie, februarie și martie 2017 am ținut un tratament cu Tamalis seara și Aerius dimineața zilnic. În aprilie am început un nou tratament: 10 vaccinuri pentru imunitate, făcute unul la trei zile. Am ales zilele de marți și vineri pentru vaccin. Mi-am mutat gimnastica de marți pentru miercuri, pentru că nu am voie să fac efort în ziua cu vaccinul.

La primul vaccin a fost groaznic. Mi-a fost atât de teamă, am plâns 5 minute înainte de el și nu voiam să cunosc durerea cauzată de vaccin. Mama mă ținea în brațe și îmi șoptea încontinuu că va fi bine. Mi l-a făcut și am rămas surprinsă. Făcusem atâta zarvă pentru o pișcătură mică.

Următoarea tură, mi l-a făcut rapid, nu am zis nimic, eram foarte calmă. La al treilea vaccin, am intrat în cabinet, am început să joc un Domino, doamna doctor a venit la mâna mea, l-a facut și asta a fost tot. La următoarele 2 intram singură să îmi facă vaccinul, mama stătea pe hol. Iar la ultimele deja eram la nivelul extrem, mama aștepta în parcare, eu intram în clinică, urcam treptele, intram direct în cabinetul pentru tratament, îmi făcea vaccinul, ma întorceam în maxim 5 minute la mașină. Mama mereu mă mirosea pe mână, să simtă mirosul de spirt și histamină. Prea mă mișcam repede și nu înțelegea cum de reușeam, credea că aș putea minți. Dar eu nu aș face niciodată asta, nu aș minți-o pe mămica mea. Cel puțin cu ceva atât de serios, căci în rest…

Două luni voi face pauză, după care încep iar o serie de 10 vaccinuri, unul la 3 zile… și tot așa, timp de 3 ani de zile. Dar m-am maturizat, știu că e spre binele meu, nimic nu mă mai sperie. Mama a citit în zeci de seri despre alergii, despre imunitate, despre tratamente, despre homeopatie, când e cazul și când nu. Speră ea că a luat decizia corectă. Oarecum e o responsabilitate mare numai pe umerii ei. Degeaba s-ar sfătui cu oricine altcineva, ea e singura responsabilă de sănatatea mea. A ales să îmi facă și 10 ședinte de terapie Bowen. Acolo m-am vindecat emoțional, am învățat cum să rămân calmă, cum să comunic cu mama despre blocajele mele emoționale.

 

Ziua 4. Încă un episod ce aș vrea să ți-l povestesc, jurnalule.

Pe la sfârșitul lui martie 2017, am făcut puțin rosu în gât și am avut febră 39, timp de 4 zile. Mama nu voia să ajung la antibiotic, și a încercat să o stopeze altfel. Când a văzut că nu scade febra după cele 4 zile a apelat la medicul de familie, iar el mi-a dat Augmentin. Au fost cele mai crunte zile din viața mea în relație cu mama. Niciodată nu am mai văzut-o să clacheze atât de des. Și nici pe mine nu m-am văzut atât de stresată. Asta pentru că nu voiam nici în ruptul capului să iau Augmentinul. Eu care luam în trecut orice mi se dădea, de data asta pur și simplu nu puteam. Se ruga de mine 30 de minute pe ceas să îl iau ca să mă fac bine și să-mi scadă febra. Îl luam și îl vomitam automat. După o zi, am reușit să mă calmez și să îl iau fără să îl dau jos. Corpul îmi spunea că ceva nu e în regulă cu antibioticul ăsta. A patra zi dimineață, aveam pete pe coate. Mama a început să plângă instant, ea era cea care își repeta acum într-una “Nu, nu ne vom interna pentru a treia oară la spital”. (Noi când zicem a treia oară la spital, ne referim spital + alergie, pentru ca eu am mai stat internată la spital și din cauza câtorva bronșite și a unei enterocolite urâte la 7 luni). A dat câteva telefoane, s-a mai calmat. Ea avea și o expoziție la Caex și presiunea era și mai mare. Nu știa cum să se împartă, ce sa facă, ce decizii să ia. Toată ziua s-a comportat extrem de bine cu mine, nu m-a mai certat, a scos Augmentinul și toate celelalte medicamente din program, am ieșit la plimbare pe malul Bistriței, am văzut lebedele. Ea era senină, și știam că o să fie bine. Spre seară s-a uitat pe corpul meu și a văzut că singurele pete sunt tot cele de pe coate. Îmi spune: “Scumpo, este posibil să se fi declanșat alergia de la stres. Erai atât de stresată cu luatul antibioticului și cu faptul că te obligam să îl iei deși nu îți doreai, încât ți-au apărut câteva pete.” Ne-am culcat liniștite amândouă.

A doua zi dimineață eram full de pete. Nu, nu era de la stres. Acum sincer, nu știu dacă săraca mama a mai plâns sau nu când m-a văzut în ce hal eram, dar sigur la ora 10 era la Bowen cu mine să îmi facă terapia. După 10 minute de terapie, febra a scăzut de tot. Direct de acolo am mers la doctorul meu alergolog. Am depistat misterul: niciodată, dar niciodată nu se dă Augmentin persoanelor cu teren alergic. Acum că știam care era cauza, nu am intrat la regim strict și nici la cortizon, am continuat să mănânc ce mâncam eu de obicei în ultimul timp și știam că urticaria vine în avalanșă cu pete noi în fiecare zi timp de 4-5-6 zile. Depinde. Am continuat tratamentul cu Aerius și Zyrtec picături și totul a fost bine, nu mai eram panicate.

De atunci nu am mai făcut alergie. Mama crede că nu la tot ce mi-a ieșit pe mână la teste sunt alergică. Ei i-a ieșit la 13 ani că e alergică la nuci, și acum la fel i-a ieșit. Iar ea manâncă nuci la discreție și nu i se întâmplă nimic. Posibil ca nu la toți cei 12 alergeni să mi se declanșeze urticaria aia urâtă. Dar nici nu vreau să risc acum. Mai fac o tură de vaccinuri în august și septembrie, și apoi mama mi-a promis, că pot încerca de ziua mea o gură de ciocolată să vedem ce se întâmplă. Până atunci ar trebui să mă desensibilizez la o parte dintre ele. Cine știe care parte… Dar ce-i drept nici nu-mi pasă de avocado. Îl urăsc! Și la gust și pentru faptul că m-a băgat în spital. Nu știu de ce tot îl laudă mama, și consumă vreo 10 avocado pe săptămână. Când o văd că mănâncă… bleeeah… fug la 10 metri de ea.

Dacă totul e bine, în toamnă voi mânca 2 GOGOȘI ROZ și îi voi transmite acelei femei următorul mesaj: “Asta e o copilărie fericită pentru mine! Să știu că pot mânca, cu limită, orice îmi doresc fără să îmi fac mie rău! Nouă, copiilor, ne este greu să ne abținem de la dulciuri sau de la orice altceva ce ne face cu ochiul. De ce ai judecat atunci? Ce știi tu despre copilăriile fericite? De obicei, când ai o copilărie fericită nu ajungi un adult atât de răutăcios cum ai ajuns tu astăzi. Ce traume te-a făcut să-i scrii mamei? Dar zi-mi și tu mie, tu ai o viață fericită? Oamenii cu viața fericită nu își fac conturi false și nici nu trimit comentarii răutăcioase sub anonimat, pentru că au nevoie de cât mai mult timp la dispoziție pentru a-și trăi viețile frumoase. Aș putea să îți zic și ție „Săraca de tine! Ce viață ai..” , dar nu o fac, din înțelepciunile mamei știu că nu e bine să judecăm și să ne dăm cu părerea despre viața altcuiva.

#StopBullying

P.S. Săptămâna aceasta am mâncat pufuleți și biscuiți cu merișoare dintr-un ambalaj. Nu am pățit nimic! Yeey!

P.P.S. Trebuie să știți că eu fiind așa de mică, nu scriu corect încă și nici nu îmi merg degetele atât de repede pe tastatură, m-a ajutat mama în procent de 100%. :)) Niște pagini reale din jurnalul meu adevărat arată așa:

 

jurnalulmeu

 

 

Do celebrate

Ați ajuns aici de pe Instagram? Dacă da, ați ajuns unde trebuie. Dacă nu, trebuie să vă explic ce și cum.

Spuneam astăzi pe Instagram că a început să îmi placă să câștig în luna Martie (și în alte luni, desigur) concursuri pe baza creativității mele. Și câștig chiar multe. Și nu că aș fi eu maxim de creativă, dar cred că iau cerințele mai în serios față de cum o fac alții. Plus că pun multă pasiune. :)) Am pus o dată atât de multă pasiune într-un concurs care, culmea, era cu tragere la sorți, încât l-am câștigat și pe ăla. :))) Chiar am scris despre el aici.

Bun. Am rămas la faptul că îmi place să le câștig în luna Martie, deoarece atunci se organizează multe concursuri de Ziua Mamei, și le ador pe astea!  Și le ochiesc mai ales pe cele cu juriu… particip și la cele cu trageri la sorți care nu au cerința de like & share (pentru că îmi prefer wall-ul profilului meu cât mai aerisit), dar rar. :)))

Draga de Deea, mă menționează la un concurs organizat de Pandora, și mă întreabă dacă nu vreau să particip. După ce îi răspund ei că „Partikip”, m-am apucat de treabă și am început să „rezolv” cerințele lor. Cerințe care sunau așa: Ai multe roluri în viață (mamă, soție, femeie de afaceri) și puțin timp, dar de 8 martie fiecare mamă ar trebui să se simtă unică! Până pe 12 martie, te provocăm să îți petreci ziua cu mama / copilul tău și să ne arăți în imagini cum sărbătorești legătura unică dintre voi făcând împreună ceva extraordinar, neconvențional. Menționează ce bijuterie PANDORA din Colecția Ziua Mamei 2017 reprezintă cel mai bine relația voastră. Încarcă fotografia într-un comentariu la această postare și nu uita să etichetezi mama/copilul! Folosește hashtag-urile #DOCelebrate #DOMothersDay. Mult succes!

Cum am scris și pe Instagram, mi-ar fi fost greu să mă înscriu la concurs doar cu o poză și să mă abțin să nu scriu eu și câteva rânduri despre legătura dintre mine și fiica mea. Și pentru că datorită acestor rânduri am fost clasată în top, ar fi ok să râmână scrise și aici ca amintire, în caz că postarea de la ei de pe pagină se va pierde.

Și avem așa:

Nu știu cât de mult aș putea reda în imagini legătura unică dintre mine și fiica mea pe cât aș putea să o fac în scris. Aș scrie pagini întregi despre asta. Ah, stați așa! Deja am făcut-o. :)) Blogul mă ajută să aștern toate sentimentele care ies la suprafață. Se petrec atât de multe lucruri extraordinare săptămână de săptămână, încât trebuie neapărat să mi le notez, căci le-aș uita în timp.  Fiica mea mi-a dăruit un nou început, privirea ei naște în mine o vâlvătaie de nedescris de fiecare dată. Mi-am dorit mult o fetiță cuminte foc care să stea exact unde o pui… dar m-am ales cu o ființă imprevizibilă, curajoasă, spontană, uimitoare și absolut unică. O iubesc. În clipa asta. Fix așa cum este ea, cu toate fațetele ei. Și o iubesc la fel de mult ca atunci când am privit-o pentru prima oară, sau când a făcut primii pași spre mine la 10 luni, sau când a sărit într-o apă adâncă și a trebuit să sar dupa ea îmbrăcată, ca atunci când iese la iveală competitivitatea din ea și vrea să fie mai bună decât mine la călărie și acrobații, ca atunci când îmi promite cu lacrimi în ochi că nu va mai face nicio obrăznicie, deși știu că o va mai face. Sigur o va mai face.

Nu știu cât de neconvenționale au fost lucrurile pe care le-am făcut săptămâna asta, dar știu că ne-am jucat, am explorat locuri noi, am cântat și am dansat nebunește. Da, nebunește, căci e o super nebunie când stăm împreună, ne exasperăm una pe cealaltă… dar ce mai contează? Facem parte una din cealaltă pentru totdeauna. Roxalia este ca un caleidoscop, are câte puțin din fiecare generație de femei și încă nșpe sute de laturi în plus. Se schimba întruna, dar niciodată nu e altfel decât fascinantă… pentru că de fiecare data este EA. Și mă completează, o simt ca pe o extensie a vieții mele.

Bette Davis a spus la un moment dat că una dintre ironiile statutului de mamă este că te bucuri de copiii tăi un număr limitat de ani, dupa care îi vezi rar. Ai arareori vești de la ei, dar puterea pe care o are un copil asupra mamei durează o viață întreagă.  Mama și fiica sunt legate pe vecie, durerea și bucuria uneia prind viață în inima celeilalte… de aceea bijuteria care va reprezenta cel mai bine relația noastră este “Inimi mamă și fiică – You are always in my heart.”  

Iar premiul a ajuns astăzi. <3 

Pandora

Swimming – check! 

E incredibila moaca asta mică.

Am mai scris asta pe undeva. Ar trebui să fac o categorie specială care să se numească fix aşa… pentru că prea des mă uimeşte Roxalia. Ambiția ei la sport şi competitivitatea au dat întotdeauna roade.

Mai țineți minte episodul de asta vară când a trebuit să sar îmbrăcată după Roxalia în apă? E scris aici. Mi-am promis atunci că o voi duce anul acesta la cursuri de înot. Am început abia pe la mijlocul lui noiembrie.

La a doua lecție, era ea cu încă 2 fete de aceeaşi vârstă. Cu pluta în față, doamna instructor le zice „Hop!” și ele trebuiau să facă o lungime de bazin. Fiind pentru prima oară cand a făcut o liniuță de asta, nu prea înțelegea ea ce-a fost cu Hop-ul ăla de start, așa că a pornit cu vreo 3 secunde după celelalte fete și a ajuns la un minut după ele la bară.

Şi mă uitam aşa zâmbind şi mă gândeam că a sosit momentul să îi descopăr o latură nouă Roxaliei: nepăsarea de a fi pe locul 1, lipsa de competitivitate, relaxarea, etc.

Pfff! Cum să cred eu asta?!? Adică cum să cred că nu îmi cunosc bine fiica? :)) Ce a fost în capul meu? :)) La următoarele 5 ture a fost mereu prima. Deci ea nu ştia care-i treaba la prima lungime, că va face parte dintr-o competiție imaginară. Când si-a dat seama în ce e băgată, a făcut tot posibilul să fie pe locul 1… şi a reușit!

Şi m-am gândit că poate şi fetele celelalte sunt începătoare. Ei bine, am aflat că ele vin de un an la cursuri. :))

Iar astăzi, 19 decembrie, este a 9 lecție. Sunt aici cu ea şi cu prietena ei, Miruna, care a ținut morțiș să vină să o vadă pe Roxalia înotând. (Scriu live.) :))) M-am gândit eu că dacă Miruna e cu mine pe margine, Rox nu o va dezamăgi. Și aşa şi este. :))

Acum Roxalia poate înota şi fără plută pe față şi pe spate… când dau timpul înapoi în mintea mea cu 4 luni îmi amintesc de filmulețele făcute pe sub apă cu GoPro-ul şi mă bufnește râsul de cum înota ea ca un cățeluş.

Şi uite aşa se duce anul 2016 şi mă bucur că pe lângă role, patine, bicicletă, pennyboard şi altele a putut bifa şi înotul.

Urmează lucruri  noi. :)

Bicicleta roz calculată

Joi, 04 august, ora 22:00.

Roxalia era afară ca de obicei.

Bate în ușa de la balcon, mă duc să văd ce vrea.

„Mami! Mami! Vrei să mă vezi cum merg pe bicicleta cu 2 roți?”

„Da, dar ai reușit să faci asta?”

„Da, am învățat acum. Uită-te la mine să îți arat.”

Eu rămân sprijinită de ușa de la balcon. Ea în stradă, în picioarele goale, cu papuceii băgați în coșul de la bicicletă, începe să pedaleze câte 4-5 metri într-un întuneric aproape beznă… dar nu înainte să își așeze vreo 2 minute pedalele și bicicleta cea roz cu Hello Kitty, pentru că nu era „calculată”. :))

Face mai multe drumuri, printre care și unul cu o viteză mare, îi sar papuceii din coșuleț, se oprește, îi adună, se dă deoparte să treacă o mașină, două, își „calculează” iar bicicleta pentru că… v-ați prins, nu era „calculată”, și îmi arată iar tot ce știe.

Uimită, o întreb dacă a învățat singură și îmi zice că da, pentru că se plictisea.

Dacă țineti minte voi, pe 11 iunie am stat vreo 15 minute cu ea, și am încercat să o învăț să se echilibreze, ținând-o de șa. După cele 15 minute a reușit să meargă 10 metri singură, pentru că am luat mâinile de pe șa fără ca ea să își dea seama. Am copiat filmulețul de pe camerele de supraveghere din cartier, și l-am pus pe contul de aici să ne rămână amintire
„primele pedalări”, și aia a fost tot!

Și uite că după aproximativ 2 luni, timp în care nu am mai scos deloc bicicleta și am oprit lecțiile (tot din cauza rănilor gigantice de pe picioare făcute la București), astăzi îmi oferă acest deliciu.

În casă Roxalia îmi spune că a mai încercat și mama unui prieten să o ajute puțin să se echilibreze ținând-o de șa, doar că atunci nu a reușit să meargă singură în fața ei.

După ce a plecat toată lumea în casă, și-a unit forțele și a încercat singură să meargă pe bicicletă. Parcă mă văd pe mine când eram mică. Întodeauna încercam să învăț anumite lucruri de una singură, fără prea mulți ochi ațintiți asupra mea, ca mai apoi să surprind.

La fel fac și acum.

:))

Rxl – 5cu9șiozi.

 

Update  (5 august, 23:35)

În seara asta iar m-a chemat afară să îmi arate cum merge.  Pedala cu viteză pe distanțe lungi şi întorcea fără probleme. Ce repede a prins singură care-i treaba şi cu întorsul! Gata, de acum putem ieşi împreună cu bicicletele.

Poză din 31 iulie 2014:

Tu ce ai fi făcut?

Ştiți cum încearcă unii părinți să își învețe copiii să înoate? Îi aruncă pur și simplu într-o apă adâncă, crezând că instinctul de supraviețuire îi va forța să înoate până la mal (chiar dacă nu neapărat corect și nu astfel înveți să înoți). Aşa a făcut şi tatăl meu cu mine şi cu Ion, când aveam eu 3 ani şi ceva (Ion 4+). Nu îmi amintesc momentul, dar mi-l mai povestesc ai mei din când în când. Nici nu ştiu ce am făcut când m-am trezit într-o apă de 2 metri. Mi-a spus tata că nu m-am speriat. Am iubit apa şi bălăceala de mică, poate de asta. Şi Roxalia o iubeşte, dar niciodată nu aş arunca-o într-o apă mare atât timp cât nu ştie să înoate. Mi-e teamă să nu o traumatizez şi apoi să fie mereu speriată de apă. Voiam să o duc luna trecută să ia lecții de înot, ca numai bine în concediul de la mare să fie stăpână pe ea în apă. Dar s-a pricopsit cu 2 răni mari pe picioare și până nu i-au căzut cojile nu am putut să o duc la bazin. Și uite aşa am ajuns la mare cu Roxalia neînvățată. :)))

Primele 6 zile au decurs bine, s-a bălăcit încontinuu în apa mării şi în piscina de la hotel. Am învățat-o să facă pluta și reușea să plutească aproximativ 10 secunde, a învățat singură să facă mini scufundări și să își țină respirația sub apă 8 secunde. În rest mai „înota” ea câte 1 metru în  metoda cățelului, în piscina de 60 de cm. Dădea de 3-4 ori din picioare și mâini, după care punea picioarele jos. Deci nu mare scofală.

I-am mai povestit despre pasiunea mea legată de apă, i-am zis de faptul că nu trebuie să se îngrijoreze daca îi intră apă în gură, în nas, urechi… şi că ea e făcută să circule prin noi. Dacă suntem destui de stăpâni pe sine putem deveni una cu apa. I-am zis de cât de interesantă e apa, că are 3 stări, că are memorie, etc. Nu a înțeles neapărat mare lucru din ce îi povesteam… abia înțeleg şi adulții. :))

În a şasea zi, la ora 13, după masa de prânz, Roxalia mă roagă să o las la piscină. Fuge repede, se dezbracă, rămâne în costumul de baie, își ia colacul și fuge la bălăcit. La câteva minute mă ridic de la masă și merg la ea (mesele de la restaurant sunt fix lângă piscină). O văd cum prinde viteza de la distanță și face o săritură cu colacul în apa de 1.80 m, direct în fața mea. Rămân uimită de curajul ei, scot GoPro-ul și îi fac 2-3 filmulețe (unul l-am pus aici, ca sa vedeti ce si cum). Ea sare de vreo 10 ori, totul era în regulă, niciun pericol. După care, trec podul de peste piscină şi merg în partea cealaltă a piscinii până la şezlong. Roxalia rămăsese acolo, pe cealaltă margine, țipă către mine și îmi spune să fiu atenta la ea cum mai sare încă o data în apă. Se aruncă cu viteză, ajunge în apă, și deodată colacul sare din jurul ei la un metru distanță de ea. Ce aveam în fața ochilor: copilul meu de 5 ani care nu știe să înoate, într-o apa adâncă de 1.80 m, și eu la 6 -7 metri depărtare de ea, îmbrăcată în fustă și tricou, cu o gentuță pusă după gât și cu GoPro-ul în mână.

Țin minte aşa: Am făcut 4 lucruri în același timp în prima secundă: Am aruncat GoPro-ul din mana + mi-am dat şlapii jos (ca să nu mă încurce în a prinde viteză), și în timp ce săream în piscină îmbrăcată, mi-am aruncat gentuța de după gât înspre spate. Dar pentru că eu eram deja la un metru și ceva în aer deasupra piscinii, geanta cu telefonul căzuse în apă. Tot timpul ăsta aveam ochii țintiți spre Roxalia, care intrase deja de 2 ori cu capul în apă.

Înot, înot (mai repede ca la Swimathon) și apoi mă opresc deodată. M-am oprit să mă minunez cum Roxalia a început să înoate singură 3 metri până la marginea piscinii. Iese din piscină cu zâmbetul pe buze, o înconjoară şi apoi vine la mine (ieșisem și eu între timp) super fericită: „Mami, mami… am înotat singură! Ai văzut? Mami, dar tu ai sărit  îmbrăcată pentru mine?!? Mai vreau o dată! Mai putem încerca?”
Și uite așa momentul acesta a devenit unul drăguț…

Iar telefonul meu nu s-a stricat. :)))
Şi nu, nu am mai vrut o dată.

După tot ce s-a intamplat, a fost mai ambițioasă ca niciodată să înoate cu capul sub apă.

Dovada:

Replici de toddler. O altă parte.

Ca orice copil, până la vârsta de 6 ani cred că am făcut zeci de năzbâtii și am spus zeci de lucruri trăznite, unele inteligente, altele cu impact emoțional ridicat și lista continuă.

Evident, puține îmi mai amintesc eu, și la fel și ai mei (am mai scris pe blog: asta se întâmplă pentru că nu și-au notat!).

Și astfel am câteva povestioare (nu știu dacă mai mult de 20) pe care ai mei părinți și ai mei bunici mi le tot povestesc iar și iar la fiecare reuniune. Sunt și povestiri pe care mi le-au zis o singură dată și gata. Eu o să redau mai jos câteva pe care le voi auzi de zeci de ori în viitor. :))

  1. Faza cu cățelul nostru Lessie cu care am fugit de acasă la vârsta de 3 ani. Am fugit de acasă = m-am ascuns sub un teanc imens de lemne în curtea casei, cu tot cu cățel, și am stat mai mult de o oră acolo. Dacă ai citit „testamentul meu” pentru Roxalia, sigur îți amintești  de faptul că eu și familia mea am locuit la casă timp de 2 ani pe un deal, lângă o padure. Ții minte? Unde aveam șerpi de casă pe post de animale de companie. Bun, acolo s-a petrecut acțiunea. Și m-a găsit tata, în momentul în care a văzut sclipind 4 punctulețe sub lemne. Ochii mei și ai cățelului negru. Nici acum nu își explică cum de am convins cățelul să stea cuminte cu mine acolo. Și nici acum nu își explică cum de eu eram singura care călăream un cățel mioritic scăpat de la nu știu ce stână, și care se adăpostise la noi în curte. Mârâia la toți, dar pe mine mă lăsa să îl călăresc. Am anumite imagini cu el în minte: era imens (abia reușeam să mă cațăr cu picioarele pe el), era alb și super mega fluffy.

2. Faza de la 2 ani cu ciocolata. Eram la țară, stăteam pe scări afară și plângeam. Tata a venit la mine și mi-a zis: -Dumnezeule, Roxana… te rog, încetează cu tantrumul ăsta!

Glumesc, pe atunci încă nu se zicea tantrum la crizele de furie. A venit la mine și mi-a spus: – Roxănel, dacă îți dau o ciocolată promiți că nu mai plângi? (așa făcea el parenting cu mine).

Am luat-o și nu am mai plâns. Vine fratele meu la mine (3 ani avea):

  • Îmi dai și mie puțină ciocolată?
  • Da’ ce, tu ai plâns?

Povestioara nu e cine știe ce…. dar crede-mă ca am auzit-o de 13294 de ori.

3. Faza de la 2 ani cu mâncarea. Eram la țară, mătușa mea a vrut să mă îmbuce și i-am spus: Nu, mănânc țingă (aka singură).

Simplu, nu? O singură replică care mă urmărește la toate reuniunile noastre (n.r. noi facem minim 2 reuniuni de familie pe an la țară). Mătușa mea încă mă imită și acum și îmi spune cât de ambițioasă și înțepată eram.

4. Faza cu cojița de la 3 sau 4 ani. Eu zic că aveam 4 ani de am pus accent pe partea emotională. Aveam o cojiță deasupra quadricepsului, să zicem la vreo 10 cm deasupra genunchiului, care se formase în urma unei obrăznicii. Cojița abia se formase, rana era proaspăt prinsă. Apoi făcusem o altă obraznicie, nu știu ce, dar posibil una imensă de l-am scos pe tata din sărite, a venit cu o nuielușă la mine și zbang îmi dă una peste quadricepsul meu… la fix 10 cm în sus deasupra genunchiului, fix pe cojiță. Lovitura a fost foarte ușoară, dar cojița sare în aer, sângele începe să curgă și eu doar cu o lacrimă în ochi, cu o față de nevinovată și cu o voce calmă: „Uite, tata, curge sânge…”

Stau și mă gândesc acum… la cât de obraznică am fost când eram mică, cum de nu am fost super pedepsită? Cum au reușit ai mei să mă crească așa… „zbrehudă”? Sau bunicii mei care m-au crescut câțiva ani buni? Ei erau și mai buni. Erau genul ăla de bunici pe care îi regăsim în poveștile pentru copii. Bunici cu suflete de aur și… mereu cu gogoși la micul dejun.

Pedepse ușoare am mai primit amândoi de la tatăl nostru. Nu exista să greșească doar unul dintre noi, și doar acela să fie pedepesit. Trebuia să ne pedepsească pe amândoi în același timp, chiar dacă celălalt nu avea nicio treabă. :)) Eu cred ca nu ne-a pedepsit intens din 2 motive: 1. Nu afla mereu de toate prostiile noastre. Mama ne certa, dar ne și acoperea. Mama ne-a acoperit toată viața… draga de ea. 2. Când era tata mic era o pacoste, și făcând probabil singur comparație cu obrăzniciile noastre poate se gândea că nu meritam vreo pedeapsă. Când ne povestește tot ce a făcut el, îmi dau seama că Ion Creangă e mic copil pe lângă el, și dacă s-ar apuca să își scrie povestea vieții într-o carte, acea carte va deveni best seller. Dar până atunci mai este. Momentan a scris zeci de poezii frumoase pe care vrea să le publice cât mai curând.

5. Faza cu ursulețul. Asta mi-o povestește mereu bunica maternă. După ce m-a născut mama, la puțin timp se duce cu mine la țară, să mă prezinte bunicilor mei și fratelui meu care era deja acolo. Mama m-a îmbrăcat într-un ursuleț de pluș cu glugă și urechiușe (știți voi compleurile de genul ăsta… și uite că existau și pe vremea lui Ceaușescu). A intrat în casă și m-a lăsat pe pat. Iese din cameră. Intră bunica. „Vaaai, o jucărie de pluș pentru băiat!” Și când să mă ia și să mă dea „băiatului”, eram eu… un ursuleț cu ochii mari și plini de viață. Așa m-a cunoscut bunica. Primul nostru contact.

6. Faza cu „1,2,3,4,5,6… Roxana!” de la 1 an si un pic.  Tata încerca să mă învețe să număr până la 10. El număra și eu la fel, după el. Doar că nu număram logic ci repetam ca un papagal în timp ce mă jucam cu degețelele de la picioare. El s-a prins de asta la un moment dat și în loc să treaca la cifra 7, a strigat „Roxana!”… iar eu după el: „Roxana!”.  Și l-a amuzat atât de tare  încât aud de la tata mini povestioara asta de vreo 5 ori pe an… încă mai face mișto de mine.

Ca să înțelegeți mai bine reacțiile, ar fi fost interesant ca eu să fi putut introduce tonul tatălui și pe al meu în această postare. :)) Dar nu se poate, așa că nu știu ce s-a înțeles din ce am scris. :))

Și lista ar continua, povestiri sunt multe de genul „tata m-a aruncat când aveam 3 ani în lacul de 2 metri din fața casei pe motiv că <<așa o să învețe>>”, dar nu are rost să mai scriu despre asta, căci postarea aceasta nu este despre mine… ci despre Roxalia, de fapt. M-am întins cu vorba/scrisul.

În postările anterioare din categoria „Roxalia” am scris rareori (și mi-ar plăcea să transform acest cuvânt în „deseori”) anumite replici de ale ei, sau povestioare scurte. Astfel, când o să fie mare să poată să își facă un contur a ce era ea când avea câțiva anișori.

Și m-am gândit să scriu azi despre câteva momente cu Roxalia după ce am primit un telefon de la mama mea și mi-a spus:

„Râd singură prin casă de câteva minute. Mi-am amintit ce am vorbit cu Roxalia aseară când tu nu erai aici. Și decât să râd de una singură, mai bine împărtășesc momentul și râd împreună cu tine.”

Îi spune Roxaliei: – Peste 2 zile ai serbarea, te rog frumos să nu mai fii emoționată, o să vezi că totul va fi bine și o să iasă extraordinar. Deci, fără emoții, da?

-Știi… (cu o voce înceată, ușor timidă și cu ochii în pământ)… de obicei când are loc serbarea la grădiniță o văd pe mama în față, stând pe scaun, și ea e așa frumoasă și are un zâmbet așa frumos încât mă face să mă emoționez.

-Roxalia, dar e mama ta… cum să îți fie rușine de ea?!?

-Da, dar e așa frumoasă, și zâmbește și se uită într-un fel la mine încât mă emoționez.

-Roxalia, dar…[încearcă să o facă să înțeleagă că nu trebuie să îi fie rușine de mine].

– Dar e așa frumoasă și are un zâmbet frumos… și o privire care mă fixează și mă pierd…

Deci mă prăpădeam de râs la telefon. Mai ales că mama o și imita, din „frumoasă și zâmbește așa frumos” nu m-a mai scos. Orice i-ar fi zis mama, ea băga replica asta.. și toată discuția a durat aproape un sfert de oră.

~.~

Tot aseară înainte să o duc pe Roxalia la mama mea. Eu, Roxalia și Alin în bucătăie. Roxalia stătea pe scaun la masă și mânca liniștită pepene (mai stă și ea liniștită, ce credeți?!?). Eu și Alin stăteam în picioare la un metru de ea și vorbeam diverse. După 5 minute în care tot vorbeam și Roxalia nu părea să aibă treabă cu noi, îl întreb pe Alin ceva:

– Kvksvnhsv jbjbvhgf? (asta era întrebarea mea către Alin, și am scris-o așa pentru că nici nu mai țin minte ce l-am întrebat, țin minte doar reacțiile) :))

– Nu.

– Nu?!?  (eu uimită)

Și se bagă Roxalia extrem de serioasă:

-Nu! Ți-a zis deja!

:))))

 

~.~ amintire din 13 aprilie pe care am găsit-o scrisă în telefon: ~.~

-Mami, toti bărbații sunt educați?

-Nu, scumpo, sunt și bărbați needucați.

– Dar Alin este educat!

Ce și-a dat ea seama….

 

Am scris aproximativ 1500 de cuvinte pe azi, este de ajuns..

Mai revin…

Roxalia… 5 ani și 7 luni. 

P1300118Rxl

Mindful parenting

Descoperisem conceptul de mindfulness la sfârșitul lui 2011 și eram conștientă de cât de bine îți poți face ție să îți trăiești viața în prezent, fără a te gândi la problemele din trecut sau la cele care crezi că vor urma în viitor. Și nu doar când vine vorba de probleme, poți petrece mult timp gândindu-te la planurile frumoase din viitorul tău și deja acel timp de gândire îți fură prea mult din prezent.

Nu zic că nu e bine să îți faci planuri de viitor, dar mulți trăiesc în prezent mereu cu gândul la ce vor face în viitor (fie el viitorul apropiat, sau cel lung).

Un exemplu ar fi cel dat de Elizabeth Gilbert (în “Eat, Pray, Love”) când a scris despre o prietenă de a sa, care în momentul în care ajungea într-un loc deosebit spunea: “Este atât de frumos! Vreau să mă întorc aici într-o bună zi”, și Elizabeth nu reușea să o facă să înțeleagă că este deja acolo.

Mindfulness înseamnă să trăiești clipa prezentă cu totul și să o sărbătorești. Și poti face asta pierzându-te în frumusețea momentului. Odată ce ne vom putea desprinde din brațele amintirilor și din himerele proiectării viitorului vom fi  cu siguranță stăpâni pe viața noastra.

mindfulness_featured

Când m-a contactat Celina de la “Centrul Părinții spun Prezent” să îmi spună că va organiza  conferința “Prezența conștientă: esența relației părinte-copil” susținută de psihologul clinician și psihoterapeut, György Gáspár, am acceptat instant invitația ei.

Îmi doream să aud mai multe metode de a reuși să fiu prezentă conștient de la președintele Asociaţiei Multiculturale de Psihologie şi Psihoterapie. Oricât am citit până acum despre asta, tot este greu uneori să pun în practică teoria și să reușesc să fiu mereu și fizic și emoțional în același loc.

Am observat că de anumite ori când îi citesc fiicei mele o poveste, gândurile mele îmi zboară la responsabilitățile pe care urmează să le am a doua zi, deși o parte din creier este concentrată la a citi povestea cu intonații diferite pentru fiecare personaj.

Gáspár ne-a captat atenția vorbindu-ne despre tehnicile de mindfulness cu ajutorul cărora vom putea fi capabili să păstrăm în minte întregimea şi frumuseţea copiilor noștri chiar şi în momentele anevoioase reușind astfel să răspundem nevoii lor printr-o manieră conştientă şi empatică.

El ne-a spus că prin exercițiu și practică zilnică putem învăța să fim prezenți altfel alături de cei dragi nouă, fie ei copiii noștri sau partenerii de cuplu. Totuși când vine vorba de relațiile de iubire, este indicat să încercăm strategii cât mai variate pentru a nu pierde ceea ce este prețios și important pentru noi.

“Mindfulness înseamnă a fi prezent și conștient, însă o prezență descriptivă, lipsită de judecată sau de conținuturi de genul corect – greșit. Abilitatea de mindfulness față de partener înseamnă a fi conștient de persoana acestuia, a-l observa fizic alături de tot ceea ce face, simte și gândește. A fi mindful față de partener implică non-judecata acestuia, ceea ce ne ajută să-l percepem mult mai acurat și să ne înfrânăm reacțiile agresive, de critică și umilire, să fim mai conștienți de situație, de emoțiile trăite și de obiectivele de lungă durată.” ne-a spus Gáspár.

P1290517

Așa cum ne îngrijim dinții sau corpul nostru, de ce nu am îngriji la fel de bine și creierul? Un om are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi, și dintre acestea se repetă 90%, iar tehnicile de mindfulness ne ajută să facem puţină ordine în minte şi să fim conectaţi la prezent. Este  important mai ales dacă ne gândim că în jumatate din timp mintea călătoreşte, iar cele două destinaţii preferate ale minţii sunt trecutul şi viitorul. Când ceva emoţional se activează în noi, mintea ne duce în acel loc, iar noi pierdem contactul cu prezentul. Astfel, trecutul ne fură şi ne împiedică să gestionăm prezentul, iar stările proaste duc la o proiectare nefastă a viitorului

Pentru a ne putea conecta cu copiii noștri, trebuie să rezolvăm anumite probleme care au avut loc in copilăria noastră și să identificăm nevoile nesatisfăcute. Putem arunca o privire prietenoasă în interiorul nostru şi să ne asumăm rănile emoţionale dobândite în trecut, pentru a putea trăi cu adevărat prezenţi atât în relaţia de cuplu, cât şi în relaţia cu copiii noștri. Chiar dacă prin practicarea stării de mindfulness nu putem schimba trecutul, îl putem însă integra într-o manieră conştientă care să ne permită libertatea de a nu-i mai fi prizonieri.

Am putea pune în practică 3 tipuri de exerciții cu copiii noștri care vor aduce armonie în relația părinte-copil:

  1. Să încercăm să ne punem în locul copilului nostru și să ne imaginăm cum vede el lumea/situația. Doar empatizând descoperim ce este în sufletul/mintea lui.
  2. Trebuie să ne acceptăm copiii așa cum sunt, fără să cerem prea multe de la ei. Să încercăm să facem un efort de a avea o stare de acceptare a lor și de bunatate.
  3. Dacă face ceva ce nu îți place sau crezi că nu e corect, pune-ți această întrebare: “Va mai conta acest lucru peste 5 ani?” Dacă răspunsul tău este “Nu, nu va mai conta.”, oprește-te din a face mare scandal.

Citisem ce am scris la punctul 3, acum mai bine de 4 ani într-o carte (din păcate nu mai știu în care) și am pus acest lucru atât de bine în practică încât dacă mă uit acum în jurul meu prin casă, observ câți pereți mâzgâliți și plini de amprente de la degetele murdare nu au fost însoțiți de țipete. Și mi-a fost de ajutor mereu această întrebare pusă în minte, în acele momente, astfel încât sănătatea mea nu a fost umbrită de nervi și nici sănătatea și starea de bine a fetiței mele.

Gáspár ne-a mai vorbit și despre importanța exercițiilor de respirație, mai ales în momentul în care simțim că ne enervăm. Respiraţia influenţează sistemul nervos, iar emoţiile influenţează modul în care respirăm. Când suntem furioşi, respirăm greu, când suntem trişti, simţim că ne sufocăm, când suntem fericiţi, respiraţia devine lină iar când suntem liniştiţi, respiraţia noastră este prelungă. Este foarte important să respirăm din abdomen și nu din diafragmă, iar respirația să fie făcută pe nas și nu pe gură.

mindfulness-how-being-present-impacts-health-safety-in-the-workplace-36-638

Ca o recapitulare, e bine să ne acceptăm defectele și să ne conștientizăm traumele, pentru că aceste aspecte influențează educația pe care o oferim copiilor noștri. Iar dacă le oferim o educație plină de „bube”, fix cu aceste „bube” își vor educa și ei copiii.

Citește și acest poem al iertării, te va ajuta.

The first encounter

Last night I remembered a funny-awkward chapter of my life, more exactly, I remembered the moment when Alin met Roxalia for the first time.

We weren’t together at that moment, but we got along pretty well and we decided it was a good moment for him to meet Roxalia. After I told him about my amazing and funny lifestyle with a toddler, we set a date.

That day came and in the evening  I was with my daughter at his place. ‘Til then, Alin didn’t have children around him, and he didn’t know more about a healthy diet for a little toddler. Because of this, and also to get under her skin, he bought a lot of sweets, from Kinder eggs to Sugus toffees (if you could belive it! :))) and a bottle with Tedi juice. He didn’t know that I was giving her dessert very rarely, and when I did it I always gave her home made dessert.

Roxalia was so little, she didn’t speak coherently at that time, and because of that she didn’t bother to tell me she felt sick. Although, I knew it from the kindergarten teacher that in the afternoon she puked after she ate something. But I hoped it was a temporary sickness and she recovered.

Roxalia took the bottle with Tedi juice and she drank it all. After 2 minutes, when we were in the middle of Alin’s house, Roxalia changed her face, it became pale… after that she started to vomite. Quickly, I clasp my hands to form a scoop, but she puked so much, that the vomiting flew through my hands like Niagara Waterfall. And the moment seemed  it took forever.

I rose my eyes, I looked at Alin and I said to him:

– I’m sorry, I’ll clean up immediately.

He approached me and he said a thing that made me look at him with different eyes from that moment:

-No, don’t worry, please, I will clean everything by myself. You can take a sit on the couch.

And then, I stayed there for few seconds, speechless, in the middle of the orange vomiting.

You know that saying: “ If you want to be loved by the Lioness, you must love her babies first.”   Exactly in this mode he began to win my love.

Puritate

Săpămâna trecută, seara la demachiat:

–  Mami, vreau și eu să mă demachiez ca tine.

– Nu, tu nu ai voie.

– De ce să nu am voie?

– Pentru că tu ai chipul curat, ești pură… nu ai nevoie de așa ceva la vârsta ta.

– Ba tu ești pură!

– Poftim?

– Un chip mai pur, mai sfânt și mai curat, pe lumea asta n-a mai existat!

Speechless.

~.~

Abia aseară am aflat că era un vers ce făcea parte din poezia pe care a învățat-o pentru mine pentru ziua de 8 Martie. Dar pentru că nu a recunoscut asta atunci, a reușit să mă facă să simt anumite lucruri în suflet…

Rxl – 5cu4.

20160308_115246

Cum să îi dezvolţi talentul la desen copilului tău

Postarea aceasta conţine un singur pont, dar suficient de bun încât să îi dezvolţi copilului abilitatea de a desena în doar câteva zile. :)

Zilele trecute v-am scris despre cum i-am descoperit talentul fetiţei mele de 5 ani.

Cu cât îi zic în faţă că e talentată la desen cu atât îşi dă interesul să lucreze şi mai frumos. Mă amuză cu remarci de genul „Am ştiut să desenez atât de frumos pentru că mă pricep, de aceea!”. Aseară mi-a spus: „Îmi place mult de tot să desenez şi să colorez, nu m-aş putea plictisi vreodată.” Ceea ce e un lucru foarte bun.

După postarea de data trecută, m-am gândit „Oare chiar e aşa? Roxalia e într-adevăr talentată? Sau doar mi se pare mie, căci e copilul meu, e normal să îi văd desenele cu alţi ochi.” Şi ca să îmi dau seama dacă e vorba de talent, am intrat pe YouTube şi am căutat „drawings 5 years old”, ca să văd cam cum desenează copiii talentaţi de vârsta ei. Am găsit fetiţe care deseneau la 5 ani nu foarte spectaculos, şi din filmuleţ în filmuleţ am ajuns pe canalul unui tip, care desenează cot la cot cu o fetiţă de 5 ani. El desenează şi fetiţa încearcă să deseneze ca el.

Am rugat-o şi pe Roxalia să o deseneze pe prinţesa Peach în acelaşi timp cu cei doi. Uitaţi ce a ieşit. Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar mie îmi place foarte mult cum a desenat Roxalia personajul.

desen 5 ani

image

Iar de atunci a prins toate mişcările acestui desen (genul ăsta de faţă de prinţesă) şi peste tot (la gradiniţă, în vizite, etc) desenează din minte fără a se inspira. Cât de bună e uneori tehnologia în viaţa copiilor şi cât de mult a ajutat-o pe Roxalia în doar 10 minute să îşi dezvolte şi mai mult talentul. Dacă i-aş fi arătat un clip cu un profesor care învaţă copiii să deseneze nu ştiu dacă ar fi acceptat să înveţe de la el, dar pentru că era şi fetiţa de aceeaşi vârstă cu ea, competitivitatea din ea a făcut-o să îşi dorească să deseneze şi să încerce să fie mai bună decât acea fetiţă.

image

Din acea zi mă tot roagă să îi mai pun pe tabletă şi alte filmuleţe cu cei doi. Daca doriţi şi voi să le sporiţi creativitatea celor mici, aici găsiţi canalul de YouTube.

image

Spor la treabă!

Emoții…

Din momentul în care afli că ești însărcinată și până la sfârșitul vieții tale, experimentezi zeci de feluri de emoții, altele față de acele emoții pe care le ai când copiii nu există în viața ta.

Emoție când afli sexul copilului, emoție când îi simți mâinile și piciorușele pentru prima oară în interiorul tău, emoție la culbută, la naștere, la alăptat, la primul surâs voluntar, la primul cuvânt, etc.

Emoție când progresează. Când vezi că merge singur la 10 luni, sau că renunță la suzetă din proprie inițiativă tot la 10 luni. Emoțiile vin mereu din lucruri minore atunci când ai un copil.

Când crește, de pe la 2-3 ani începi să te gândești care e vocația lui. Ce îi este menit să ajungă în viață? Și când vezi că se pricepe foarte bine la un anumit lucru, mult mai bine decât copiii de vârstă apropiată din jurul lui, e imposibil să nu te emoționezi.

După ce a împlinit fiica mea 9 luni, mi-am dat seama de calitățile ei motrice. Faptul că executa diferite acte motrice atât de timpuriu m-a făcut să cred că va ajunge o gimnastă/balerină bună.

Roxalia a fost și este genul de copil care alearga de dimineața până seara, fără să obosească și fără să aibă nevoie de odihnă la prânz. Noroc că la grădiniță este obligată să doarmă, căci în week-end se trezește la 9 și se culcă la 12 noaptea, timp în care este în permanență în mijlocul unui „act sportiv”. :)) Bine, cu mici excepții.

Când avea 1-2-3 ani, și aveam musafiri, ea își făcea programul zilnic: se urca pe diverse lucruri înalte de prin casă și se arunca frumos. Frumos, pentru că mereu ateriza ca o gimnastă, cu picioarele perfect apropiate. Și uite așa, toți prietenii mei încremeneau, își puneau mâna pe inimă și îmi spuneau: „Doamne, era să îmi stea inima, tu cum poți sta atât de liniștită? Nu iti este frica?”

Si trebuia sa le spun tuturor ca nu mai exista teamă din moment ce ea sare de la inaltimi de peste 100 cm, minim de 50 de ori pe zi.

Pe la 2 ani jumătate, am descoperit în timp ce îi făcem niște poze că știe să faca șpagatul.

Astfel mi-am dat seama ca indeplineste toate cele 3 calitati motrice: conditionale, coordinative si intermediare. Si m-am gandit ca daca are indemanare, suplete, mobilitate, rezistenta, viteza si forta, de ce sa nu o dau la gimnastica? Pai de ce credeti ca nu am dat-o? Pentru ca nu iubeste disciplina. Pentru ca uraste sa faca un lucru doar pentru ca vrei tu sa il faca. Nu ar fi rezistat tipetelor unui profesor de gimnastica. S-ar fi plictisit groaznic la antrenamente sa faca mereu si mereu aceleasi lucruri. Roxalia e genul de copil artist-visator, care sa faca ce vrea ea cu viata/timpul ei. Este un cocktail dintre un temperament impulsiv si o fire sensibila si emotivă. Nu m-aș mira să îmi spună pe la 19 ani: „Asta a fost tot, plec în Nicaragua la facultatea de medicină veterinară.”

Asa ca am zis: Gata, daca gimnastica nu e, atunci balet sa fie! Numai bine si acolo isi poate elibera energia motrica, mi-am spus. Am dus-o. A rezistat 40 de minute. Am iesit din sală inainte sa fie gata ora si mi-a spus ca nu ii place baletul, ca se plictiseste sa invete pasii.

O perioadă m-am gândit să nu mai încerc nimic.

Începuse pian la grădiniță, dar nici acolo nu părea că ar exista vreo afinitate..

De un an de zile am observat o îmbunătățire în ce privesc desenele ei. Bine, nu m-am gândit ca ar putea avea neapărat un talent, chiar daca cei din jurul meu mi-au spus asta.  Fiind foarte critică (așa cum sunt cu mine si vreau ce-i mai bun din mine, așa sunt și cu ea) comparam desenele de la vârsta ei cu cele pe care le făceam eu la aceeasi vârstă, si tin minte ca eu eram mult mai talentată. Dar oare chiar eram? Daca tin minte gresit? La urma urmei am doar o amintire: ma trezeam cu fratele meu pe la 6 dimineata si incepeam sa desenăm pitici. Bine, niste pitici frumosi. Atât imi amintesc. Fratele meu e acum arhitect, insa eu nu mi-am fructificat acest talent. Desenez si pictez rar acum, mai mult fac mici schițe de 10-15 minute pentru Roxalia (cateva le-am pus si pe Instagram).

Inainte de vacanta de iarna, fix in ultima zi, cand m-am dus la gradinita, Roxalia si David desenau de zor. O mică paranteză amuzănțică: David, fiul prietenei mele, este super convins de un lucru. Când ma vede, mereu imi zice cu o anumită seriozitate: „Mama lui Roxi, să știți că eu o să mă căsătoresc cu Roxalia cand voi fi mare. Si vom avea 4 copii.” Roxalia chiar crede asta, si cand am intrebat-o intr-o zi cati copii vrea sa aiba cand va fi mare, mi-a raspuns: „Aș vrea unul. Offf, dar trebuie sa fac patru!” :)) Mititica de ea, încă nu știe că generația ei nu a prins căsătoriile planificate timpuriu.

Bun, si acum sa revin… David si Roxalia desenau de zor.  Roxalia vine la mine si imi arată desenul ei. Unul frumos elaborat, iar combinatia dintre culori foarte reusita. Doamna Donica se apropie de mine si imi spune: „Vedeti cum faceti, dar obligatoriu trebuie dată Roxalia la arte. Roxalia si David sunt foarte buni la desen si mai ales la alegerea si combinarea culorilor pe desen. Credeti-ma pe mine, caci eu fac comparatie cu celelalte desene.”

M-am simțit bine când am auzit, dar tot nu s-a deschis ceva în mine, până când…

… până când începuse o nouă zi. A doua zi. 19 decembrie, întâlnirea cu bloggerițele.

Pentru că nu aveam cu cine să o las pe Roxalia, am decis să o iau cu mine la această întâlnire. Cu fix 5 minute inainte sa ieșim din casa, ea ma roaga sa ii dau o foaie albă de desen. Ii spun ca nu are timp sa deseneze absolut nimic. Insistă, iar eu ii dau.

Ma credeti ca in fix 5 minute, ea imi inmaneaza foaia de desen cu 3 personaje desenate si colorate? Normal ca ma credeti, nu e nimic iesit din comun. Dar daca va spun ca aceste personaje sunt Mr Bean, Mrs Wicket si pisica ei (Scrapper), din serialul animat, ce mai spuneti? Batranica nu e cine stie ce, dar Mr Bean facut de ea chiar seamana cu cel din desenele animate… la urma urmei, Roxalia implinise 5 ani cu o luna in urma.

Si atunci am simtit o emotie minunata, inexplicabila, care s-a lasat cu fluturi in stomac. Si din acel moment am stiut: Roxalia e chiar talentata la desen!

Mr Bean 5yearsold drawing Roxalia

Mr_bean_cartoon_teddy_cat_irma_gobb_mrs_wicket_mr_bean

~.~

Aseara imi faceam linistita programul de T25. Bine, vorba vine ca il faceam linistita… doar eram pe Total Body Circuit. Si la un moment dat vine Roxalia si se plange ca ea nu are saltea să facă „mișcare”. Își procură o păturică fluffy, si cot la cot cu mine, ba băga un plank executat incorect, ba un hip hop squat, ba o mai iau eu pe post de bară și fac niște squats… până când fuge la masa de lucru. Tot așa, pe ceas, nu cred că în mai mult de 3 minute, vine la mine cu o planșa cu 4 fete care fac sport (cea de jos) . Apoi mai face una, și încă una.

De admirat este rapiditatea cu care le face.

20160203_193029 T25

Am fost decisa ca atunci cand va intra in clasa zero, sa o dau la Arte, dar ieri dimineata am sunat la Liceul de Arte si mi s-a spus ca au o singura clasa pregatitoare si e special facuta pentru muzică. Copiii cu talent la desen sunt asteptati acolo incepand cu clasa a 5-a.

Ei bine, pana la 11 ani nici nu va imaginati cat de mult am sa ma implic cu ea pe segmentul asta. Si cat de mult voi incerca sa ii dezvolt talentul.

Stati asa..

 

~.~

Mai jos voi pune cateva desene de ale ei facute in ultimele luni. Culorile sunt mai intense, dar pentru ca sunt facute cu telefonul, se vad mai sterse.

20160204_23031620160204_23040920160204_230143

image

Update – 5 feb. 2016
Astăzi m-a surprins iar. În timp ce se uita la tv, la desenul animat Zu (unde personajele sunt nişe zebre), Roxalia a început să le deseneze aşa cum le vedea ea.
image

The End.

Nu l-aș numi testament…

Sunt pozitivistă. Mereu am fost, dar se întâmplă atât de multe nenorociri în lumea asta încât nu pot să privesc totul roz și nici nu pot trece cu vederea când aud câți oameni mor de cancer sau își pierd viața în accidente.

În ultimul timp parcă din ce în ce mai multe… și mai multe. Tot felul de cazuri și morți stupide. Și ajungi să suferi de tanatofobie si să te gândești (chiar și cu tot pozitivismul care ți-a mai rămas): Dacă mâine voi fi eu?

Mori și aia e, nu simți nimic, dar ce lași în urmă? Și nu mă refer material. Mă refer la suferința pe care o lași în urma ta. Ce va fi în sufletul părinților, copiilor, fraților?

Și mă gândeam astfel (pentru că un părinte responsabil care e interesat de viitorul copilului trebuie să se gândească uneori și la lucrul ăsta):  Cum va crește copilul meu de 5 ani, dacă mâine eu nu voi mai fi? Ce se va alege de el? Oare va avea grijă cineva de el așa cum doar eu pot? Cine îl va putea sfătui de bine la 15 ani? Cine îi va spune cât de mult l-am iubit? Cine îi va povesti toate momentele petrecute împreună?

Or să existe doar dialoguri seci de genul:

– Tu ai cunoscut-o pe mama mea. Cum era?

– Aaa, mama ta era o femeie bună, deșteaptă și frumoasă, și te-a iubit mult.

– Așa, mai povestește.

– Păi a avut multă grijă de tine…

– Atât?

– Nu prea îmi mai amintesc, au trecut vreo 10 ani.

Nu! Nu aș putea fi de acord cu asta. Nu aș vrea ca fiica mea să știe puține despre mine. Nu aș vrea ca cineva să îi povestească amintiri distorsionate. Nu aș vrea să se gândească când aude cuvântul mamă, la ceva îndepărtat, ca într-un vis. Vreau să trăiesc in ea! Vreau să știe cât de mult am iubit-o și cât de importantă a fost pentru mine, vreau să știe atât de multe lucruri despre relația noastră încât azi mai mult ca niciodată nu regret niciun moment că am făcut publice pe blog zeci de povestiri de ale noastre… povestiri pe care le-am scris plină de emoție.  Vreau să mă simtă pe mine când le citește.

Tocmai de aceea, draga mea fiică, îți voi scrie mai jos sute de rânduri despre orice… de ai să ajungi să te plictisești de mine! Voi scrie despre mine, despre tine, despre noi două. Voi povesti tot ce-mi trece prin cap despre mine. Dar măcar nu ai să mai întrebi în stânga și în dreapta cum am fost eu.

Și daca n-am să mor, și vom citi împreună rândurile acestea când vei fi majoră, și îmi vei zice “Măi mamă, ce fraieră ai fost, cum te-ai gândit tu că o sa mori înainte de vreme?” , nu ar fi nicio problemă, nu mă vei face să regret nimic. Ne vom bucura în continuare una de cealaltă.

Facebook-ul este foarte puternic acum, ceea ce mă face să cred că peste ani încă va rezista, și cu el vor rezista și toate pozele postate de mine. Te așteaptă sute de poze acolo. Albume private și altele nu (le văd prietenii, iar câteva dintre poze le vad și prietenii prietenilor – dar nu am postat vreodată ceva pentru întregul Public, să știi). Am respectat intimitatea ta, nu am postat niciodată poze cu tine nud, nici măcar când aveai câteva luni. Am ales cu mare atenție ce am postat, astfel încât să nu îți fie deloc rușine cu acele postări când vei fi mai mare.

Nu conteaza că unii au impresia că postez prea multe poze cu tine, și că nu e ok să te expun. Nu mă interesează de sufletul lor, ci de al tău. Vreau să îți fie bine, să ai mii de poze cu noi două, vreau să ai mii de rânduri scrise de mine… căci doar așa îți poți face un contur al meu în mintea ta. Și las toate astea pe internet pentru că e cel mai sigur. Greu se vor șterge.  Nu vreau să îți las „amintiri” doar în casă. Casa poate nu va mai exista. Dacă aș muri când tu ești mică cui i-ar mai sta mintea la faptul că eu am ascunse 2 harduri de 1 terra pline cu poze? Și totuși dacă te duci la bunica ta maternă, ai să găsești la ea acasă mii (chiar mii, nu sute) de poze scoase pe hârtie fotografică. A avut grija ea, ca tot ce există pe Facebook sau pe laptop, să existe și la ea în casă, palpabil. Dar chiar și așa, în caz de ele se distrug din greșeală, tu știi că am luat în vedere și planul B.

Acum câteva zile am descoperit în setări la Facebook o noua opțiune (cred că asta m-a și făcut să scriu astăzi această postare). Se numește „Legacy Contact”: “A legacy contact is someone you choose to manage your account after you pass away. They’ll be able to do things like pin a post on your Timeline, respond to new friend requests, and update your profile picture. They won’t post as you or see your messages.”

Am ales o persoană, și cu toată încrederea, de voi păți ceva, totul va ajunge pe mâna ta la momentul potrivit. Astfel albumele private, pe care momentan le văd doar eu, le vei putea vedea și tu.

Vezi că încep, o să le scriu alandala cum îmi vin amintirile în minte (unele puncte există deja pe ici și colo pe blog):

  1. Primele cuvinte pe care le-am auzit după nașterea ta au fost: „Roxana, aveți o fetiță!” Apoi mi te-au pus în brațe după ce te-au spălat, și ți-am apropiat fața curată de obrazul meu stâng. Te-am murdărit cu tușul de la ochi (jur că nu știu de ce era ud :)) ). M-am gândit că am dat-o-n bară din prima cu tine, te-am pus în contact cu ceva chimic în primele minute din viață. M-am speriat ușor, i-am zis repede asistentei și cu o voce caldă  mi-a spus să nu îmi fac griji. M-am liniștit, am știut că important e primul contact dintre noi două.
  2. În ultimul an, cred că ne-am zis una alteia „Te iubesc!” mai mult decât o face și cel mai libidinos cuplu din lumea asta. Bine că noi ne drăgălim/alintăm/iubim mai mult în casă, altfel am fi tare enervante în ochii lumii. La certuri, proporția se păstrează; scorpioance amândouă, cu personalități puternice, ies des scântei. Și la fel, bine că o facem doar în casă. Tu mai faci figuri uneori și prin public, dar am grijă să îți zic să încetezi cu cel mai „înduioșător/forțat” zâmbet de pe Pământ. În rest, eu zic că te educ destul de bine.
  3. Nu sunt de acord cu părinții care își lovesc copiii în public; nici atunci când le dă o ușoară palmă la fund. Știu că au scutec și nu simt durere, dar gestul ăla de a lovi nu îl agreez. Deci dacă îți pui anumite întrebari vis-a-vis de comportamentul meu pe care l-am avut față de tine când erai mică, ai răspunsul mai sus.
  4. Primii pași fără ajutor i-ai făcut la 10 luni și o săptămână. Au fost 7 pași unul după altul. Din ziua aceea ai început să mergi constant singură. Tot la 10 luni ai renunțat singură la suzetă.
  5. Avem aceeași grupă de sânge și la amândouă își face prezența Rh-ul, deși probabilitatea de a te fi născut fără Rh era de 50%.
  6. Ai fost un copil programat. Am făcut toate calculele să te pot naște în luna noiembrie și să împărțim aceeași zodie. Am reușit.
  7. Mi-am dorit enorm de mult să am fetiță. Când eram în primul trimestru de sarcină, ca să nu devin dezamăgită în caz de ai fi fost băiat, îmi tot băgam în cap că ești băiat și că totul va fi ok și că eu nu voi suferi. Oricât de mult încercam să mă mint că nu aș fi dezamăgită dacă aș naște un băiat, subconștientul știa cum stă treaba cu dorințele cele mai de suflet. Într-o noapte (când nu știam încă sexul) am visat că am fost la control, și la ecograf a văzut doctorul că bebelușul ar fi băiat. Am suferit enorm de mult în vis, eram foarte tristă. M-am trezit speriată, mi-am dat seama că am visat și că în realitate mai puteam spera la o fetiță. În ziua în care obstetricianul mi-a spus că e 90% fetiță, am început să țip de bucurie (asta dupa ce am ieșit din clinică). Strada Gării era goală. Așa că am țipat. Cât am putut eu de tare. Din acel moment știam că vei fi numită Roxalia. Pregătisem acest nume de foarte mult timp.
  8. Nu mi-ai lăsat nicio vergetură pe corp în timpul sarcinii. De fapt, e una mică, de 2 mm, între cele două semne de la piercingul din buric. Da, am avut pierce în buric din 9 iunie 2007 până pe 31 dec 2007. Uită asta! Nu, n-ai voie! Bine, fie… faci cum crezi!
  9. Când aveam 3 ani și fratele meu avea 4 ani, m-a scăpat din roabă jos, și mi-am spart capul în spate de o cărămidă. Curgea sângele destul de tare, a venit bunicu`, mi-a ținut un prosop strâns pe rană, și mi-a trecut durerea. Nici nu știu dacă am vreo cicatrice acolo, eu zic că nu. :))
  10. La 7 ani, tot el, a aruncat din cireș o scândură cu un cui. Cuiul a nimerit chiar în capul meu. Am mers împreună cu el și cu verișorii mei la un râu din apropiere să mă spăl de sânge, pentru nu a afla bunicii noștri.
  11. Că tot veni vorba de cicatrici, ai făcut vărsat de vânt la un an și o lună, în ianuarie 2012. La 2 săptămâni dupa tine, am făcut și eu. Noroc că a fost o iarnă destul de urâtă și nu m-a deranjat că nu am avut voie să ies din casă timp de o lună. Se zice că varicela la adulți e groaznică, iar la copiii mici e foarte ușoară. La noi a fost invers. Tu ai avut sute de bubițe peste întreg corpul. Până ți s-au uscat bubițele, eu am dormit iepurește. Ți-am pus mănuși de bumbac să nu te scarpini, iar în timpul somnului îți țineam încontinuu mâinile în palmele mele, să fiu eu sigură că nu îți spargi bubițele. Nu voiam ca după 15-20 de ani să îmi ții morală că nu am avut grijă de tine și că te-am lăsat “să-ți formezi” cicatrici. Cu toată atenția mea, tot te-ai pricopsit cu vreo 3-4, și asta din cauza scutecului și a șosetelor. Dar sunt mici, iar când vei fi mare abia se vor zări. Când a fost rândul meu să fac varicelă, mi-au apărut aproximativ 20 de bubițe roșii pe întreg corpul, și doar 7 erau umplute cu lichid. Dintre care, cea mai mare a fost pe pometul meu drept. Care erau șansele ca tu să îmi dai un cap în față și să îmi spargi bubița? Probabil a fost o răzbunare sau ceva de genul. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, cicatrice după varicelă pentru cicatrice după varicelă.
  12. Am fost mușcată de 3 ori de câini: la 6 ani am fost mușcată de faţă. A doua oară de coapsă (pe la 10 ani), iar a treia oara (la 13 ani) de călcâi. Și tot iubesc câinii. Și nu am făcut niciodată vaccin după mușcături. Toți 3 erau câini de țară, și probabil turbați. :)) Acum sunt bine. Sper ca nu te va afecta pe viitor. :D
  13. Pe unchiu-tu l-am salvat de la mușcături de câine de 2 ori. O dată când aveam 13 ani, respectiv 14 (Ion), și enervase un ciobănesc german fără să își dea seama. Câinele a reușit doar să îi rupă puțin tricoul fără să îl muște, căci am intervenit la timp eu. A doua oară a fost mușcat de câinele meu, Marco (tot ciobănesc german). Asta s-a întâmplat când eram mari, și aveam amândoi +20. Era iarnă, eu și Ion ne bulgăream (da, aveam 20+, crezi că asta contează?), și la un moment dat, pentru că era super fun (dar Marco nu s-a prins de asta), am început să țip când Ion arunca cu bulgări în mine. Marco a crezut că sunt în pericol, s-a dus la Ion (pe el nu îl cunoștea prea bine, căci venea rar de la București) și a început să îl muște de braț, fără să îi mai dea drumul. I-am spus lui Marco să se îndepărteze, dar era atât de concentrat să mă salveze încât nici nu mă auzea. Neștiind ce să mai fac, mi-am băgat mâna în gura lui (exact după colți) și i-am blocat-o să nu mai poată face nimic. Așa s-a liniștit și uite că Ion a scăpat doar cu o mică julitură. El și-a făcut vaccin.
  14. Când eram mică (9-10-11 ani), eu și unchiul tău făceam spectacole de circ pentru bunica ta. :) Și alteori ne înregistram pe casetofon: realizam interviuri și emisiuni, imitam reclamele de la Tv, etc. Încă avem pe undeva casetele. Nu, nu o să pui niciodată mâna pe ele.
  15. Dacă vreodată nu o să îți fac un frate sau o soră, să mă ierți pentru asta. Săptămâna trecută te-am învățat ce înseamnă cuvântul “Speranță”. Ți-am explicat, apoi ți-am dat un exemplu, și când te-am rugat să îmi oferi și tu un exemplu să văd dacă ai înțeles mi-ai spus: “Am speranța că voi avea un frățior sau o surioară.” Erai destul de serioasă. Am plâns în interior. Știu că e dorința ta de preț. Poate că și a mea, sau poate nu. Nici eu nu știu. Pentru prima oară în viață când nu știu ce îmi doresc.
  16. Sunt dreptace la mână, dar stângace la picior. Doamne, dar ce goluri dau cu stângul. Toți se așteaptă să mă bareze pe partea mea dreaptă. Ha ha!
  17. Nu am avut nicio restanță la facultate. Ia aminte!
  18. Știu să trag cu pistolul. În clasa a Va (sub observație, normal), am nimerit de la 10 metri o butelie de pistol. De ziua mea, pe 13.11.2009 am obținut nota 10 la examenul pentru certificatul de port armă și muniții, și la proba teoretică, dar și la cea practică (am tras cu pușca și am nimerit în mijloc).
  19. Am făcut parasailing (deasupra Oceanului Indian și deasupra Mării Mediterane), scuba diving, am călărit, am zburat cu elicopterul, am călărit elefanți și am intrat cu ei în apă în Thailanda, am sărit de 3 ori în Giola, m-am dat cu placa, cu skiurile, cu fly board-ul, am mers cu rolele, cu patinele, cu bicicleta, pe motoscuter, sub motoscuter… etc. :)) Ai citit bine, am căzut puțin sub motoscuter. :)) Aveam 14 ani, iubeam adrenalina la fel de mult ca și acum. Am bruscat accelarația când trebuia să întorc pe un drum îngust, și astfel m-am dus ușor 5 metri cu el deasupra mea, scrijilind pământul cu coatele. M-am ridicat în 2 secunde de rușine, m-am îndepărtat de acel loc unde erau și oameni, și m-am oprit după colț să îmi ling rănile. :))  Nu am nicio cicatrice de atunci și n-am avut absolut niciuna până la 19 ani. Și dacă tot veni vorba de adrenalina, m-aș da și în cel mai periculos roller-coaster din lume. :D Poate o vom face împreună. Și ție îți place adrenalina. De pe la 9 luni ai început să te urci pe cele mai înalte obiecte din casă, după care te aruncai și cădeai frumos în picioare, ca o gimnastă. Pentru că semeni cu mine și ești o persoană lexă (flexibilă), m-am gândit serios să te dau la gimnastică (pe la 2 ani și 9 luni am descoperit că poți face șpagatul). După multe zile de gândit, am decis să te duc la balet. Te-am dus la 4 ani jumătate. Ai rezistat 45 de minute: “Eu nu am rabdare să învăț pașii atât de încet. Vreau să dansez și să mă învârt! Dar vreau acum!” Da? Bine. Dansează tu hai-hui acasă.
  20. Am presimțit moartea unui om tânăr și sănătos, cu 2 zile înainte. Și de obicei îmi vin în cap dialoguri lungi cu anumite persoane, care chiar vor exista mai târziu, exact cum mi le-am imaginat eu. Am scris despre asta aici.
  21. Știu să fac un număr de magie foarte interesant (apare ceva straniu pe piele, nu dau mai multe detalii), care pe unii îi pune pe fugă. Îmi doresc să te învăț să îl faci când vei fi mare, să poți impresiona și tu oamenii la petreceri, așa cum o făceam eu. :D
  22. Dacă la petreceri se lasă cu „Mima”, sunt cea mai fericită.
  23. Mănânc cam orice din bucătăria românească, dar nu îmi place chimenul și grăsimea. Mi se face scârbă ușor și din cauza asta nu pot mânca de oriunde (mă uit la îmbrăcămintea și mâinile bucătarului și la zonele unde este pregătită și servită mâncarea -> să fie curate), în rest nu sunt pretențioasă. :)) P.S. Nu îmi lua niciodată tort diplomat. :))
  24. La 10 ani, mi s-a pus pata mie și verișorului meu, Florin, să mergem la pescuit încontinuu. Stai puțin, eu așa aveam impresia până acum, dar dacă stau și mă gândesc mai bine, nu cred că am fost mai mult de 5 ori în acea vară. :)) Hmm, cred că mai des ne urcam pe vaci, le țineam de coarne și ziceam că-s motociclete. Dar asta mai devreme, pe la 8-9 ani.
  25. Greu mă enervez în trafic. La 18 ani și o zi m-am înscris la școala de șoferi. Aș fi făcut-o în ziua în care împlineam 18 ani, dar era duminică. Am luat examenul din prima, fără pile. Eu zic că-s o șoferiță bună. :D Anul ăsta în decembrie fac 10 ani de condus.
  26. Nu suport și chiar nu pot tolera manelele. Dacă pe la 18 ani vei citi asta și te vei întreba ce-s alea, înseamnă că omenirea e pe drumul cel bun. Din suflet, mi-ar plăcea să nu știi ce este o manea.
  27. Nu arunc niciodată ambalaje/gunoaie pe jos. Din contră, depinde de zonă, uneori ridic gunoiul altuia și îl duc la coș. Să faci la fel.
  28. Sunt punctuală.
  29. Sunt vorbăreaţă, râd mult, sunt extravertită, dar nu cu oamenii pe care îi cunosc puţin şi nu imi inspiră încredere. Mi-aș dori să-mi semeni.
  30. Am rămas blocată intr-un lift panoramic 2 ore, iar a doua oară eram într-un lift normal de bloc și am coborât mai jos de parter, în zona neagră. Am încerc să ies, m-am electrocutat, şi cu ultima linuţă de semnal la telefon am reușit să sun persoana căreia i-am zis înainte să plec să ţină telefonul in preajmă în caz de rămân blocată în lift. :)) Eram mare și descurcăreață, nu te necăji. Ce dacă murise un om în liftul ăla cu puțin timp în urmă? Nu mi-a stat inima… de tot.
  31. În 2007 mi-am cumpărat mașină de cusut Diana. Am încercat să învăț să cos la ea de pe tutorialele de pe YouTube. N-am reușit. Ți-o dau ție.
  32. Când eram mică (de la 3 ani până la 5 ani) am locuit într-o căsuţă zidită pe nişte pietre mari (nu la bunici) unde existau printre crăpaturile lor, „şerpi de casă” (specia natrix-natrix). :D  Îi vedeam zilnic (în afara lunilor oct-martie când intrau în hibernare), dar nu îmi era frică, știam că nu sunt veninoşi și nu atacă. Casa noastra era la câteva sute de metri de o pădure, și astfel vedeam des căprioare și iepuri.
  33. Până în clasa a 6-a am avut în permanență breton (și mereu eram tunsă de bunicul tău). După care mi-am mai făcut o singură dată breton franțuzesc, cu 3 zile înainte să aflu că sunt însarcinată cu tine.
  34. Tot în clasa a 6a am făcut prima mea icoană pe sticlă. Era cu Iisus Hristos.
  35. Nici la școală și nici la facultate nu mi-am comparat notele de la examene/lucrări cu ale colegilor. Voiam să iau note bune pentru mine, nu să iau note mari pentru a fi  mai tare decât x sau y. Mi-ar plăcea să gândești și tu așa. Să îți dorești să fii cea mai bună versiune a ta.
  36. În 2009 am fost imaginea cofetăriei Gio și tot atunci am pozat pentru Universitatea mea (pentru pliante) și pentru salonul de înfrumusețare DARA.
  37. În timpul liceului iubeam să joc volei, și renunțam la unghiile mele lungi doar de dragul de a juca. Mie îmi cresc unghiile super lungi și se rup greu, iar cât am fost însărcinată cu tine, am avut cele mai lungi unghii din istorie. :)) Istoria mea. Uite-le aici, fără ojă.
  38. Întodeauna am fost atentă să îmi pun telefonul pe silent la cursuri. Singura dată când nu am făcut acest lucru a fost la licenţă, când am prezentat lucrarea în faţa comisiei. Fix când vorbeam a început să îmi sune telefonul și nu oricum! Aveam ca ringtone melodia aia „Uhhhhh I like that” (acum nu pot să cred nici eu).  Mi-am spus în gând : „Gata, îmi vor scade 2 puncte pentru faza asta”. Dar uite că nu a fost așa, mi-au pus 10… probabil era melodia lor preferată, sau poate că lucrarea mea a fost prezentată frumos și eram pregătită satisfăcator de bine, nu? :)) Ia aminte! Telefonul pe silent și pune suflet în lucrarea ta de licență. Iar când am prezentat lucrarea de disertație, eram tare tristă, abia mă puteam concentra, căci tu erai acasă cu febră de aproape 40 de grade C și știam că urma să vin să te iau și să te duc la spital. Nu-ți fă griji, am luat tot 10.
  39. In perioada facultății am participat la mai multe concursuri de Miss. Când eram în anul II la facultatea Rei și în anul I la Inginerie Geologică, am fost Miss Geologie și Geofizică (locul I) și am luat locul II pentru Facultatea de Geografie, și astfel am intrat în finală la Miss Unifest. Tot în perioada aceea luasem locul II pe țară la un concurs internațional organizat de Triumph. Iar anul următor, am participat din nou la acel concurs și am luat locul I pe România, ceea ce m-a clasat în top pe faza internațională. Așa că a trebuit să merg 4 zile la Paris, pentru etapa finală. Am fost câte un băiat și o fată din 28 de țări. Era un singur premiu: 15.000 de euro. Nu l-am câștigat eu, dar am avut parte de o experiență interesantă, și pot considera un super premiu faptul că toata șederea mea acolo a fost asigurată de Triumph International (plus bani de buzunar, transport, mâncare, etc). Concursul a avut loc pe 12 noiembrie. De ziua mea m-am trezit în Paris, după care spre seară eram deja în București. A fost pentru prima oară când am prins o zi de naștere în țări diferite. Cu un picior în Marele Paris și cu unul în Micul Paris. :))
  40. Prima oară când mi-am cumpărat un fond de ten a fost la 20 de ani. Și îl foloseam doar când mergeam în cluburi, ca sa îmi protejez tenul de fumul de țigară. Știu că o să prinzi generația fetelor date cu fond de ten la 13-14 ani, dar să încerci să amâni folosirea lui pe cât este posibil. Despre cum să ai grijă de tenul tău, am scris separat aici.
  41. Nu mi-am ros niciodată unghiile și am suprema rugăminte să nu îți bagi milioane de microbi în gură, făcând asta. Și mai am câteva rugăminți pe care ți le-am scris separat aici.
  42. Ți-am povestit recent că am iubit atât de mult animalele (și încă le iubesc), încât până la 18 ani am crezut că voi ajunge să profesez ca medic veterinar.  Totul a luat o întorsătură când mi-am dat seama că sufăr de hematofobie, asta chiar după BAC. A fost vorba de un fel de leac de frică ca cel al Ruxandei lui Lăpușneanu, doar că nu la un nivel atât de înalt. Eram destul de năucă, și nu știam unde să ma reprofilez. Pentru că timpul era prea scurt pentru o decizie ce mi-ar fi schimbat viața, am ales o facultate de știinte economice. M-am gândit că aș învăța cum aș putea administra o instituție și așa aș înființa un spital pentru animale. Între timp mi s-au tot schimbat dorințele. Și tu știi ce mi-ai zis? “Și eu vreau să ma fac doctor, mami. Dar de oameni.”
  43. Pentru că bunicul tău era campion la șah, m-a învățat să joc pentru prima oară când eram la mare, la 7 ani. Pe tine te-am înscris la șah de curand, sunt curioasă care vor fi progresele și dacă semeni cu bunicul sau cu unchiul tău (ambii-s foarte buni).
  44. Îmi place când vii la mine șmecheră și mă întrebi cuvinte în engleză sau germană pe care le înveți la grădiniță; exemplul de aseară: “Mama, dar tu știi ce înseamnă Auf Wiedersehen?”. Nu prea-ți convine când vezi că eu le știu deja, și nici nu reziști în serile în care îmi propun să vorbesc doar în engleză cu tine, în scopul de a prinde și tu ceva. “Off! Lasa-mă cu engleza, că nu înteleg nimic din ce zici și mă enervezi!”
  45. Prima dată când am lucrat undeva, a fost în vara 2002 (dupa capacitate, la 14 ani). Am lucrat timp de o lună la o firma de construcții ca asistent-manager.
  46. În copilărie, înainte să mergem la colindat (eram o gașcă de 5-6 copii), făceam repetiții cu 3 zile înainte, și învățam minim 4 colinde frumoase, pe care nu le spuneam și în alți ani. Și pentru că ceilalți copii din sat se duceau doar cu “Domn, Domn să înălțăm”, noi ne pregăteam cu cele mai religioase colinde care să meargă direct la inimă. O dată, am făcut o bătrânică să plângă când a ascultat colindul “Sub o salcie pletoasă”… și ne-a mai dat  o bancnotă în plus pentru a-i mai cânta încă o dată acel colind. :D Iar când mergeam cu plugușorul, alegeam unul lung și funny, și fiecare avea partea lui de zis. Eu am fost mereu caserița. Erau destul de productive zilele între 24 decembrie și 1 ianuarie. :D
  47. Când eram mică eram foarte băiețoasă și asta pentru că nu prea erau fete la țară, unde am copilărit. Și fiind în gașca lui Ion, făceam cam ce făceau și ei. Jucam fotbal și toate jocurile posibile cu mingea, mă cățăram în copaci și îi însemnam cu briceagul, săream zeci de garduri când dădeam mingea la vecini, străbăteam poieni/păduri, mergeam cu bicicletele 8 kilometri până la Siret să ne scăldam în el (fără adulți, ceea ce a fost o inconștiență pentru vârsta noastră de atunci -10/11 ani) și din când în când mă mai băteam cu țiganii. :)) Nu mai zic, după ce m-am înscris la lupte libere… când ma întorceam în vacanțe la țară, deja îi surprindeam cu ture de cap, ture de șold, morișca de la parter, etc. Dumnezeule, ce comică eram.  În momentele în care ne înțelegeam bine ne jucam tot felul de jocuri împreună (chiar și Monopoly). Bun, trecem mai departe.
  48. Nu pot purta ranchiună, și nu am ajuns să urasc pe cineva până acum cu tot sufletul. Știi expresia aia “îl/o urasc din tot sufletul”, eu nu am experimentat-o niciodată. Dacă se întâmplă să mă cert și să nu mai vorbesc cu anumiți prieteni, nu înseamnă că îi urăsc. Trec ușor cu vederea peste anumite probleme, și mi-ar plăcea și aici să semeni cu mine. Să iubești, să nu judeci, să nu bârfești, să nu tragi concluzii pripite… să îi prețuiesti pe cei dragi. Niciodată să nu vorbești un om de rău, doar ca să se simtă un altul mai bine. Nu uita: dacă faci bine, primești bine. Să fii înțeleaptă și să faci diferența dintre credință și religie. Să ai credință draga mea și să nu te lași îndoctrinată.
  49. Primul dinte ți-a ieșit la un an fără o săptămână. Și mie mi-a ieșit greu. :D Am avut parte de niște dinți foarte buni, nu știu ce este aia o durere de măsea. Am fost conștiincioasă și la primul punctuleț suspect pe o măsea, dădeam fuga la stomatolog. Recomand să faci la fel.
  50. Prima melodie care te-a fascinat și începeai să dansezi pe ea (un fel de twerk numai de tine știut), deși aveai sub 9 luni: Guess Who – Tot mai sus. Nu știu care a fost treaba cu melodia asta căci aproape toți bebelușii se bucurau când o auzeau.
  51. În primul an de viață, ai avut parte de 12 torturi, unul în fiecare lună. Dar nu ai mâncat din niciunul. :)) Cred că ți-am oferit ceva dulce abia după vârsta de 2 ani+. Iar la 1 an și 6 luni ai început să bei constant lapte praf, până la 1 an și 5 luni ai băut exclusiv lapte matern. 20 de zile dupa înțărcare nu ai acceptat niciun alt tip de lapte.
  52. Mi-ai zis pentru prima oară “Mama!” la 6 luni, pe 8 mai 2011, când se sărbătorea și Ziua Mamei în 77 de țări. Există postare specială pe blog scrisă chiar în acea zi.
  53. Când eram mică colecționam timbre, monede și șervețele (am completat colecția mătușii mele, deci aveam servețele și de pe timpul lui Ceaușescu :D)
  54. În liceu  adoram să joc GTA. Am terminat GTA 3, Gta Vice City și Gta San Andreas. Am mai terminat și Blood Rayne. :D Fără să le termin am jucat cu placere și Blood Omen, Mafia, Hitman, etc. Iar prin anii 2000, mergeam cu Ion la Sega Saturn și jucam Mortal Kombat. Nu mai zic de perioada în care aveam joc pe televizor, rupeam tancurile la dublu.
  55. Țin minte anumite vise pe care le-am avut în clasa a IVa (și cu siguranță unul dintre ele a fost color). Visez în fiecare dimineață, și mereu îmi amintesc ce am visat. Tu la fel, ai tendința să îmi povestești visele, dar nu reușești foarte bine să le explici, poate că nici tu nu prea le înțelegi. Dar oricum, visezi inimioare, floricele, ursuleți, prințese, etc. Cele mai urâte vise ale tale pe care mi le-ai povestit până acum:

“- Mama, am visat ceva urât!

-Vai de mine! Ce ai visat?

-Am visat că am mâncat un fruct… pe tot!”

Iar al doilea vis urât pe care l-ai avut la grădiniță acum câteva săptămâni:

„ – Am visat iar urât. Am visat că era o nucă într-un păianjen.

-Păi și tu ce ai făcut?

-Am luat-o și am mâncat-o.”

Scumpa mea, până și visele tale urâte sunt frumoase.

  1. Am noroc când particip la concursuri cu premii. Îmi pare rău că nu mi-am notat pe undeva toate concursurile pe care le-am câștigat, dar cred că au fost în jur de o sută. Am câștigat de la console wii, smartphone-uri, bijuterii, parfumuri/cosmetice până la jucării și hăinuțe pentru tine. Dar cel mai prețios premiu pe care l-am câștigat, ai fost tu… și chiar nu știu dacă a fost cu tragere la sorți sau nu.

În afară de bunurile materiale, de amintirile pe care ți le poți păstra tu singură în minte și de educația pe care ți-am oferit-o până acum, îți voi lăsa în dar această postare și întregul blog. Blog țesut cu emoții, sentimente și amintiri.

Acum 3 zile s-a împlinit un an de când a murit mama unei bune prietene de a tale. De atunci mi-am pus des întrebarea: Dacă eram eu?

Dar…

Sunt pozitivistă. Și știu sigur că vom citi împreună rândurile astea când tu vei avea 18 ani. Nu scumpa mea, nu sunt fraieră. O să fiu atât de grijulie și responsabilă cu viața mea și cu a ta încât cu siguranță vom îmbătrâni împreună.

P.S. Responsabilitatea ca responsabilitatea, dar tot o să mă dau în primăvară cu parașuta! :))

P.P.S: O să fac update la această postare o dată la câteva luni.

Te iubesc!

iloveyouroxalia

Crețuliciu’ drept

O știti pe Roxalia cea cu părul creț și extrem de moale. Cea cu părul creț vâlvoi când se trezește dimineața și cu cârlionții frumos definiți după ce se joacă ore bune. Cam așa:

Curly Roxalia

Are un păr minunat. Femeile de vârsta a treia din parc se uită contrariate la mine când le zic că e părul ei natural. „N-are cum dom’le, ăsta-i păr pus pe moațe.” Ele se uită ciudat, pentru că au impresia că sunt mințite, iar Roxalia nu înțelege de unde neîncrederea asta a lor în oameni. Câte mai are de învățat.

Deși toată lumea îi admiră părul și ea este conștientă că are un păr superb, acum câteva luni am simțit o ușoara plictiseală din partea ei pentru părul creț. Oh, nu atât de devreme, mi-am spus. Știu că prin generală/liceu o să își dorească să aibă din când în când părul drept, pentru că e în natura noastră să ne dorim părul drept dacă îl avem creț, și să îl avem creț, dacă natural este drept. Eu îl am ondulat, și mi-a fost ușor să îl trec când într-o tabără, când în cealaltă. Cum îl fac, așa îmi stă, fără fixativ și alte minuni.

Mi-e teamă să nu ajungă să își urască părul creț, cum bine știm că există atâtea femei în jurul nostru care au ajuns în punctul ăsta. Vreau să fie mereu conștientă de cât de frumos este așa, natural. Bine, este în regulă să și-l mai îndrepte din când în când, căci ce ar fi viața fără diversitate?!? Dar nu vreau să o vad pe la 16 ani doar cu placa în mână.

Singurul dezavantaj al părului ei este că îi crește extrem de greu. Și nu din cauză că i-ar lipsi ceva din corp (unghiile îi cresc foarte repede, analizele sunt bune). La 3 ani și jumătate, când nici nu îi trecea părul de umeri, am tuns-o pentru prima dată, dar nu zero, i-am tuns uniform toate vârfurile tocite. De atunci, o dată la 3-5 luni am tuns-o câte un cm, și se vede că îi priește, îi crește mai bine și mai frumos părul, dar pentru că e creț nu se vede foarte lung. La baie, când îi țin părul ud în mâna mea, aproape că îi trece de dorsali. De tuns, o tund când luna e în creștere. Nu știu dacă are acest aspect vreun efect, dar de stricat nu are ce strica. Ultima oară ne-am tuns amândouă vârfurile, luna trecută, pe 10. Penultima oară, la fel, ne-am tuns vârfurile amândouă. Și vreau să devină o tradiție de acum, să mergem împreună la tuns și să ne menținem părul sănătos.

Și acum să povestesc un „eveniment”, care pe cât de simplu este, pe atât de emoționant a fost pentru noi. Aseară i-am îndreptat pentru prima oară părul Roxaliei.

N-aș fi vrut să se întâmple la aproape 5 ani, în niciun caz. Aș fi vrut să îi arat partea asta a părului drept mult mai târziu, când nu aș fi avut scăpare. :)) Dar luna viitoare își face ziua de naștere în 2 locuri diferite, având 2 teme. Tematica de la grădiniță este Doctorița Plușica, iar cea de la locul de joacă este Ariel Jasmine sau Pocahontas (update: până la urma s-a hotărât asupra Cenușăresei). Inițial era Ariel, a ajuns costumația de la Fabrica de Magie și îi este un pic mare. Ca sa nu mă mai complic cu trimisul înapoi, păstrăm tema Ariel pentru la anul. Așadar încă e în dubii, nu știe ce personaj să aleagă pentru a doua petrecere… ba vrea Jasmine, ba Pocahontas, ba Mulan, ba Tiana. Este super nehotărâtă, și a mai rămas atât de puțin.

Bun, și acum să ne axăm pe Doc Mc Stuffins (aka Dr. Plușica). Are 2 codițe drepte, și mă gândeam ca la petrecere să îi fac Roxaliei fix așa, să semene și mai bine cu personajul. Iar aseară în timp ce îi făceam baie, m-am gândit să îi îndrept părul cu o lună înainte să văd dacă îi stă bine, să nu regret ca îl indrept chiar de ziua ei.

Și îi spun în timp ce o spăl pe cap:

-Ce zici dacă îți îndrept părul dupa ce îl usuc?

-Daaa, vreau! Yupiii!

Și incep mai întâi cu uscatul părului, apoi cu peria rotativă electrică, și la sfârșit ușor cu placa. Am învățat-o care e treaba cu placa, i-am spus cât de periculoasă este și că nu trebuie să se miște. A fost foarte cuminte, ca niciodată. Și la un moment dat îmi spune:

– Zi-mi, te rog, mami… este un vis? Este un vis acum că îmi faci părul drept?

– De ce să fie un vis?

– Pentru că nu îmi vine să cred. Atât zi-mi, că nu este un vis.

– Nu este un vis, se întâmplă cu adevărat. În câteva minute vom merge la oglindă.

Era atât de emoționată și fericită încât am simțit niște lucruri în suflet, pe care nu le poți simți decât atunci când îți vezi copilul super fericit. Și cel mai frumos sentiment, este că e fericit datorită ție. Datorită acelui lucru minor pe care îl faci tu, dar care pentru el este de o însemnătate de necrezut.

P1240767resize

Se duce nerăbdătoare la oglindă, își duce mâna la gură și zice uluită:

– Vaiii, am părul drept! Nu pot să cred! Nu o să mă mai recunoască nimeni. Voi merge mâine la grădiniță și o să mi se zică: Tu nu ești de la grupa mare, nu te cunoaștem, du-te la altă grupă. Vai, nu o să își dea seama că sunt eu. Gata, vreau părul creț înapoi.

Închide ochii și spune:

– În 1, 2, 3 și… să mi se facă părul la loc!

Deschide ochii:

-Mamiii, e tot drept! Nu pot să cred!

-Roxalia, se va face creț la loc dacă intră în contact cu apa. Stai liniștită, îl vei avea creț din nou la următoarea spălare.

P1240876resize

~.~ Azi dimineață ~.~

De obicei în fiecare dimineață o trezesc încet pe Roxalia, cam în 10-15 minute. O îmbrățișez, o alint, îi șoptesc cuvinte tandre, și astfel nu se trezește morocănoasă 100%, ci doar vreo 30%. :)) (asta pentru că e încăpățânată și seara se culcă între 11-12, iar dimineața e super obosită).

Astăzi, fără gesturi tandre, m-am apropiat de urechea ea și i-am zis pe un ton alert:

-Roxalia, repede-repede, trezește-te și fugi la oglindă să vezi dacă mai ai părul drept.

În 2 secunde era deja în fața oglinzii. Îi sărise somnul de tot. Părul nu mai era drept complet, era răvășit și cu ușoare onduleori. M-a rugat frumos să i-l întind cu placa puțin să le arate și colegilor cum a avut ea părul aseară.

Și mi-am călcat pe principiu, pentru a doua oară în ultimele 12 ore, și i-am îndreptat iar părul.

P1240933x

La grădiniță, fetele au complimentat-o, i-au spus că este frumoasă și că îi stă bine și cu părul drept. Le-am făcut poze, și toate se apropiau de Roxalia, de parcă avea maimuțica de la mare pe umăr. :)) E normal să fie un șoc pentru toată lumea, nimeni nu și-ar putea-o închipui altfel decât cu părul creț.

Când ajunsesem la grădiniță, după ce am ieșit din mașină, i-am spus:

-Hai, creațo, dă-mi mâna!

-Nu sunt creață.

-Ba ești creață, și așa vei rămâne toată viața pentru mine.

Roxalia, 4 ani și 11 luni.

Tehnologie vs. Natură

Stau în bucătărie și mănânc liniștită. Bate cineva la ușă.

Nici nu deschid bine ușa că aud deodată două voci diferite spunând simultan același lucru: „Roxalia nu se joacă cu noi!”

Mă bufnește râsul. Sunt doi prieteni de ai Roxaliei. Amândoi mai mari decât ea cu 2, respectiv 4 ani.

– Ok, și de ce îmi spuneți mie asta?

– Păi tu ești părintele ei, poți să îi spui să se joace cu noi. Este la colțul vilei și se joacă doar cu L.

– Bine, du-te și spune-i că am rugat-o frumos să se joace cu voi.

Nici nu termin bine de zis, țipă amândoi un „Ok!” și dau fuga să iasă din vilă, entuziasmați, de parcă asta ar schimba totul și Roxalia s-ar juca cu ei.

Trec 5 minute. Din nou ciocănituri.

– Să știți că Roxalia tot nu vrea să se joace cu noi.

– Dacă nu vrea, este în regulă. Este decizia ei și trebuie să o respectați. Probabil are un moment în care vrea să se joace în alt mod. Trebuie să aveți răbdare.

Pleacă ei, vine Roxalia. O întreb care sunt motivele pentru care nu vrea să se mai joace cu doi dintre prietenii ei. Răspunsul:

– Offf, ei nu vor să înțeleagă, mă voi juca mâine cu ei. Acum vreau să am și eu o zi liberă. Atât cer.

Pam pam.

~ Roxalia, 4anișioptluni~
Și acum să scriu de ce am povestit aceste momente. Mi-am dat seama cât de mult am crescut, ba nu… cât de mult am înaintat în viață. Vă dați seama? Mai ieri eram eu cea care eram căutată de prieteni acasă. Mai ieri mă jucam eu tot felul de jocuri cu prietenii afară. Oricum, toate lucrurile astea nu mă întristează, ci ma bucură. Dar cel mai mult știți de ce? Pentru că fiica mea se joacă afară și nu stă în casă cu ochii în vreun gadget! E o fericire de nedescris.

Stă de la 17:00 până pe la 22:00 afară, cu prietenii. Vine des în casă, bea apă, mai mănâncă una alta… uneori mănâncă și la prietenii ei acasă. Și țin minte că așa făceam și eu, intram în casă și mâncam pe fugă.

De 2-3 ani de când a descoperit tableta aveam emoții pentru viitorul ei. Nu la început, căci la început eram mândra de cum poate un copil de aproape 2 ani să își pună desene singur și să reușească să facă puzzle-uri digitale. Ci mai apoi, când mi-am dat seama cât de mult ar putea să o afecteze statul ăsta pe tabletă. Mi-era frica să nu ajungă ca acei copii care nu pot merge undeva fără tableta lor. E o mare responsabilitate, dar și o provocare pentru noi, părinții secolului XXI, în ceea ce privește impactul tehnologiei asupra copiilor noștri, pentru că trebuie să reușim să învățăm copiii să controleze ei device-urile, și nu să fie controlați de acestea.

Ușor, ușor, am impus 2 reguli: „1. ai voie seara doar la maxim 2-3 desene animate pe tabletă, sau un desen animat și un joc digital. 2. nu ai voie deloc pe telefonul sau pe laptopul meu.”

Și așa și este. Dar la cât se joacă acum pe afară, seara după baie, cade ruptă de oboseală. Se pune în pat, își alege un desen animat pe tabletă… și adoarme.

Și mă bucur tare mult că am reușit să fac să fie echilibru: și un pic de tehnologie (pentru că nu aș vrea să rămână în urmă în domeniul acesta), și un pic de joaca afară și prin natură, și desen/lipit/colorat și alte activități la grădinița de vară, care să îi pună mintea la contribuție.

Dacă nu e niciun copil pe afară, tot stă și se joaca singură. Într-o zi a plouat cu găleata, și spre sfârșitul ploii, m-a rugat să o las prin ploaia mărunțică. Am lăsat-o. S-a descălțat și a mers pe asfaltul încins, ulterior răcorit de ploaie. Are o atracție pentru ploaie mai ales de când ne-a prins ploaia pe noi două la mare, și ne-am distrat super mult atunci. Și eu iubesc ploaia, mai ales cea de vară. Dar mai presus, atunci când plouă și e soare pe cer.

Încă o chestie. De când o las hai hui pe afară, parcă are sistemul imunitar mai puternic. Nu a mai răcit deloc, privind faptul că umblă de multe ori desculță, îmbrăcată subțire când e frig, etc. Ultima oară când am dus-o la Lepșa, a stat în rochiță super subțire de vară până seara la 23, timp în care noi adulții aveam hanorace pe noi, iar ceilalți copii, gecuțe. Nu a vrut nici în ruptul capului să-și ia măcar un cardigan pe ea. Și nu a răcit. Nici măcar să i se înfunde un pic nasul. Am stat cu oareșcare emoții atunci, dar cine să știe mai bine de ce are nevoie corpul ei, dacă nu ea?

Apropo de rochițe. Trebuie neapărat să notez asta mai mult pentru mine. Are câteva luni bune de când nu acceptă nimic altceva decât rochițe. Nici măcar fuste nu mai vrea. Cu greu o conving sa își ia o fustă. Rochii, rochii și numai rochii. Și musai coroniță pe cap.

Și acum revenind la tehnologie vs. natură, când am fost de curând la țară la bunicii mei, m-a implorat să o las acolo și să plec. Are și niște prietene de vârsta ei (nepoatele unei prietene din copilărie), ceea ce e bine, căci am în plan să o duc măcar o săptămână vara aceasta la țară. La țară… „țara” unde mi-am petrecut mulți ani din viață, și unde am cele mai multe aventuri. Ce frumos, sper să se repete istoria. :) În cartierul unde stăm noi, e aerul mult mai curat decât în alte părți ale orașului, deoarece există un parc mare cu pădure în apropiere, dar nu se compara cu aerul de la țară. De asta mă bucură mult să știu că vrea acolo. Chit că se va întoarce cu vreo 2-3 kg mai mult. :)) Îmi amintesc că bunica ne făcea des gogoși la micul dejun când eram mici (mie și fratelui meu). De ce nu ar face-o din nou și pentru strănepoata ei?!? :D

Vă las în continuare cu un clip de la Nature Valley. Chiar dacă poate fi regizat, o să vă pună pe gânduri, deoarece realitatea este aceasta.

V-ați uitat?  Eu am norocul să trăiesc într-un cartier rezidențial, cu barieră și portar la intrare, cu camere video și cu loc de joacă. Tocmai datorită acestui lucru, mă simt în siguranță și stau liniștită când fetița mea stă pe afară cu prietenii și prietenele ei. Știu că nu toți părinții au acest noroc, și sunt obligați (așa văd unii, o obligare) să stea cu copiii prin parc sau pe afară. Pentru că mulți dintre ei nu rezistă decât vreo 2 ore, încearcă un fel de „shortcutparenting” de dragul libertății personale în tot procesul relației părinte-copil. Îi bagă în casă, le îndeasă un gadget pe post de baby sitter și apoi ei (părinții) stau în sfârșit relaxați… de cele mai multe ori pe internet, normal.

Mulți dintre adulți se uită la acest clip și învinovățesc copiii. Oare nu își dau seama că părinții au făcut în așa fel încât copiii lor să stea cu ochii în telefoane, laptopuri și tablete? Părinții din ziua de azi sunt cam lazy în creșterea educarea copiilor. Scuze, oricine poate crește un copil, nu oricine l-ar putea educa. Trebuie multă implicare… asta dacă nu vrei ca tehnologia să îi limiteze dezvoltarea fizică și emoțională. Să nu mai zic de celelalte riscuri la care sunt expuși: stare de lene, obezitate, dureri musculare, relaționarea și socializarea scăzută, indiferența față de mediul ambiant, etc.

Tehnologia e ca Jocul Ielelor. Limitează-i accesul la tehnologie până când nu intră de tot în joc.

mother and daughter

Când ai purtat ultima oară scutec?

Pornind de la motto-ul vieții mele de care ziceam în altă postare, “înainte aveam 1000 de teorii și niciun copil, iar acum am 1000 de copii și nicio teorie”, mi-am dat seama totuși că există un lucru care nu-mi plăcea acum 1000 de ani la mame, și nu îmi place nici acum de când am devenit mamă. Și mă simt oarecum victorioasă că nu am prins acest “tic”.

Despre ce e vorba?

Probabil ați auzit și voi mii de mame care folosesc nejustificat pluralul, vorbind despre niște acțiuni care se referă de fapt strict la copilul ei: “hai să ne facem temele”, “hai să ne închidem la fermoar”, “hai să deschidem gurița mare”, “noi suntem mari, avem înălțimea 90 cm”, etc.

Pentru urechea mea, sună destul de nostim, și enervant totodată… și nu mi se pare deloc la locul lui. În 4 ani jumătate de când sunt mămică, jur că nu am purtat niciodată Pampers, căci nu știu dacă știți, dar muulte mame tot spun prin parcuri “Noi încă purtăm Pampers”.  :)) Amuzant, nu?

Acum ceva timp îi spuneam lui Alin că sunt 2 lucruri pe care nu le-aș face niciodată ca mamă, deși sunt multe mame care fac asta constant:

  1. Eu nu folosesc pluralul când e vorba de acțiunea fiicei mele.
  2. Niciodată nu mănânc mâncarea care-i cade din gură. (Bine, la faza cu mâncarea nu am nimic cu mamele care reușesc să facă asta, eu pur și simplu nu pot).

A înteles Alin care-i treaba, mi-a dat dreptate (mai ales la partea cu mâncarea), dar parcă nu era el acea mamă de care aveam nevoie, să stau și să discut pe tema aceasta.  Aveam nevoie de cineva, care era mamă și care să îmi spună, cu o mână pe umăr: “Te înteleg. Sunt și eu mamă, și nici eu nu folosesc pluralul.” :))

Și a venit!  Săptămâna trecută, a venit Urania în Bacău și pe lângă “sunt și eu mamă, și nu folosesc pluralul”, a venit și cu o explicație de ce nu e bine ca mamele să îl folosească, când vorbesc despre acțiunile copiilor. Dacă nu aveam această explicatie așa frumos așezată în gânduri, nici că mă apucam să scriu vreodată despre asta.

Așadar, folosirea nejustificată a pluralului, are ca impact în urechile și percepția copilului, diminuarea responsabilității. CINE devine astfel responsabil din “hai să ne facem temele!”? Copilul o să vina la un moment dat la tine și o să îți zica: “Păi hai, fă-le tu, dacă tot ai chef! E și ‘problema’ ta.”

Și pe lângă toate acestea, mai există ceva: copilul își pierde individualitatea. Punct. Îl pui mereu în aceeași oală cu tine. Sau invers, tu intri în oala lui.

~.~

Aș fi vrut să intru un pic și la faptul că unele mame folosesc prea mult, dar prea-prea mult diminutivele. “Hai să bei un picuț de apică. Mai încolo după ce papi puiuț, mănânci și un iaurțel, da?”

Nu mai zic de cele care își alintă copilul în tot felul de “produse de patiserie făcute cu făină Grania”… imaginați-vă ceva pufos și dulce. :))

Chiar nu mai țin minte cine m-a întrebat recent cum îi mai zic Roxaliei, și eu ii răspund mirată: “Păi, Roxalia.”

“Doar atât? Cum o alinți?”

“ Uneori ‘scumpo’. Și atât.”

Eu iubesc numele ăsta, de aceea i l-am și pus. Nu știu dacă am scris pe undeva pe blog ce reprezintă el.  Numele fiicei mele e jumătate din numele meu (Roxana) și jumătate din numele întreg al mamei mele (Lia). Înseamnă foarte mult pentru mine, tocmai de aceea încerc să nu îl acopăr cu alte alinturi nesemnificative și unele ciudate de genul broscuță & co.

Bine, la categoria diminutive și alinturi, nu am o problemă mare, doar mi se pare amuzant.  Uneori sunt ironică și când îi trimit mesaje partenerului meu, mai bag un diminutiv de ăla dus la extrem, doar de fun:

„- Mi-e fomiciuculiciuțică. Nu mergem la masă?

– Ba da, la ora 13, la XYZ.

– Ok. Pupicuciuțicuciuți.”

De asta pot trece peste multe diminutive înșirate într-o singură propoziție, căci am impresia că toți le zic la mișto. :)) De fapt, eu pot trece peste orice, chiar și peste pluralul folosit nejustificat, dar am făcut articolul acesta ca pe o lecție de parenting, să înțelegeți că o să vă dea bătăi de cap când copilul va crește, și pe lângă lipirea asta pe care o simte față de mamă (lipire de care se va desprinde greu ulterior) deoarece tot ce face, face cu mama (din spusele ei), mai e și diminuarea responsabilității.

Urania: Vă sună cunoscut îndemnul “Hai să facem!”, și întrebarea din mintea fiecărui membru al echipei: CINE?

gogoasa mamei

Jurnal de mămică: De vorbă cu Roxalia în martie

Chestii drăguțe/făcute de Roxalia în decursul acestei luni. Unele discuții le-am luat din „Note” de pe telefon, altele mi le-am amintit. Cum spuneam și pe Insta, această acțiune de a nota mai multe lucruri ce au legătură cu ce face/spune Roxalia, este o acțiune atât de simplă, dar foarte prețioasă și cu un impact mare pentru adolescenta Roxalia din viitor.

Pentru că luna martie nu s-a sfârșit, este posibil să mai fac un update la începutul lunii aprilie.

Și avem:

  • 6 martie: „E primăvară și ninge… cine a mai auzit așa ceva?!?”   [de parcă a trăit o viață întreagă și știe ea care-i treaba cu primăvara și ninsoarea]
  • Începând cu 9 martie, folosește zilnic de minim 10 ori, expresia „Oo, daa!”, cu un ton feminin de prințesă (și nu prințesă de aia de pe Dorobanți). Tare-s curioasă de la cine a prins ticul ăsta verbal.
  • 14 martie, ora 21:17. După 3 minute de zgomot, mi-am dat seama că era în bucătărie și spăla vasele, cocoțată pe un scaun. Înainte mă mai întreba daca îi dau voie, acum mi-a trântit o întrebare de la distanță: „Mami, e bine dacă mai pun detergent de ăsta pe burete?”
  • 17 martie, în mașină. Întoarce gâtul, se uită la lunetă și mă întreabă ce este acel triunghi roșu, referindu-se la stickerul cu „baby on board”.

Eu: Este un abțibild care anunță ceilalți șoferi că există un bebe în mașină.

Roxalia: Dar eu nu mai sunt bebe.

Eu: Știu, dar semnul e necesar și acum. De exemplu, prin acel semn anunțăm ceilalți șoferi sa fie mai precauți, să meargă cu viteză mai mică pe lângă mașina noastră, să le dăm un semnal de genul „sunt copii în mașină, hai să fim mai responsabili când conducem”.

Roxalia: Mami, dar poți să le spui să meargă un pic mai tare pe lângă noi, căci eu sunt mare acum.

  • 18 martie, la spectacolul Gașca Zurli: Mirela îi întreabă  pe copiii din sală ce vor să ajungă când vor crește mari. Prompt, Roxalia răspunde că vrea doctoriță (e o dorință de a ei de mai multe luni). După care s-a corectat imediat: „Ba nu, vreau bucătareasă”.

Rămân uimită cum de și-a schimbat dorința deodată. Cred totuși că și-a schimbat gândirea pentru că săptămâna aceasta au la grădiniță „Săptămâna legumelor de primăvară”, și a trebuit să facă o salată din ceapă verde, ridichi și salată verde, iar dna educatoare a lăudat-o zilele trecute și i-a spus în fața mea că e o bucătăreasa bună. :))

  • 19 martie, seara:

Își amintește că atunci când era micuță se uita la Masha și Medved  pe laptopul meu, și mă roagă să o las să vadă câteva episoade împreună cu mine pe laptop. Eu având treabă, încerc să o conving să își deschidă tableta, să se uite acolo. Nu am reușit, așa că ne-am pus amândoua pe canapea și începem cu un episod din 2015, pe care nu îl văzusem eu. Dupa ce s-a terminat, am dat să înceapă unul nou tot din 2015, pe care nu îl văzusem.

Roxalia: Dar nu vreau să îl văd acum pe ăsta.

Eu: Ah, ce păcat, eu nu îl văzusem și…

Roxalia blândă: Atunci hai să ne uitam dacă nu l-ai văzut. Hai, hai.. dă-i play!

Evident, că fiecare scenă mi-o povestea de dinainte, ca să se laude că ține minte perfect tot… așa cum fac unii adulți când vor să strice un film. :))

Bun, de ce am povestit „secvența” asta de aseară: pentru că ador când iese la iveală latura mărinimoasă din Roxalia, care nu e egoistă, și a acceptat să se uite la un episod deși inițial nu îl voia, doar să îmi facă mie pe plac și pentru că îmi explica anumite lucruri de parcă ea era mama și eu copilul. Devenise protectoare, m-a luat în brațe (ea pe mine) și imi explica asemenea unui copil, pe „înțeles” fiecare scenă în parte. Of, scumpă-mi mai este.

  • 20 martie, în parcarea de la Stadion, de lângă Mc Donalds, vedem că se oprește la distanță de 10 metri o mașină de Poliție cu girofarurile pornite. În timp ce mă uit super atentă să văd dacă polițistul se duce la cerșetorii de la benzinăria părăsită, sparg liniștea din mașină și îi zic Roxaliei: „Uite Poliția!”
    Roxalia: „Cred că vrea şi ea nişte cartofi şi un sendviş.”
    M-a bufnit râsul instant când am văzut că era şi foarte serioasă şi cu ochii pe polițist. După ce m-a văzut râzând, a început să râdă şi ea continuând să îmi mai smulgă un râs: „… şi o jucărie.”

Și pe final vă pun aici un filmuleț cu ea, de 12 secunde, crănțănind suplimentele de dimineață, timp în care doarme în funduleț. Diminețile cu Roxalia în ipostaza asta se repetă în permanență.

Roxalia – 4 ani și 4 luni

~.~

P.S. Astăzi, 20 martie, de Ziua Internațională a Fericirii, la ora 12:45, după o ploaie mărunțică, am reușit să văd și eu eclipsa. La P.S.-ul ăsta mai fac un update prin 2026. :))

Update: 30 martie – împlinesc 9.999 de zile de când m-am născut, așadar în această seară Roxalia îmi aduce 2 lumânări (una cu inimioară ciclam și alta roz pal, de sfeșnic), să le aprindem și să ne punem dorințe. Fiecare cu lumânarea aprinsă în mână, încep eu prima cu dorința:

– Îmi doresc ca Roxalia să fie ascultătoare.

– Iar eu îmi doresc ca atunci când stric ceva, mami să ma ierte.

:))

Notițe pentru ultima săptămână din Martie:

De câteva zile Roxalia a învățat să se ducă singură până acasă la fratele meu. La început mergeam cu ea până la ușa scării, să văd cum traversează micuțul drum din cartier (noi stăm într-un cartier rezidențial, cu pază și barieră la intrare… deci nu e flux mare de mașini și nici oameni străini nu sunt). Așadar, de la ieșirea din scara mea până la intrarea în scara lui, face în jur de 5-7 secunde. După câteva zile s-a învățat să meargă singură, se uită în stânga și dreapta să vadă dacă sunt mașini, și traversează străduța… timp în care eu mă uit la ea pe geam.

Aseară vine de la Ion și intră fericită în casă, bucuroasă că nu mai depinde în totalitate de vreun adult. Eu vorbeam cu nana ei la telefon. Se alătură discuției, îi zice nanei o poezie, un „Te iubesc!”, un „La mulți ani!”, după care îmi zice: „Eu ies un pic și vin repede înapoi.” Pentru că vorbeam la telefon, nu m-am mai uitat după ea. Clar m-am gândit că se duce din nou la Ion, așa cum făcuse și cu o seară în urmă, mereu își „amintește” că și-a uitat nu știu ce planșe la el.

Revine în 2 minute, și îmi zice ceva de rămân înmărmurită:

– Am fost până la magazin.

– ?!?

– Serios vorbesc. M-am dus până acolo, m-am uitat și m-am întors.

După 20 de minute bune de explicat la ce riscuri s-a expus, am fost de acord să îmi arate cum a mers ea la magazin și cât de atentă a traversat străduța din cartier, uitându-mă la geam pentru a o urmări. Merge ea vreo 100 de m, ajunge la ușa magazinului, după care fuga înspre mine.

Reușesc să o bag în casă pe geam :)) (stăm la parter), și o pun să îmi promită că nu mai pleacă niciodată undeva fără să îmi ceară voie.

Astăzi, înainte să meargă la Ion, mă roagă să o las să se ducă la magazin. Nu am acceptat, dar i-am oferit „șansa” să duca ceva la gunoi (e la vreo 30 de metri de casă). I-am înmanat o cutie, am privit-o pe geam cum traversează străduța, și se întoarce la mine la balcon fericită. Îi mai dau și o pungă de gunoi, dar vine din spate domnul de la pază și îi ia el punga din mână.

O bag în casă pe balcon.

Pot nota că Roxalia la 4 ani și aproximativ 5 luni, a dus pentru prima oară gunoiul. :))))

~…~

Tot pe 30 martie, seara, îi citesc cartea „Poveste de trezit copiii: Cum venim pe lume”, de Jeanina Vlad. A digerat ea tot ce i-am citit, și îmi tot punea întrebări când își mai amintea câte ceva.

În pat, la culcare, mă întreabă cum am născut-o pe ea. Dacă natural sau prin cezariană. N-a folosit cuvântul „cezariană”, a zis dacă a ieșit „prin” burtă. Și nici cuvântul „natural” nu l-a folosit. :D

I-am povestit în mare care a fost experiența mea.  Printre care i-am povestit și despre faptul că placenta a îmbătrânit înainte de vreme. Mai zic una, alta… stă ea un timp fără să scoată o vorbă, se gândește și îmi spune:

– Cine e bătrână la tine în burtă?

– Nu înțeleg la ce te referi. (uitasem că i-am zis de placentă)

– Ai zis că aveai ceva în burtă care…

– Aaa, placenta. Ea a îmbătrânit, după 37 de săptămâni începuse să piardă foarte repede din funcții. Placenta e copăcelul ăla din carte, dacă mai ții minte cum era desenată. Printre multe altele, cu ajutorul ei te-am hrănit.

– Cred că a mea o să fie tânără. Pacenta. A mea cred că o să reziste mai mult decât a ta.

După care îmi ia degetul mic în mâinile ei și după ce se joacă puțin timp cu el îmi spune: „Nu aș vrea să mă despart niciodățică de degetul ăsta mic. Este atât de mic și drăgălaș.”

image

Jurnal de mămică: despre frățiori

Discuția de aseară de la ora 00:30

[…]

– Mami, să știi că te iubesc mai mult decât pe tati.

– Și eu te iubesc mai mult decât pe frățiorul tău.

Se întoarce cu fața la mine, uimită: – Care frățior? De fapt, lasă, nu-mi spune. Acum mă culc, îmi zici mâine dimineață.

Eu tac. Trec 15 secunde, se întoarce cu fața spre mine:

– Hai bine, zi-mi… care frățior?

– Am glumit, scumpo. Nu știi că doar pe tine te-am născut?

– Ba da…

– Dar îți dorești un frățior? (răspuns la care mereu era un „da” plin de entuziasm)

– Nu vreau.

Și îi turuie gura cu multe argumente din care țin minte asta: – Bebelușul nu știe decât să plângă toată ziua degeaba. Mereu, mereu… nu se joacă, nu face nimic, doar plânge. Ce să fac eu cu el, să mă urle într-una?

Când am auzit fix așa „să mă urle”, am izbucnit în râs. Mai ales că știu cât de înnebunită este ea după bebeluși (adevărați, jucării), și cât de grijulie este cu aceștia. M-am mirat, dar m-am și distrat în același timp de replicile ei.

Continuă…

– Dar aș vrea un băiețel. Nu fetiță, căci fată ai deja. Ce rost are să mai faci una? Nu mă ai pe mine?

În timpul asta, o iau și o alint, îmi este prea dragă cum îmi dă ea răspunsurile astea atât de serioasă.

Se întoarce cu spatele la mine pentru a o lua în brațe, îmi strange bine mâinile într-ale ei atât cât reușește și îmi spune:

– Offf, cât de mult te iubesc, nu știu ce să mă mai fac!

Adoarme.

Și eu la fel. Fericite.

*4anicu2

big sister little brother

Jurnal de mămică: 3 întrebări

În nopțile în care Roxalia doarme cu mine în pat, se desfășoară o rutină.

Înainte să ajungem în dormitor, când simte că e vremea de culcat (adică 11-12) mă întreabă: „mami, te-ai demiacat?”. Uneori zice și „demachiat” corect, dar asta după ce încearcă să se corecteze de vreo cinci ori.

Dacă demachierea a fost săvârșită, ajungem în pat. Următoarele 10 minute avem parte de puțină tehnologie, ea are voie la un desen (două, trei) pe tabletă, iar eu îmi iau rămas bun pe telefon de la mediul online.

După ce lăsăm gadgeturile jos, trecem la iubit. Una dintre noi două, începe cu expresia „hai să ne iubim”. Și începem smotoceala, alintatul, mângâiatul. Durează minim 10 minute. Când ne oprim, după ce o iau în brațe și se așterne liniștea, obligatoriu una dintre noi două începe cu „Te iubesc!”. Urmează câteva declarații de dragoste, și mai mult un fel de luptă, cine zice că iubește mai mult. Nu a existat nicio seară în care să trecem peste smotoceala și un sincer „Te iubesc!”. Și îmi doresc să ne spunem lucrul ăsta în fiecare zi până la sfârșitul vieții. Cu siguranță, dupa 18 ani, nu o voi vedea și nici nu voi vorbi cu ea zilnic la telefon, dar aș vrea ca fiecare convorbire telefonică (indiferent la cât timp se petrece) să se incheie cu „Te iubesc!”

Bun. Să povestesc ceva de acum 2 seri.

Eram în faza de „gadget on”. Și încep să citesc un articol despre mothering, în care se spunea că indiferent de cât de obosită ești seara, să nu uiți să îi pui copilului 3 întrebări:

1. Ce te-a făcut fericit/ă astăzi?

2. Ce te-a făcut să plângi astăzi?

3. Ce ai învățat astăzi?

După ce am închis amândouă tot, încep să o întreb:

– Roxalia, ce te-a făcut astăzi fericită?

– Tu.

– Nu, scumpo. Uite, îți dau câteva exemple. Poate că te-a făcut fericită un băiețel de la grădiniță când ți-a oferit o jucărie pe care ți-o doreai, sau o fetiță care te-a lăsat să desenezi pe fișa ei. Deci?

– …când mi-ai făcut poze în apă cu părul ud.   (*făcea baie, și-a udat singură părul și m-a strigat rugându-mă să îi fac câteva poze)

– Așa, bravo. Și ce te-a făcut să plângi astăzi?

– Azi nu am plâns deloc.

Și urmează întrebarea a treia, pe care am schimbat-o total, ca să nu o presez cu prea multe întrebări diferite chiar la început, așa că am întrebat-o tot despre ceva ce ține de emoție:

– Și ce sau cine te-a făcut să râzi azi?

și cu colțurile buzelor până la urechi îmi răspunde: – Tu!

*4anicu2

Dacă vreți să vedeți un filmuleț de 12 secunde cu ea (de pe 11 ianuarie), click AICI.

Nume.

Discutie de anul trecut, din decembrie:

– Roxalia, dacă vreodată o sa ai un frățior, ce nume ți-ai dori să îi pui?

– Arang.

– Hm. Si daca vei avea o surioară?

– Nu știu, spune tu.

– Păi va fi cu siguranță [….]

– Ce nume frumos. Foarte frumos, mami!

Bun. De unde, Dumnezeule, vine Arang??? :))))

La multi ani, Roxalia!

Azi e sarbatoare pentru mine. Si pentru tine, de asemenea. Ai implinit 4 ani!

Ai invatat ceva nou in fiecare zi, timp de 1461 de zile.

In lume, inca 351.000 de copii isi serbeaza astazi cei 4 anisori, dar eu tind sa cred ca tu esti cea mai norocoasa.

E momentul sa iti las in scris cateva evenimente ce s-au petrecut in lumea intreaga in ziua in care te-ai nascut:

* Presedintele Americii era Barack Obama. 

* Un top 5 al filmelor de atunci: 1. Tangled (s-a nimerit perfect ca anul acesta sa iti fac ziua cu tema Rapunzel) ; 2. Harry Potter partea I; 3. The Next Three Days; 4. Due Date; 5. Love and Other Drugs (un film frumos pe care ti-l recomand dupa 14 ani).

* Un top 5 (US) melodii din acea saptamana: 1. Bruno Mars – Just the way you are; 2. Far*East Movement – Like a G6; 3. Katy Perry – Teenage Dream; 4. Rihanna – Only girl; 5. P!nk – Raise your glass.

* Pe coperta Cosmopolitan a aparut Katy Perry.

* Cele mai populare carti in acea saptamana au fost: The Lost Hero de Rick Riordan; Worth dying for de Lee Child; The Girl with The Dragon Tattoo de Stieg Larsson; The Girl who played with Fire de Stieg Larsson.

* A aparut numarul 11474 al revistei Sports Illustrated

* 1 Euro = 4.292 ron; 1 $ = 3.054 ron; 1 lira sterlina = 4.928 ron.

* Sfintisori de peste tot care s-au sarbatorit si pe 3.11.2010:

  • St. Pirmin
  • St. Winifred
  • St. Vulganius
  • St. Valentine & Hilary
  • St. Valentinian
  • St. Quaratus
  • St. Martin de Porres
  • St. Florus
  • St. Domnus of Vienne
  • St. Papulus
  • St. Cristiolus
  • St. Englatius
  •  St. Acepsimas
  • St. Germanus
  • St. Guenhael
  • St. Hermengaudis
  • St. Hubert
  • Sf. Mucenic Achepsima Ep., Iosif preotul si Aitala diaconul

Iar daca vrei sa stii ce s-a intamplat pe data de 3 noiembrie, in alti ani, chiar si inaintea nasterii tale, poti citi aici (sper sa mai mearga linkul peste vreo 10 ani cand te va interesa sa citesti aceasta postare). Daca nu merge, sa tii minte macar ca in 1800 a fost infiintata Casa Alba. :)) Iar Nicaragua isi declara independenta (fara sa stiu ca are legatura cu ziua ta de nastere, eu am ales sa reprezint Nicaragua la o petrecere cu tema „Miss Univers”).

Se infiinteaza Scoala Politehnica din Timisoara (1920).

A fost infiintata Opera Romana din Iasi, spectacolul inaugural fiind Tosca de Giacomo Puccini. (1956)

Uniunea Sovietica a trimis primul animal în spațiul cosmic -câinele Laika- la bordul navei Sputnik II. Astfel, Laika a devenit prima ființă vie terestră care a navigat în spațiu, supraviețuind însă numai 7 zile. (1957)

Este inaugurat Palatul UNESCO de la Paris. (1958)

Sa stii ca mai sunt inca 106 evenimente importante (fara nasteri si decese) care s-au petrecut in timp in lumea intreaga, pe 3 noiembrie. Probabil cand o sa citesti tu, acest numar va creste.

Si in incheiere vreau sa iti spun ca Marea Ducesa Olga Nikolaevna Romanova s-a nascut pe 3.11. 1895… si ca inima ta a batut de 147 milioane de ori pana acum. Gata, nu ma mai intind.

Fiica mea…

Mă îmbrățișezi și îmi dai pupici lipicioși. Lipicioși la propriu, căci buzele tale încă au miere și sirop de cătină pe ele.

Plângi când ești certată și te agăți de gâtul meu atunci când ți-e teamă de ceva.

Dansezi și cânți pentru mine. Dansezi fermecător ca o prințesă, după care mă amuzi dansând ca Duke Weselton din Frozen.

Îmi faci zilnic cadouri nesperate – înțelepciunea, bucuria pe care o văd în ochii tăi și noile descoperiri.

În fiecare zi mă încânți și mă uimești. Adesea ambele.

Nu a venit ziua în care să te scalzi cu picioarele într-un lan de floricele și tu să nu îmi aduci măcar o floricică. A devenit ca o rutină, dar e cea mai plăcută.

Te uiți la mine cu ochii mari și îmi promiți că nu o sa mai faci niciodată prostii. „Promit, mami! Promiiit că nu mai fac niciodată așa!”   – Dar o vei face. O vei face.

Amintirile ne leagă atât de des și atât de puternic încât suntem aproape una. Eu sunt eu – tu ești cu totul unică. Și totuși, suntem legate pe vecie. De experiență și dragoste.

Scumpa mea, ochi limpezi, piele fină și păr ușor ca fulgul…te rog, păstrează măcar un pic din această inocență, din această bucurie a ta neîntinată, din încredere, din ardoare și din tot ce va urma.

Îți mulțumesc că ai adus bucurie în viața mea.

cats

Pian

Fiind în grupa mijlocie, Roxalia are anul asta opționale. Am fost de acord cu toate, vreau să văd la care are afinitate. În fiecare zi face ceva nou: pian, karate, germană sau engleză. Am fost de acord să ia lecții și de logopedie. Gata cu stâlceala, deși un copil mic e tare scump când zice anumite cuvinte stâlcite… m-am gândit ca a fost de ajuns timp de 4 ani.

Aseară

– Ce ai învățat astăzi la engleză?

– Despre familie.

– Cum se zice la „mamă” în engleza?

– Nu știu.

M-am mirat. De obicei ea prinde repede. La 1 an și 10 luni când am dat-o la o grădiniță particulară, învățase să numere până la 10 în engleză, ştia toate culorile + câteva animale. Și încerc să zic un pic altfel, să văd daca mă corectează.

– Dar la tata? Cum? Dad, daddy?

– Father!

M-am gândit eu că asta e. :)))

Dupa câteva exerciții, am trecut la germană. Am repetat tot ce a învățat, și când credeam că s-a plictisit, îmi spune:

– Mai vreau!

– Mai vrei să repetăm? Ce anume dorești, engleză sau germană?

– Germană!

– Îți place mai mult germana decât engleza?

– Da.

Pfff… de ar știi ea ce cuvinte va trebui să învețe mai târziu. Și când mă gândesc că abia e la început de drum, și câți ani de școală va trebui să mai facă…

P.S. Urmează să o dau și la dansuri. Vom vedea ce o sa iasă.

3anicu11luni

Update: Un filmuleț mic de câteva secunde, cu ea învățând să cânte la pian puteți vedea aici.

Nu contează…

După grădiniță.

– Mama, astăzi a venit X (una dintre cele mai bune prietene a Roxaliei, dar intensitatea dintre drăgăleală și ceartă dintre ele două este aceeași) și mi-a zis că pisica de pe bluza mea e urâtă. Și mi-a mai zis că doar ea și Y (o altă fetiță de la grădiniță) sunt frumoase și că au cele mai frumoase bluzițe.

– Și tu ce i-ai spus?

– I-am spus că nu e adevarat, că toți copiii au hăinuțe frumoase.

*mi s-a înmuiat inima – partea I*

După multe aprecieri de genul „Bravo, îmi place că gândești așa….bla bla bla”, îmi spune:

– Știi ceva, mami? (cu o voce calmă și liniște în privire) Chiar nu contează dacă sunt urâtă.

*mi s-a înmuiat inima – partea a IIa*

Ba nu!

Aseară ne întorceam toți trei de la înot.

Noi doi în față, Roxalia la locul ei în spate, cu căciula pe urechi, părând că nici nu are treabă cu noi.

Încep să vorbesc cu Alin:

– Ce nebunie și cu cărțile astea, cum te fac să te gândești în tot restul zilei la personaje, la trăirile lor, la ce se va întampla mai departe…

Nici nu apuc să termin, că Roxalia mă închide:

– Ba nu!

Ne-a bufnit râsul instant, pentru că era foarte serioasă, ca și cum și-ar fi dat cu parerea după ce a citit o mie de cărți.

Cozonac.

Roxalia: Bine, hai, adu cozonac.

Eu: Uraaa, cozonac!

Roxalia: Da, cozonac bun.

Eu: Foarte bun!

Roxalia: Cozonac bun…ca un porc. (râde și continuă) Ca o vacă de lapte.

Nu știu de unde a dedus ea că porcul este bun, căci nici nu știe ce gust are.

~.~

Aseară, Roxalia, val vârtej la mine la birou (aducând-o mama mea de la grădiniță):

Mami, mami, când o să fiu mare vreau să am un serviciu ca tine!

apx 3cu10.

Căţel.

Aseară am stârnit-o pe Roxalia cu faptul că s-a făcut un nou loc de joacă lângă cartierul unde stăm. Atât mi-a trebuit! Chiar dacă era târziu, ea voia neapărat să ieșim din casă. I-am explicat că nu e o ora propice, și că trebuie să trecem prin Parcul Gherăiești pentru a ajunge acolo, unde e posibil să dăm și peste câini maidanezi, și nu se știe dacă nimerim unii blânzi.

Pentru a-i distrage atenția de la ieșirea noastra, am început să joc rolul unui câine, să văd cum ar reacționa ea dacă s-ar întâlni cu unul.

Și începem:

– Ce cauți singură pe aici, fetițo?

– Pleacă! Marş! Marş!

– Nu mi-e frică de tine, copil mic!  (spun eu)

– Nici mie nu mi-e frică de tine, cățelule!

– Cum să nu îți fie? Chiar acum aș putea să te mușc!

(ușor speriată)  – Te rog, fii bun, eu sunt bună și dacă sunt bună cu tine, trebuie să fii și tu bun cu mine!

 

Ce să mai zic, i-am simțit emoția din glas și cât de umană poate fi, de m-am emoționat și eu și am luat-o în brațe. Of, îngeraș mic, dulce și bun…

 

Roxalia – 3cu8

Mothering

Motto-ul pe care il indragesc cel mai tare, cand vine vorba de mothering, este „Inainte aveam 1000 de teorii si niciun copil, iar acum am 1000 de copii si nicio teorie.”

Si il indragesc si ma distreaza pentru ca asta e realitatea… si mai cred ca toate mamele suntem de acord cu asta. Toate ne dadeam cu parerea despre cresterea copiilor, toate ne faceam planuri de cum sa ne crestem copiii, cum ne dorim sa fie, ce sa faca, etc. Doar ca nu toate teoriile se pot aplica cu succes in practica pe acest segment.

„Mie nu o sa imi tipe niciodata in magazin!”

„Iar al meu va fi respectuos si va face negresit ce ii spun eu.”

Va suna cunoscut? Sunt replicile voastre de dinainte sa aveti copii, nu? V-a iesit in totalitate? Mmmnuprea. Si totusi v-ati dat tot interesul, ati citit o groaza de carti, si v-ati educat copilul ca la carte.

Cu toate teoriile aplicate, e aproape imposibil ca un copil sa nu devina de cateva ori in viata lui super agitat intr-un magazin, din cauza oboselii. Si daca nu s-a intamplat, inseamna ca nu a fost scos suficient in oras. Si mai cred de fapt ca mofturile copilului din magazin care nu mai are stare, ne deranjeaza doar dintr-o cauza… ca ne este rusine de ce ar crede ceilalti despre noi: „nu e o mama buna, nu a stiut sa isi educe copilul” sau „ce copil razgaiat”.  Spre norocul meu (da, spre noroc) Roxalia nu a fost mofturoasa decat o data in magazin, in timp ce stateam la coada, era mai mica si voia cat mai repede acasa. Sa nu va imaginati ca facea ca in reclamele alea in care copiii se trantesc pe jos si arunca produse de pe rafturi, dar plangea destul de tare incat sa ii deranjeze pe cei de la casa. O mama are aici doua posibilitati: sa ii pese de copil sau sa ii pese de ceilalti.

Sa nu facem niciodata greseala, ca in public (si nici acasa) sa aplicam copilului cuvinte care dor: „Taci din gura! Nu vezi ca ma faci de rusine?” sau „Daca nu taci, te las aici!” Sa nu ne traumatizam copilul, doar sa le fie bine celorlalti oameni pentru cateva minute. Putem doar sa incercam sa il linistim cu termeni blanzi. Nu reusim, asta e… in 10 minute iesim din magazin si gata. Daca ceilalti sunt persoane bune, te pot lasa in fata. Evident, eu am ales sa o linistesc folosind cuvinte blande si sa ii explic ca nu mai dureaza mult, si in niciun caz sa tip la ea… pentru ca prin voce, inducem o stare de siguranta, de calm.

Pentru un copil, mama este cea mai draga si cea mai importanta fiinta, scutul lui de protectie fata de o lume necunoscuta, straina si amenintatoare. Si daca si TU in momentul in care copilul are o problema, incepi sa tipi la el, in niciun caz nu va inceta sa planga, ci il vei face sa sufere si mai tare.

Citisem acum cateva luni un articol, care mi-a ramas in minte, voi reincerca sa redau in cuvintele mele ce imi amintesc:

Intr-un magazin, o mama si cu fetita ei de cativa ani stateau la o super coada, si fetita a inceput sa planga pentru ca nu mai avea rabdare. Mama a inceput sa ridice vocea la ea si sa ii spuna: „Nu ma fa de rusine! Nu te uiti la tine cat de urata esti? De ce plangi? Nu vezi ca esti urata cand plangi? Taci odata!”. Evident toti oamenii s-au intors catre ea, ceea ce au facut-o pe fetita sa se simta si mai rau. Dupa acest episod, autoarea a scris ceva ce mi-a placut super tare: „As fi scos o oglinda si i-as fi dat-o doamnei sa vada cat de mult o uratesc cuvintele adresate fetitei ei, si nu cat de urata ar parea fetita in timpul plansului”. Si in articolul ei a mai urmat o mica lectie despre „schimbarea rolurilor”. De cate ori am vrea sa ii spunem ceva urat copilului nostru, sa ne imaginam ca cineva drag noua (iubitul, sotul sau orice persoana importanta pentru noi) ni le adreseaza:

„Ma faci de rusine!” -> cum ar fi sa iti zica iubitul tau asemenea cuvinte cand sunteti in public?

„Nu vezi ca prietena ta e cuminte, tu de ce nu esti asa?” -> si sotul tau ti-ar putea spune „nu vezi ca prietena ta e mai eleganta, tu de ce nu poti fi asa?”, ti-ar conveni?

„Esti un/o prost/proasta!” – Cat de urata sa fii la suflet incat sa ii spui copilului tau asta?

Si lista de replici ar continua la nesfarsit.

Poate ca nu e 100% un mod de a convinge o mama sa nu mai foloseasca replici traumatizante, prin compararea de mai sus, pentru ca adultii nu se pot compara cu copiii, dar totusi trebuie sa fim constiente de puterea cuvantului.

Ideea este ca putem sa citim mii de articole si sa incercam sa ne educam copiii dupa sute de teorii, daca nu punem mereu dragoste in ceea ce facem/spunem, e posibil ca un copil sa nu creasca bine neuropsihic. Nu zic ca nu ne va mai face crize de tantrum prin oras pana la varsta de 4 ani, sau ca ne va asculta mereu, sau ca va fi mereu sociabil si respectuos 7 zile din 7 cu cei din jurul sau, dar roadele le veti culege pe parcurs pana in adoloscenta. Abia atunci iti dai seama daca dragostea cu care ti-ai crescut copilul a fost suficienta, pentru ca la urma urmei asta conteaza. Sa ii construiesti tu fundatia: sa pui caramida cu caramida… caramizi pline de dragoste si de cuvinte blande, chiar daca in spatele lor au fost lectii dure. Dar cel putin nu ai fost agresiva cu el, ci ai comunicat asertiv. Un mediu tensionat formeaza adolescenti irascibili, si dragostea fata de ei poate fi un ajutor in formarea lor.

E mai usor sa corectam comportamentul unui copil crescut cu dragoste. De exemplu, daca vrem sa il invatam un lucru si el nu raspunde cerintei noastre, e suficient doar sa ne schimbam usor tonul si sa avem o atitudine mai rece si mai distanta fata de el, ca sa inteleaga ca e gresit ce a facut, iar din teama ca poate pierde dragostea ta, il va face sa nu mai greseasca in acel loc. E mai simplu sa influentezi un copil care stie ca este iubit, decat un copil care a fost certat incontinuu de cand era micut, deoarece primul are ce pierde, pe cand al doilea nu. Pentru al doilea e deja un stil de viata.

Cu toate astea, inainte de teorii & co, trebuie sa ne ascultam intuitia… si sa actionam dupa varsta, actiunea faptului si ce simtim pe moment. Degeaba pun in aplicare teoriile prietenelor mele, daca copilul meu e diferit. Nu mai zic ca un copil se schimba de la luna la luna. Si ce merge azi, nu mai merge maine. Tin minte ca acum ceva timp, cand Roxalia era mult mai micuta, si Alin se uita la noi ca la un tablou de „mama si fiica” perfect… se indeparta de noi, si ne incadra cu privirea intr-o rama. Ii placea cum o educ pe Roxalia, ce ii spun, cum inventez povesti cu morala, cum ma asculta ea, cat de responsabila sunt, etc. Adora toate lucrurile astea. Ei bine, cu timpul si-a dat seama.. cu cat creste copilul, cu atat e mai dificil de tinut in frau si ca invataturile care mergeau la ea acum un an, nu mai merg sub nicio forma acum. De aceea trebuie sa ne adaptam mereu.  Si nu reusim decat daca suntem atenti la copiii nostri si la nevoile lor, si nu mai stam sa ii comparam cu altii.

mama-hugs

Cea mai frumoasă floare

Aseară Bau şi Roxalia au inceput să formeze floricele din magneţi coloraţi. Bau a făcut o narcisă superbă, iar Roxalia a făcut o „floare” mare şi colorată, dar un pic cam stângace (părea mai mult ceva abstract).

După ce au terminat, Rox şi Bau au luat tabla şi au dus-o în cameră la Papa să îl întrebe care floare e mai frumoasă. Papa, s-a prins de floarea stângace, şi a zis că ea este cea mai frumoasă.

Roxalia era super fericită, dar Bau a început să plângă. Roxaliei i s-a făcut milă şi încerca să o liniştească: „Bau, nu mai fi ciupărată că floarea mea e mai frumoasă decât a ta, să ştii că şi a ta e frumoasă.”

După, Roxalia se duce singură şi o caută pe Tutu Bau pentru a doua părere.

De data asta zice care şi cum sunt:

„Tutu Bau, uite, asta e floarea mea, asta este a lui Bau… care e mai frumoasă?”

„Păi asta e cea mai frumoasă, căci cealaltă pare a fi un fluture.”  (Tutu Bau despre narcisa perfectă)

Roxalia: „Da, dar te rog să nu îi spui lui Bau că ţi se pare floarea mea mai frumoasă, că o să se supere şi nu vreau să mai plângă.”

Offf, mititica mea frumoasă cu inteligenţa ei emoţională. ♥

 

 

Notă.

Bau – porecla pe care i-a dat-o Roxalia bunicii ei, de când avea vreun an… (se jucau foarte des „cucu-bau!”)

Tutu Bau – porecla pe care i-a dat-o strabunicii ei, tot de când era micuţă.

Papa – bunicul ei.

Roxalia – 3cu7

 

bridgeclosed

 

Jurnal de mămică: Musical în parc

Nu prea îmi plac filmele din categoria Musical, dar rezist să mă uit la unul dacă povestea e frumoasă. Și cu siguranță mi-ar plăcea să văd un Musical, dacă se petrece live, și mai ales daca în rolul principal este Roxalia. :D

Ieri am fost în Divertis Parc, lângă Bazinul Olimpic de Înot. I-am spus că aici veneam eu când eram mică, doar că atunci se numea Orășelul Copiilor și se întindea pe o suprafață mult mai mare.  Entuziasmată a început să se dea în toate minunățiile de acolo, și la fiecare sfârșit de joc mă întreba: “Unde mă mai joc? Tu cum te jucai mama, când erai mică?”

Și pentru că îmi doresc să fie și ea mult mai atentă la natură, așa cum eram și eu, am condus-o către niște flori Călin “bulgare de zăpadă” și i-am spus să le cânte, așa cum făcea și Rapunzel părului ei, pentru că ceva magic se va întâmpla: vor înflori și mai mult. Am crezut că nu mă va lua în serios, se va plictisi și va pleca către zona cu leagăne. Din contra, fără să mă mai întrebe altceva, a luat un bulgare în mână (fără să-l rupă), a început  să îl mângâie și să înceapă să îi cânte. Poezia “Floricele pe câmpii” a transformat-o într-un cântec, cu aceleași note muzicale ca în Rapunzel. După 2-3 minute de cântat și ținut floarea în mână, i-a dat drumul și a început să mă înconjoare și să danseze ca o balerină, cântând încontinuu. La un moment dat s-a așezat pe iarbă, sub formă de îngeraș, dar deloc oprindu-se din cântat. Și tot dansul și cântecul au durat cam 10-15 minute pline și m-a făcut să mă simt ca la un Musical, nicidecum ca la o serbare.

Cel mai bun lucru? Este că am filmat-o! Probabil cei apropiați nu m-ar fi crezut.

~.~

Discuție de săptămâna trecută între Roxalia și bunica mea:

–          Unde pleci Tutu Bau?  (așa îi spune Roxalia bunicii mele)

–          Mă duc acasă la mine.

–          Pleci cu mașina ta?

–          Nu am mașină, mă duc cu Maxi Taxi.

–          De ce nu ai mașină? Că nu ai bani? De asta? Lasă Tutu Bau, că îți dau eu bani să îți cumperi mașină. Nu am mulți, am puțini, dar ți-i dau pe toți.

Ei bine… are 70 de bani în pușculiță.

~.~

*Roxalia a împlinit astăzi 3 ani jumătate.

* Ultima obsesie: nu trebuie să treaca zi fără să ruleze la noi în casă Frozen și Tangled.

*Îi place să cânte melodia “Acasă” a lui Smiley. Nu știu unde s-a îndrăgostit de ea, căci la noi în casa nu se aude deloc.

*Când Alin e plecat din localitate, vrea neapărat să o filmez, sau să o înregistrez audio, și să îi trimit și lui. La un moment dat îi amintesc că voia să îi spună și că îi este dor de el… și i-a spus, doar că altfel: “Promit că mi-e dor de tine!” :)) Mititica, până învață ea care-i treaba cu verbul “a promite”, va mai dura puțin.

Roxalia – astăzi Fix3cu6.

3anijumatate

100 de sfaturi pentru fiica mea

Text: Roxana Neculcea + L. Froehle & A. Stoddard (text adaptat si îmbunătăţit). Au fost culese cele mai frumoase sfaturi și puse într-un singur loc, special pentru mamele de fete. :)

1. Să crezi în atracție la prima vedere.

2. Fii curioasă.

3. Fericirea ta este fericirea ta și numai a ta.

4. Folosește ruj rosu.

5. Nu te teme de schimbare. Provoacă-te.

6. Gandește pozitiv. Zugrăvește-ți pereții minții cu cele mai frumoase imagini.

7. Nu trebuie să fii punctuală. E bine să ajungi mai devreme. Mereu!

8. Plătește mâncarea prietenilor tăi când îți permiți.

9. Cultivă-ți prietenii de ambele sexe.

10. Dacă urmărești frumusețea, o poți găsi în orice. Chiar și într-o frunză de brusture.

11. Poartă ce te face să te simți grațioasă.

12. Fă plajă. Nu uita de protecția solară.

13. Încearcă să păstrezi legătura cu prietenii tai care s-au mutat în alt oras, sau altă țară.

14. Fă în așa fel încât lumea să se simtă în largul ei, în jurul tău.

15. Ține capul sus când pășești.

16. Dacă îți place mult, îți recomand totuși să comanzi hamburgerul la a doua întâlnire.

17. Niciodată să nu îți rozi unghiile. La mine nu ai văzut așa ceva, deci pretențiile mele sunt mari.

18. Deconecteză-te. Petrece timp în natură.

19. Colectează experiențe, nu doar lucruri. Deschide-ți sufletul către o viata trăită la intensitate.

20. Igiena dentara nu este o alegere multiplă.

21. Fă-ți singură unghiile. Și părul.

22. În orice despărțire, exista și putere.

23. Ciocolata este doar o soluție temporară.

24. Alege un ceai preferat.

25. Ai grijă de picioarele tale.

26. Alege un parfum care să îți poarte amprenta.

27. Indiferent de înălțimea ta, poartă tocuri oricum.

28. Citește. Scrie.

29. Bea șampanie, dacă îți place șampania. Bea vin, daca îți place vinul.

30. Folosește des expresii de mulțumire și apreciere.

31. Să iubești tot ceea ce îți place.

32. Nu oferi mereu explicații.

33. Nu-ți fortifica în așa fel caracterul, încât să nu mai poți plânge.  Calinescu a spus că o femeie care nu știe să plângă, și-a pierdut jumătate din farmecul ei.

34. Nu ești mai puțin femeie când ești în echipament sport la sală, față de o femeie în stilettos și o fustă conică.

35. O femeie adevărată, tot o femeie adevărată este.

36. Iubește femeile apropiate ție cu tot sufletul și cu toată inima ta.

37.  Plângi fără inhibiții în fața celor mai buni prieteni.

38. Râzi până îți curg lacrimile.

39. Spune-mi orice.

40. Antrenează-te pentru a fi puternică și sănătoasă. Un suflet frumos are nevoie de un templu clădit frumos.

41. Nu e nicio rușine în a spera către o dragoste longevivă.

42. Nu fi o pradă ușoara. Sexual vorbesc.

43. Serios vorbesc.

44. Mâncarea mea e cea mai buna mâncare.

45. Anna Karenina. Mi-ar plăcea să o citești.

46. Simte, nu te mulțumi să gândești.

47. Nu păstra ce e mai bun la final.

48. Bărbatii sunt cam idioți sub 25.

49. Carbohidrații nu sunt dușmani.

50. Implică-te într-o activitate a unei organizații pe care tu o dorești.

51. Ascultă din când în când și muzică clasică.

52. Să nu faci băi fierbinți.

53. Și nici nu folosi sare de baie, chiar dacă vei avea așa ceva în casă.

54. Ești mai mult decât capabilă.

55. Promit.

56. Un cuvânt dat este un angajament luat.

57. Arată-ți furia. Arată-ți tristețea. Arată-ți durerea.

58. Întotdeauna, dar întotdeauna ascult ce spui. Să știi.

59. Călătorește.

60. Iubește sincer și cu pasiune. Sunt șanse să fii ranită, dar e singura cale de a simți o viață completă.

61. Fă-mă furioasă.

62. Fă-mă să fiu îngrijorată.

63. Vino acasă obosită, cu părul răvășit dar cu o poveste bună de zis.

64. Povestea ta nu este doar a ta.

65. Ești o compilație de povești a altor povești.

66. Să faci fapte bune.

67. Te rog, nu insulta. Vorbește-i fiecarui om ca și cum ți-ai vorbi ție.

68. Responsabilitate în acțiunile tale.

69. Invata sa gatesti pentru atunci cand esti suparata si eu nu sunt in preajma ta.

70. Smerenia si supunerea nu sunt sinonime.

71. Curăță-ți tenul de două ori pe zi.

72. Nu uita să te demachiezi seara, indiferent cât de obosită vei fi. Tenul nedemachiat o seara îl îmbătrânește cu 7 zile. Chestia asta cu 7 zile am învățat-o de la mama mea, o știe de la un curs Amway, deci nu o vei găsi în nicio carte, dar crede-mă, e adevarat, tu demachiază-te mereu!

73. Comportă-te frumos cu pielea ta.

74. Literatura este „cool”.

75. Și istoria.

76. Și psihologia.

77. Când spui cuiva „Te iubesc!”, așa să fie.

78.  Ai grijă de greutatea ta.

79. Fii feminină. Poartă rochii.

80. Salatele bine făcute sunt chiar mai gustoase decât toate fripturile din lume.

81. Să nu păcălești oamenii. Să nu hărțuiești pe nimeni.

82. Când greșești, recunoaște.

83. Dă mâna ferm.

84. Durerea e inevitabilă, în schimb suferința este o alegere.

85. Oamenii te mai lasă la greu din când în când. Să nu ai așteptări.

86. Amintește-ți că oamenii se comportă ciudat când vine vorba de bani.

87. Vei da de un bărbat care se va potrivi tuturor criteriilor tale.

88. Ascultă-ți sentimentele.

89. Stabilește-ți țeluri cât mai îndrăznețe.

90. Nu conduce niciodată în stare de ebrietate. Nu te urca niciodată într-o mașină, în care șoferul este într-o asemenea stare.

91. Dăruiește cadouri cu grijă. Cumpără din suflet.

92. Formează-ți o opinie.

93. Ține la ea.

94. Nu exagera cu exfoliatul pielii.

95. Folosește argumente când trebuie. Nu uita, decât să ridici vocea, mai bine îmbunătățește-ți argumentele.

96. Când merită să lupți, luptă cu înverșunare.

97. Nu lupta pentru acceptare.

98. Chiar nu trebuie.

99. Fă multe poze, dar nici nu exagera.

100. Ciocolata  ar putea fi totuși o soluție permanentă.

mother_daughter_tattoo_design_by_yaoi_lover1-d4lc667

Jurnal de mămică: Scumpo!

Noaptea la culcare. Probabil toate mămicile știu cum e când ajungem să ne culcăm copilul, îl punem de exemplu în pat la 23:30 și adoarme abia pe la 00:30, și asta după ce te roagă să îi dai de nu știu câte ori apă, să îi mai spui o poveste, să îl mai duci încă o dată la baie, de multe ori vrea și ceva de mâncare, etc.

Bun. Cu lumina închisă, Roxalia la sfârșitul „normalității nocturne” de care ziceam mai sus:

– Mami, îmi mai dai încă o dată apă?

– Imediat, scumpo! :)  (păstrându-mi calmitatea veșnică)

– De ce îmi zici scumpo?

– Mereu îți zic așa, pentru că ești scumpa mea.

– Pentru că am fost în burta la tine?

Ia de aici concluzie. :D

Roxalia – 3 ani și 5 luni

Roxalia wordpress com

Jurnal de mămică: 3cu5

Roxalia a implinit astazi 3 ani si 5 luni. Sa trasez cateva lucruri cu aceasta ocazie.

* Este minunata! Desi in ultimul jumatate de an a fost cam obraznica-incapatanata-rasfatata, de vreo 3 saptamani e mult mai intelegatoare. In schimb la gradinita mereu a fost intelegatoare, doamnele o lauda ca asculta de ele mereu, ca executa toate activitatile, ca nu plange, etc. Apropo, in nicio zi de cand o duc la aceasta gradinita (din sept 2013) nu a plans la plecarea mea. La cealalta  gradinita mai era mofturoasa uneori, si asta pentru ca era prea mica, am dus-o de la 1 an si 10 luni, dar cu timpul s-a obisnuit si iata ca acum e innebunita sa mearga la noua gradinita. Mai greu e cu trezirea de dimineata, pentru ca in fiecare seara se culca intre 23:30 -00:30. Oricat as vrea sa o culc mai devreme, nu reusesc. Si poate e mai bine asa, caci avem mai mult timp sa petrecem impreuna. Eu lucrez pana la 7 seara, si numai bine atunci se termina si programul de la gradinita. Daca as culca-o pe la 22, am petrece doar 3 ore impreuna/zi, ceea ce mi s-ar parea foarte putin.

* Ma face sa ma simt bine (mandra-sa-zicem). Cand se pregateau la gradinita pentru o lectie deschisa, Roxalia a fost singura care a stiut ca trenul merge pe şine. Chiar daca nu spune toate cuvintele corect, imi place mult sa o aud vorbind „toddlereste”. O sa am la dispozitie toata viata mea sa o ascult vorbind corect, dar perioada asta nu mi-o mai aduce nimeni inapoi.

* Uneori se joaca cu papusi o ora sau doua incontinuu, fara sa aiba nevoie de mine. Si scenariile sunt grozave, si bazate pe bunele maniere. De multe ori trag cu urechea, fara sa o privesc… caci altfel daca vede ca sunt atenta la ea, se rusineaza si se opreste pentru putin timp:

Exemple auzite: „Iarta-ma, te rog, sora mea!”, „Ai parul foarte frumos!”, „Multumesc, si tu, de asemenea!”, „Scumpo, vii te rog cu mine?”, etc.

De multe ori ea este „doamna educatoare”, eu si papusile ei suntem copiii. Si ma imbraca din cap pana in picioare in buline rosii. :D

~.~

Acum cateva seri mi-a pictat acest lucru:

DSCF50061

Ghiciti ce este:

a.) robot de sudura cu arc electric;

b.) robot cu culisa inchisa si 3 articulatii;

c.) robot scalar;

d.) robot pasitor;

e.) robot umanoid;

f.) robot BEAM;

g.) un cal.

Ati ghicit! Este un cal. Iar chestia albastra din spate este „o gheată, adică copita, mami”

Asa arata un cal in imaginatia ei, si l-a desenat asa cum si-a adus aminte din trecut, fara sa aiba inspiratie in fata.

~.~

In fiecare zi o intreb cat de mult ma iubeste, si de fiecare data primesc un raspuns nou. Cum au decurs ultimele zile:

1. – Roxalia, cat de mult ma iubesti?

– Cât e lumea!

2. – Rox, cat de mult ma iubesti?

– Uite pana aici! (si imi arata tastatura… deci distanta de vreo 20 de cm, atat.)

3. – Cat de mult ma iubesti, mami? o intreb.

– Ca cerul.

– Cat e cerul?

– Nu. Ca cerul.

– Am inteles.

4. Fiind in dormitor: Cat ma iubesti, Roxalia?

– Ridica-ma aici. (arata spre cornisa patului, care e destul de inalta). O ridic, atinge tavanul si imi spune ca pana acolo.

Si mereu imi da alte raspunsuri. Uneori vine la mine din proprie initiativa, se apropie de mine, ma mangaie pe fata, ma strange de gat si cu o privire duioasa imi spune: „Te iubesc, mami! Foarte mult! Chiar foarte mult!”  Ma topesc.

L.e.

Seara, la culcare in pat.

-Roxalia, cat de mult ma iubesti?

– Pana in bec.

– Pana unde?

– Pan’ la usa.

Dupa 5 minute de liniste imi spune: pana in perete te iubesc, mami.

A doua zi dimineata, sambata. Se trezeste, imi zice ca e soare afara. Se duce singura la baie, se intoarce si imi spune „Mami, pot sa ma duc sa ma joc singura?” Ii dau voie. Dupa vreo jumatate de ora, ne intersectam privirile, ne uitam gingas una la alta, si pun intrebarea, al carui raspuns ma distreaza mereu: „Cat de mult ma iubesti?” Si ea usor revoltata: „Ti-am spus aseara la culcare, ca te iubesc pana la bec, pana la perete si pana la pat!!!” Da sa plece.

Si eu o completez „Si pana la usa.”

Pleaca.

 

Jurnal de mămică – Replici de toddler

Ieri ne-am plimbat pe insulă. Super pustiu, îi fac ei câteva poze, și la un moment dat o întreb dacă vrea să ne facă și nouă o poză. A acceptat super bucuroasă. Ne îndepărtăm de ea, să știm clar că ne prinde întregi, ne așezăm jos să fim oarecum la același nivel cu ea, și deodată o auzim: “Pupaţi-vă! Iubiţi-vă!”  ;)) Chiar nu știu de unde a auzit lucrul ăsta, și ne-a bușit instant râsul.

Mă duc să văd dacă ne-a prins și fața, și evident poza a ieșit așa:

P10805371

La a doua, suprinzator, am ieșit intregi. Și chiar bine (+ fotogenici).

~.~

Săptămâna trecută.

Roxalia era la mama mea. Erau în curte și mă așteptau să vin, să o iau pe Roxalia și să mergem în vizită la verișoara mea și fetița ei.

Mom: Ce tot face mama ta de întârzie?

Roxalia: Se face frumoasă, ca să o vadă Alina.

Mom: Păi tu te-ai făcut frumoasă pentru Andreea (n.r. fetița Alinei)?

Roxalia (cu un aer mândru): Eu sunt deja frumoasă.

Pam pam.

~.~

Zilele acestea:

–  Roxalia, cât de mult mă iubeşti?

–  Cât  e lumea.

~3anișiunsfert~

Cinci generații

Ieri, 8 decembrie 2012, am repetat iar aceasta sedinta foto. Nu am alocat prea mult timp sedintei, pentru ca erau -5 grade afara, dar am avut din ce alege cateva fotografii dragute.

roxalia generatii

 

 

Mai am o idee foarte draguta, un mic proiect ce are legatura tot cu aceste 5 generatii, dar dureaza cam mult, si nu stiu daca reusesc sa il pun in practica. :)

Roxalia’s 2nd Birthday Party – Strawberry Shortcake Theme

Roxalia’s 2nd Birthday Party – Strawberry Shortcake Theme

01

Pe 3 noiembrie 2012, Roxalia a facut 2 ani, a cazut sambata si am facut o maaare petrecere de ziua ei cu tema Capsunica (Strawberry Shortcake). Am invitat 50 de adulti (parinti) si 20 de copii.

Am organizat eu de la A la Z totul.  Si din aceasta cauza a fost cam stresant in timpul petrecerii, cand mai vedeam anumite chestii care nu au fost puse la locul lor, detalii care nu fost afisate, si pentru ca nimeni nu stia despre ce e vorba, trebuia sa ma ocup eu de tot, si uite ca nu prea am avut timp sa ma relaxez si sa stau de vorba cu invitatii mult mai mult.

Si acum daca ma uit in urma, nici nu stiu daca au contat pentru invitati atat de mult detaliile legate de Capsunica, probabil nici nu au observat 100% tot.  De aceea, data viitoare apelez la o firma de decoratiuni, sau imi fac timp cu o zi inainte sa decorez in liniste pentru a nu mai avea batai de cap.

Petrecerea a inceput la 16, si mi-am propus sa ajung la 12 la Filipesti (30 km de Bacau) sa incep sa decorez sala si sa fac candy bar-ul de una singura. Ei bine, nu stiu cum, am ajuns abia la ora 14. Aveam la dispozitie 2 ore sa fac totul, plus ca trebuia sa imi las o marja si pt sedinta foto.

Pe langa faptul ca nu am apucat sa facem sedinta foto, nici nu am apucat sa decorez sala in totalitate. Mai aveam de decupat o gramada de chestii, la un moment dat dupa ora 4, am rugat copiii mai marisori sa decupeze figurinele cu Capsunica. Chiar daca au decupat multe  stramb, poate ei s-au bucurat ca au luat parte la decorare. :))

Nici macar fotografii nu am mai apucat sa fac la toate detaliile. De exemplu, am dat comanda din America de fata de masa cu Capsunica, farfurii, pahare, servetele, lumanari cu Capsunica, pentru toti copiii. Abia a doua zi am reusit sa fac niste fotografii cu ele, am mai gasit o farfurie curata, un pahar si un servetel mototolit. :)) Farfuriile si servetelele au fost de 2 feluri.

76466-strawberry-shortcake-express-party-package

Si acum sa o iau pe rand si sa povestesc in mare despre petrecere.

  1. Invitatiile

Ele au dat tonul si toata lumea stia ca o sa petreaca un “berry” timp bun. Am ales aceasta tema, comparand-o pe Capsunica veche (cea cu parul scurt, cret si ochii caprui) cu Roxalia.  Dupa care m-am indragostit de Capsunica cea noua (din 2009). Am decis tema cu vreo 2-3 luni inainte, si colectionand tot felul de chestii cu Capsunica (inclusiv cea veche si noua), si Roxalia s-a indragostit de ea. A inceput sa ii spuna “Lula”. Si era fericita, cand o vedea pe Minimax.

invitatie

2. Tortul

Tortul  de 9,27 kg a avut compozitia de mascarpone, ciocolata, vanilie si mure.  Roxalia a suflat in lumanarea cu Capsunica de vreo 10 ori, dupa care a vrut sa sufle si in lumanarea cu Afina, Floare de portcal si Lamaia (ele fiind prietenele Capsunicii din desene).

07

3. Candy Bar

Cat am mai muncit la candy barul asta. Din cauza lui am intarziat. :)) Din toate de pe el, eu am facut acasa doar Cup cakes. Lumea m-a intrebat daca tot eu am facut si macarons, care erau prea fragede si bune, din pacate inca nu am invatat sa fac macarons, si in niciun caz nu mi-ar iesi exact ca reteta frantuzeasca.

Mi-as dori sa fac o data un macaron maaare mare, cat un tort. O sa incerc sa il fac, si daca imi iese voi scrie tot pe blog parerile.

Restul dulciurilor de pe candy bar le-am scris in acest meniu. Am luat si multe iaurturi de la firme diferite, dar toate cu capsuni.

Iar daca tot suntem la domeniul meniului, afisez aici si mancarea care a fost facuta Home Made.

candybar9 meniu

_DSC0135 _DSC0208

aperitive

4. Masa de joaca

Nasii Roxaliei i-au facut cadou inainte de petrecere o masa cu scaune cu personajul Capsunica. Am adus-o la petrecere, iar unii copii au petrecut timp bun acolo, colorand cartile cu Capsunica si desenand. Am avut jocuri  interesante cu Capsunica, cu aruncarea zarului, dar din pacate daca nu am avut eu timp sa le arat despre ce este vorba, ei nici macar nu au stiut.

La rechizite am avut asa: creioane Capsunica, pixuri Capsunica, radiera, linie, ascutitoare, penar, carti de colorat, revista Capsunica, etc.  Si ma bucur ca din toti, Rianna a apreciat, si imi tot zicea “Wooow, ai si ghiozdan cu Capsunica, si pixuri, si….etc, etc”

03

5. Decorul

Cum am scris pe la inceput, am apucat sa lipesc o parte din decoratiuni cu ajutorul nanei Roxaliei si cu ajutorul copiilor mari.

Cu 2 zile inainte de petrecere am facut cu Roxalia ceva de mana, cu ajutorul borcanelor si catorva hartiute din revista Capsunica: ei sunt Checulet si Cremsnit. Am realizat tot eu, un ceas cu Capsunica si prietenele ei.

detaliicapsunica

In rest las pozele sa va surprinda.

08

04

Anul trecut desi am avut  de luat motul, de taiat turta, parca a fost mai relaxant si am avut mai mult timp la dispozitie si pentru dansat si pentru distrat. Poate si  din cauza ca petrecerea incepuse la ora 2, si pentru ca nu au fost chiar atat de multi copii. Stiti cum a fost anul asta? Cel putin pentru mine, care ma concentram sa fie totul in regula si sa nu lipseasca nimanui nimic, parca ma aflam in mijlocul unor stupi in mijlocul primaverii… auzeam doar zumzet si chicoteli de copii. :))

Pentru Roxalia am avut trei tinute la noi, dar nu am reusit sa o imbracam decat cu doua.  Prima tinuta era compusa dintr-un pettiskirt (fustita am cumparat-o de pe ebay din America) si o bluza cu Capsunica noua.  La a doua trebuia sa o imbrac cu o rochie care semana cu o capsuna (am luat-o de pe ebay din Anglia). Avea si ciorapei speciali pentru rochita, dar nu am mai apucat sa o imbrac, pentru ca a plans atat de mult dupa bluza cu Capsunica, incat abia am reusit sa ii dau rochia pe ea.

Eu am avut o rochita rosie cu capsunele pe ea, luata tot de pe ebay. Cumparasem mai multe brose cu capsuni foarte frumoase, dar din pacate nu am mai reusit sa le pun pe undeva. De asemenea si cerceii Roxaliei cu capsuni, pe care nu am mai apucat sa ii schimb.

Comparativ cu petrecerea Minnie Mouse de anul trecut… au fost puncte albe si puncte negre.  E greu sa iti iasa totul perfect. Anul trecut mi-as fi dorit un candy bar ca in acest an, nu l-am avut, dar in schimb am avut muzica si dans, am avut animatori si face painting. Si lista continua…

13 Album template 0916

Alte detalii:

Mi-am facut unghiile singura, si mi-am lipit pe ele fructe 3D:

unghii

Caietul de impresii si rama foto tot eu le-am facut.

detalii12

Mai multe poze gasiti aici.

Grădiniţă…

Pe 3 septembrie, când a împlinit Roxalia 1 an și 10 luni am înscris-o la o grădiniță particulară. Am ales una privată, pentru că cei de la stat nu primesc copii sub 3 ani la grupa mică.  Grupele sunt formate de câte 8-10 copii, ceea ce e bine pentru un copil care la aceasta varsta frageda are nevoie de o mai mare atentie din partea educatoarelor, pentru a nu fi traumatizat. Faptul ca sunt camere video, si o pot verifica oricand, ma linisteste ca e totul in regula, si ca toti se comporta ok.

Roxalia adoră copiii, este sociabilă, si am crezut ca imi va fi usor cu ea inca din prima zi. Dar nu a fost sa fie, mai ales ca a inceput sa fie  mofturoasa si sa aiba crize de personalitate cu vreo 2 saptamani inainte sa o inscriu.

Programul este de la 7:30 pana la ora 18. In prima zi a stat de la 9 pana la 17:30, a reusit sa adoarma acolo, in schimb nu prea a mancat.

La sfarsitul zilei, fiecare copil primeste un biletel in care scrie cum a mancat dimineata, la pranz si gustarile dintre mese. Mai scrie si cat a dormit, de cate ori s-a dus la baie, si nota participarii la activitati.

La inceput pe biletele, in dreptul pranzului era trasa cate o liniuta, pentru ca Roxalia nici macar nu se apropia de mancare. Si chiar ma gandeam, oare cand va veni ziua in care voi vedea F.B. la toate felurile de mancare. Intelesesem ca nu trebuie sa imi fac griji, pentru ca unii copii mananca abia dupa o luna. Dar nu a trebuit sa astept chiar atat, pe 12 sept, a 7 a zi de gradinita a mancat foarte bine tot.

Asa arata biletelul de pe 12 sept, si un exemplu de alte 2 biletele in care nu manca mai nimic.

In fiecare dimineata cand o lasam la gradinita, se cam smiorcaia dupa mine vreo 5-10 min. Cand ajungeam la laptop si dadeam drumul la camere, deja o vedeam linistita jucandu-se.  Pana cand intr-o zi, din a treia saptamana de gradinita, deodata mi-a zis „Pa, mami!” si a dat sa se indrepte singura spre usa unde stateau ceilalti copii. A tinut sa imi aminteasca sa ii dau si bidonasul cu apa. Deci din acea miercuri, 19 sept, nu mi-a mai facut niciodata figuri cum ca nu ar mai vrea la gradinita.

A inceput sa ii placa mult, pt ca are parte de tot felul de activitati interesante:

educarea limbajului:  – comunicare verbala si non-verbala; – elemente de limbaj scris, citit; – imbogatirea vocabularului; – limba straina (engleza si/sau franceza).

activitati matematice: – cifre, numere; – multimi; – forme geometrice; – operatii simple.

cunoasterea mediului: – familia, vecini, extrapoland pana la intregul univers.

educatia estetica: – educatia muzicala; – educatia plastica; – educatia practica; – teatru pentru copii.

educatia sociala:– educatia moral civica;- educatia ecologica;- educatia rutiera;- educatia sanitara.

Am inscris-o si la dansuri, saptamana trecuta a avut primul curs, tot in incinta gradinitei.

Si in incheiere, vreau sa scriu despre preferinta Roxaliei  pentru un baietel din grupa ei. Toata ziua se pupa si se tin de mana, iar daca alte fete incearca  sa se apropie de Codrin, ea le da la o parte.

Cand vine ora de somn, ei avand si paturile apropiate, mai intai incep un joc cu perne ca intre adolescenti, dupa care adorm. Cand se trezeste Codrin inaintea Roxaliei, o mangaie pe fata pana se trezeste, ii pupa mana. Roxalia zambeste, se alinta si ii ofera si cealalta mana sa i-o pupe. Astazi, Codrin a incaltat-o dupa ce s-a trezit, chiar daca nu era schimbata de pijamalute.

El este mai mare decat ea cu o luna, este blond si are ochii albastri.  Am intrebat drele educatoare daca Codrin este la fel de amabil si daca le pupa si pe celelalte fetite, dar se pare ca doar Roxalia i-a cazut cu tronc. Ce reiese din astea?  Sa notez in jurnal ca primul „prieten” al ei este Codrin? :)))

Roxalia – 1 an și 10 luni

Cum să faci o rochiță / fustiță tutu?

Am făcut pentru prima oară o rochiță tutu pentru Roxalia. E simplu de făcut, dar e plictisitor și durează ceva timp.

De obicei când le cumpăram dădeam în jur de 100 de ron pe una. Iar materialul pentru rochia pe care am făcut-o nu a costat decât 18 ron (am cumpărat 6 m de tul alb).  S-a meritat să fac eu rochia.

Am măsurat-o pe Roxalia de la piept pâna în pamant și acum la 1 an și jumătate are 50 cm, iar în jurul pieptului are 48 de cm.

Am cumpărat un elastic mai gros, și l-am pus în jurul pieptului pentru a îl putea taia și coase exact. Să faceți elasticul mai strâmt, pentru că o să se lărgească cu cât o să puneți fâșiile de tul.

Se pregătesc fășiile. Am tăiat fâșii lungi de 120 cm, și subțiri de 7 cm (cu aproximație, nu contează daca nu sunt egale).  Lungimea pe care o tăiem este întotdeauna dublă plus 5 cm față de lungimea finală deoarece fâșiile sunt legate îndoit. Fâșiile nu vor rămâne drepte pe rochie ci se vor strânge un pic, de aceea e bine să calculați mai mult.

Am tăiat cei 6 m de tul în câte 5 bucăți de 120 cm, iar din fiecare bucată mi-au ieșit cam 30 de fâșii.  În total am avut apx 150 de fâșii.

Următorul pas: găsiți un înlocuitor al taliei fiicei dvs. De ex, eu am găsit un bidon de 5L, care avea 2 cm în plus față de cât are fetița mea.

Se pune elasticul în jurul bidonului (al manechinului). Se coase.

Îndoaie fâșia, prinde mijlocul ei între degete, după care scoate cele 2 fâșii printre elastic și mijloc. Nu știu cum să explic prea bine, dar din poza reiese ce voiam să zic. :)) Și faci lucrul ăsta la fiecare fâșie în parte.

E mult de făcut, dar rezultatul e pe măsură. Puteți încerca la o fustiță/rochiță mai multe culori.

Am adăugat rochiței o floricică și o bandă cu puf. Puteți pune margele în talie și tot felul  de chestii drăguțe cumpărate de la mercerie.

Tulul nu e prea plăcut pe piele, de aceea e bine făcută o căptușeală. Eu am pus o rochiță albă de bumbac pe dedesubt, și astfel Roxalia nu a avut probleme cu asprimea tulului.

Asta a ieșit:

Jurnal de mămică: Înţărcarea

Astăzi se împlinește o lună de când am înțărcat-o pe fetița mea… 1 aprilie a fost prima zi din viața ei (1 an si 5 luni) în care nu a primit deloc lăptic de la mine. „Băi mamă, faci mișto de mine? E vreo păcăleală?” Aș fi vrut să fie. :(

Intarcatul este o etapa foarte importanta pentru copil, dar si pentru mama.  De aceea, ne-a fost greu amandurora, mai ales in prima saptamana. Mai jos o sa povestesc cum am intarcat-o pe Roxalia, si o sa scriu lucrul asta pentru mamici. Iti zic de pe acum, daca esti flăcău sau mai ales daca-mi esti prieten, sa nu citesti… ca nu o sa intelegi nimic, si nici nu e interesant. E destul de plictisitor. :))

Asta iarna mi-am pus in plan ca in primavara, inainte de Paste sa nu ii mai dau lapte de la mine. Eu am vrut sa recurg la intarcarea treptata, asa ca din ianuarie, i-am inclus un biberon de lapte praf Humana, in fiecare dupa-amiaza. Erau si zile cand nu ii dadeam, si probabil aici ar fi fost o mica greseala de a mea. Aveam in plan sa ii maresc la cateva saptamani, cantitatea zilnica de lapte praf, pana cand ajunge sa nu mai bea deloc lapte de la mine, sau pur si simplu sa mi se opreasca lactatia. Dar in martie, nu a mai vrut absolut deloc sa bea lapte praf. Nici macar 10 ml. Am crezut ca poate nu mai vrea, pt ca ma are langa ea, si de asemenea, si laptele meu. Dar nu accepta lapte praf, nici cand eram plecata la dansuri, si nu veneam acasa vreo 3 ore, numai sa i se faca ei foame tare, si sa accepte laptele praf. Degeaba, nu mai voia sa se atinga de el.

Nu i-am mai dat Humana. I-am luat de la Nestle. Nu a vrut. Pe 31 martie, la ora 17 i-am dat ultima masa de lapte de la mine. La ora 18 am plecat la o aniversare in afara localitatii, si pe Roxalia am lasat-o cu mama mea la mine acasa (sa fie in mediul ei). M-am decis ca in acea seara sa o intarc brusc. Am ajuns acasa la ora 1 noaptea. Roxalia nu dormise deloc si nici nu a vrut lapte praf. Mi-era mila de ea, dar nu am vrut sa dau inapoi. Intarcarea brusca nu o recomand deloc. Suferi si fizic si psihic.  Acum inteleg prin ce trec (cred) femeile care isi pun silicoane. Deodata te trezesti cu sani fierbinti, imensi, grei si piele super intinsa. Sau poate ca la ele durerea era mai mica. Si acum imi pare rau ca nu i-am masurat, sau ca nu le-am facut o poza (pentru mine, desigur)… erau super huge si tari ca piatra.  :)) Parca mi-as fi augmentat sanii si as fi exagerat cu numarul lor.

Am incercat toate metodele babesti posibile. Am baut ceai de musetel, ceai de salvie, mi-am pus comprese cu vita de vie, comprese din frunze de varza unse cu ulei, etc. Au dat roade, doar ca dupa 5 zile de durere, de furia laptelului.  :)) Dupa primele 4 zile, nu am mai simtit ca imi vine lapte pe canale. Cand totul era frumos, am facut o iritatie de la sarea de pe vita de vie. La inceput spalam vita de vie, dar dupa aceea, citisem pe un forum ca e bine sa fie sarata.  Nu. Nu e bine.

Pastile nu am vrut sa iau, am inteles ca iti dau o stare super naspa… ameteli, stari de voma, etc. Roxalia nu a ravnit la laptele meu. Vedea ca ma chinui, ma urmarea cum imi schimb compresele, cum ma strambam din cauza durerii, si probabil a inteles ca sufar.  Arata cu degetul catre sani si intreba ceva de genul „ce se intampla?” (doar ca pe limba ei). A fost chinuitor si pentru ea, mai ales ca imi „diviniza” laptele.  1 an si 5 luni asta a fost cea mai miraculoasa bautura/mancare pentru ea. Primea la cerere, ori de cate ori avea chef.  Laptele era si foarte hranitor. Crestea in greutate, desi la mancare era sclifosita, ciugulea ca o vrabiuta, si nu orice.  Asta a mai fost un imbold sa ma opresc din alaptat. Ma gandeam ca in momentul in care ii scot laptele matern din meniu, o sa priveasca mancarea altfel. Ei bine, acum la o luna de atunci, pot spune ca m-am inselat. Tot sclifosita este. M-am chinuit o gramada sa ii dau lapte praf. I-am pus chiar si Nesquick in el. A baut doar un biberon, la urmatorul era deja plictisita de gust. Dupa care am incercat sa ii dau lapte de vaca (La Dorna Ecologic). A băut așa cu țârâita, dar mă chinuiam să bea 50 ml. In sensul ca trebuia sa fac o intreaga poveste ca sa il bea. :)) Din cauza asta, am regretat ca am intarcat-o. Voiam sa ii fie bine, sa bea lapte, sa readucem la loc acea legatura care se crea intre noi doua in momentul in care o alaptam. Se intelege din ce am scris aici despre alaptare, cat de mult adoram sa fac asta.

Am intrat intr-o mini depresie… si a ramas „mini”, pentru ca am stiut sa ma controlez si sa gandesc pozitiv. Probabil ca un motiv al mini depresiei a fost si faptul ca m-am dus cu 2 numere mai jos la sutien, decat aveam inainte de sarcina. Eh, dar asta e, daca vine vara poate vad vreo imbunatatire ceva. Pana acum, in fiecare vara sanii imi cresteau cu un numar. Dă Doamne si anul asta! :)))) Daca nu, nu-i problema, am prea multa incredere de sine si nu ma doboara pe mine acest lucru. Oricum, masaje multe, dusuri scotiene, exercitii… macar fermitate sa fie!

O persoana apropiata mie si acum imi spune: „Dar tu cum credeai ca o sa ramana? Zi noroc ca nu aveai masura D la sutien inainte de sarcina, ca acum ai fi avut sosete. De aceea renunta multe mame sa alapteze… sa nu isi distruga sanii.”

Sa revin la Roxalia. O sa va intrebati de ce am ales sa o intarc, daca stiam ca o sa regret mai tarziu? Deci stiam ca o sa regret. In primul rand, pe 2 iunie voi cununa. Si as fi vrut ca toata ziua sa nu am grija Roxaliei… adica sa nu trebuiasca sa merg din 2 in 2 ore sa imi dau rochia jos, si sa o alaptez. Nu voiam sa traga de mine. Ca asa face ea, vine si trage. :)) E un motiv separat cu trasul asta. Vine vara, si peste tot unde aveam sa merg cu ea,  ar fi sarit direct pe mine si m-ar fi  tras de bluza, mi-ar fi deschis si fermoarul. Si e usor jenant.  Lasand motivele astea „usoare” la o parte, m-am gandit ca pur si simplu e cazul. E fetita mare, trebuie sa aiba 3 mese de lapte praf pe zi si cu asta basta.  Sa manance si ea normal ca un toddler. Plus ca medicul  nostru pediatru mi-a spus ca recomanda mamicilor sa alapteze pana la 1 an – 1 an si jumatate. Cand o sa faca ea 2 ani, in noiembrie, eu o sa incep sa lucrez, si as vrea sa aiba timp toata vara sa se acomodeze cu laptele praf in prezenta mea. Nu sa o traumatizez deodata si fara lapte matern si cu o bona in plus sau dusa la gradinita.

Sa continui cu aventura laptelui praf. Incepuse sa manance cu pofta lapte cu orez. Asa ma mai bucuram si eu ca ajunge un fel de lapte in stomacul ei. Iar intr-o dimineata, pe 19 aprilie, cand sa ii dau sa manance lapte cu orez, vad ca incepe sa soarba doar laptele din lingura.  Pff! Gata! Era cazul sa ii aduc repede o cana de lapte LaDorna (nu accepta deloc biberon).  Ma duc bucuroasa la bucatarie… si mai tare ma enervez. Cineva (si nu eu) desfacuse cu o seara in urma cutia, dar in loc sa o bage in frigider a pus-o in dulap. Si acum fuga dupa lapte. Intre timp, m-am gandit sa incerc cu lapte praf… desi incercasem de atatea ori fara succes. Ii prepar laptele, pun si un varf de cutit de Nesquick. A baut 120 ml! Nu imi venea sa cred. Nimic nu a fost intamplator. Chiar ma bucurasem ca cineva a uitat laptele afara. Mai ales ca ii facusem in biberon si l-a acceptat. Spre seara am incercat sa ii dau din nou, dar nu a mai vrut. Am cumparat de la Milupa, lapte praf cu gust de banane (chiar si mie mi se parea ca miroase bine). Pe 20 aprilie, dupa ce s-a trezit, i-am facut un biberon. L-a baut. Spre seara, pe la 21, i-am mai facut unul. A baut iar! La cateva zile, am incercat sa ii bag o masa de lapte praf si dupa-amiaza. A acceptat! Eram si sunt foarte fericita. A trecut o saptamana de cand copilul meu bea regulat apx 500 ml de lapte praf pe zi, impartit in 3 mese. Pe 3 mai face 1 an si 6 luni…

O sa scriu despre progresele ei zilnice intr-un alt post, si alta data. E ora 2:21 (noaptea) si mi-e cam somn…

Update din viitor – Dupa o luna de Milupa cu aroma de banane, am trecut la Nestle simplu, si l-a acceptat. Am tinut-o asa pana pe la 3 ani si un pic. Dupa 3 ani jumatate, am renuntat de tot la lapte praf (desi se „atasase” de el) si acum bea doar lapte de vaca.

 

Electric blue & purple for Christmas

A sosit si Craciunul. Primul Craciun sarbatorit in noua casa.

Culorile principale pe care le-am ales anul acesta au fost mov si albastru. Asadar, semineul si bradul au stralucit in aceste culori.

Am ales un brad in ghiveci, pt a-l  planta la primavara.  E un Abies Nordmanniana de 220 cm cu tot cu ghiveci. Desi in fiecare an, impodobeam bradul inca de la inceputul lui decembrie, anul asta am vrut sa il impodobesc cat mai tarziu pentru a nu suferi bradul, stand in casa. Mai ales ca noi avem incalzire prin pardoseala, si nu calorifere.  In schimb, pe 30 noiembrie am terminat de decorat semineul.

Pe ici, pe colo am lucrat cu manuta anumite detalii, cum ar fi funditele din brad, infrumusetarea lumanarilor, am cusut fata de masa, etc.

322369_2645777437203_668986902_o324663_2645775637158_2126350846_o

327767_2645778037218_1086480384_o333648_2645781117295_1917388446_o336776_2645780197272_1213315303_o337406_2645771237048_1938190681_o337886_2645771877064_1984803219_o338143_2645785117395_953369165_o339670_2645772477079_1273203710_o

411753_2645790277524_1440542383_o413420_2645773877114_1016376131_o413700_2645788517480_90105899_o414505_2645779237248_862876948_o414538_2645786077419_2056356802_o

Desenele noastre preferate: Masha si Ursul (Маша и Медведь)

De ceva timp, eu si Roxalia, ne uitam  pe youtube la desenele animate Masha si Ursul. Un episod tine 7 minute. Sunt desene rusesti, inca nu le-am gasit traduse, dar nici nu mi-e greu sa deduc despre ce este vorba.

Daca te uiti la 2-3 episoade, incepi sa le iubesti.

Masha este o fetita mica, foarte energica, curioasa, fara frica de nou. Ca toti copiii, crede ca lumea a fost creata pentru ei. Isi baga nasul peste tot, este incapatanata si persistenta.  Curiozitatea o baga in situatii diferite, si il atrage astfel si pe Ursul in joc.

Ursul iubeste pacea, confortul si linistea… pe care le pierde dupa ce o intalneste pe Masha. Este un mare iubitor de hrana, somn si de ordine. O sa vedeti ce casa frumoasa are, decorata frumos, si frigiderul plin de bunatati. Modificarile si aventurile nu sunt pentru el, dar avand-o pe Masha in preajma nu are incontro. :)) Spre surprinderea lui, descopera ca ar fi plictisitor fara Masha, si se bucura cand ea il atrage intr-o aventura nebuna.

Puteti incepe cu episodul acesta. E primul episod, si arata cum pleaca de acasa si ajunge sa traiasca in casa cu Ursul.

Dupa care, alegeti din dreapta ce episod vreti. Sau daca vreti sa le vedeti cronologic in functie de sezon, intrati aici.

Jurnal de mămică: Alăptarea

Inca o alaptez pe Roxalia si am de gand sa fac acest lucru pana iesim din iarna, pe la inceputul lui martie sa incep usor usor intarcarea. Fac acest lucru, pentru a-i intari imunitatea naturala si in aceasta iarna, dar si din alt motiv: simt o fericire de nedescris atunci cand o alaptez pe fiica mea. Am citit o chestie faina intr-o carte scrisa de Osho si m-am regasit 100% printre cuvintele lui.

Atunci cand mama isi imbratiseaza copilul in timpul alaptarii se produce  un transfer de energie. Aceasta energie este invizibila, noi o numim iubire, caldura sufleteasca. Ceva trece de la mama la copil, dar si invers, de la copil la mama. Asa se explica de ce femeile sunt atat de frumoase atunci cand devin mame. Inainte le lipsea ceva, nu erau complete, cercul era rupt. Cand femeia devine mama, cercul devine complet. Asupra ei coboara o gratie, dintr-o sursa pe care nimeni nu o cunoaste. Asadar, nu numai mama isi hraneste copilul, ci si copilul isi hraneste mama. Comuniunea dintre cei doi continua. In lume nu exista nicio alta relatie de comuniune la fel de stransa ca aceea dintre mama si copilul ei. Nici chiar indragostitii nu sunt la fel de apropiati, caci copilul se naste chiar din trupul mamei, din sangele ei, el este o extensie a fiintei ei. Iubitul iti poate fi aproape de inima, dar copilul tau a trait in tine, in interiorul inimii tale. Timp de 9 luni, el a facut parte integranta din trupul mamei, fiind unit organic cu ea. Este firesc ca aceasta legatura sa continue sa existe chiar si dupa nastere, sub forma unui transfer de energie. Atunci cand mama isi iubeste copilul, laptele ei are un gust diferit si o vibratie diferita. Ea se bucura atunci cand isi alapteaza la san copilul; aceasta actiune ii stimuleaza propria sexualitate. Daca mama isi iubeste cu adevarat copilul, ea traieste o bucurie aproape orgasmica atunci cand il alapteaza. Mama incepe sa straluceasca, iar copilul simte asta. El devine constient de fenomenul pe care il experimenteaza mama sa. Nu este vorba de o simpla alimentatie, ci de o fericire impartasita. Cand mama alapteaza insa numai din necesitate, sanul este rece, el nu emana nici un fel de caldura. Iar copilul simte acest lucru, se simte nedorit. Daca mama este fericita, daca ea se bucura atunci cand isi alapteaza copilul, acesta va capata incredere, convins ca mama lui va fi intotdeauna acolo, sa il apere si sa il protejeze. Ori de cate ori ii va fi foame, el va trai si acest sentiment de siguranta. De aceea, el nu va simti niciodata nevoia sa manance mai mult decat ii trebuie. Un copil iubit va fi tot timpul un copil sanatos. El nu va fi nici prea gras, nici prea slab, ci va pastra un echilibru perfect.

Acesta este cel de al doilea motiv.  Alaptatul este inca o minune pe care am simtit-o in viata mea. Apreciez mamele care isi alapteaza copiii minim 6 luni, si imi pare rau pentru acele mame care se chinuie si nu reusesc sa alapteze. Unele renunta pentru ca nu rezista durerii din cauza ragadelor, iar altele pentru ca observa ca laptele lor nu e consistent. La ultima parte, cu laptele neconsistent nu stiu ce sa cred. Am vazut o emisiune cu un doctor foarte bun si spunea ca nu exista asa ceva: “O mama nu trebuie sa renunte in a nu-si mai alapta bebelusul.  Laptele mamei espe special adaptat pentru fiecare bebelus in parte si actioneaza in functie de nevoile lui. “   Aici nu ma bag, pentru ca nu am trecut prin asta si prefer sa tac.  Dar la prima parte, cea cu ragadele, as dori sa scriu cateva cuvinte. La inceput, am avut si eu ragade, si toate mamele vor avea aceste rani mici in prima luna. Cand o alaptam, simteam ca cineva ma injunghie cu un cutit in san. Strangeam din dinti, dar nu renuntam sa imi hranesc fetita. Si un alaptat dura cam 20-30 de minute la inceput. Garmastanul nu prea facea minuni, poate doar psihic ma facea sa cred ca o sa imi treaca. Pana cand am descoperit secretul! :)) Am cumparat de la Baby Nova aparatoare speciale pentru alaptat (stiti voi, mamicilor la ce ma refer). Mi se pareau gigantice si credeam ca nu vor avea efect. Dar uite ca mi-au trecut ranile in 2-3 zile (timp in care ma dadeam si cu Garmastan) si dupa aceea nu am mai avut probleme pana in ziua de astazi.

Alte avantaje ale alaptarii:

–          Am slabit enorm. Am ajuns sa fiu mai slaba ca inainte de a ramane insarcinata. Am 49 de kg la o inaltime de 168 cm. Se zice ca o zi de alaptat e echivalentul a unei ore de alergat pe banda.

–          Am un bust frumos. Am avut noroc, nu am facut vergeturi si nici nu mi s-a lasat pielea.

–          In timpul noptii cand plange si vrea sa manance, nu mai trebuie sa ma trezesc de tot sa prepar lapte praf, ci o alaptez un minut si adoarme la loc (si eu in 30 de sec) :))

–          Cand iesim oriunde in afara locuintei noastre, daca ii este foame, nu dureaza mai mult de 10 secunde pana cand ii ofer o masa pe cinste. Nu trebuie sterilizat nimic, nu trebuie preparat nimic, nu trebuie incalzit. Intotdeauna va fi proaspat, numai bun de cald si perfect ca “formula”.

–          Am un feeling deosebit. Simt ca ii ofer protectie si siguranta. Daca e langa mine, nu conteaza unde vom fi, ea nu va lesina de foame.

–          Alaptatul este cel mai mare cadou de sanatate pe care i l-am putut oferi fiicei mele. Compozitia laptelui matern este unica si contine hormoni si celule care sunt imposibil de obtinut in mod artificial.

Toata lumea stie cat de important este ca un copil sa primeasca lapte matern, si cu toate astea cand aud alte mamici ca eu inca o alaptez si ca nu i-am dat pana acum niciun strop de lapte praf raman uimite, dar mi s-a parut ca au ramas uimite intr-un sens negativ.  Asociatia Mondiala a Sanatatii recomanda alaptatul exclusiv până la varsta de 6 luni – dar recomanda alaptatul până la varsta de 2 ani (fiind combinat desigur cu alte alimente solide – de la varsta de 6 luni). Candva s-a strecurat si un mit: dupa un an, laptele isi pierde din nutrienti si vitamine. Nu este adevarat, atat timp cat exista lapte acesta va avea acelasi continut. Asa ca mie mi se pare perfect ca am reusit sa o alaptez atat de mult timp.

Stiati ca mamele adoptive pot alapta? Exista posibilitatea inducerii lactatiei cu ajutorul anumitor medicamente sau altor metode; femeile sunt capabile sa produca lapte si fara sarcina. Si inca o chestie interesanta de care am auzit la emisiunea de mai sus este ca o mama poate sa alapteze din nou, chiar daca a facut o pauza de 3 luni.

Din Campania de Informare Parinte de nota 10:

Unele mamici constata ca nu pot sa-si alapteze bebelusii, desi si-ar fi dorit sa o faca. Uneori laptele pur si simplu “nu vine” sau nu este de ajuns pentru ca bebelusul sa fie hranit exclusiv cu lapte de san. Alteori, o problema medicala poate impiedica mama sa alapteze (hepatita, epilepsie, insuficienta cardiaca, renala sau hepatica, s.a.) sau poate impiedica bebelusul sa primeasca laptele matern (intoleranta la lactoza). De aici si pana la depresia post-partum este un singur pas. Dezamagita, furioasa si frustrata, proaspata mamica va crede ca este vina ei si ca nu este capabila sa fie o mama buna.

Insa exista si mamici, care desi pot, din punct de vedere medical sa alapteze, nu vor sa o faca. Sunt o multime de motive, iar pe unele din ele, mama nici macar nu poate sa le explice. Poate exista neintelegeri, poate considera ca nu este capabila sa alapteze, se teme ca va avea dureri, se teme ca-si va pierde complet independenta, fiind in permanenta legata de copil sau a vazut ca nicio femeie din familie nu a alaptat.

Dar presiunea din partea familiei, medicilor si a societatii in general este enorma, mai ales acum ca au aparut pana si campanii ce promoveaza alaptatul. Ce poti face daca esti intr-o asemenea situatie? Cum impaci dorinta ta cu sanatatea copilului si convingerile familiei? In primul rand nu trebuie sa uiti niciodata ca alegerea iti apartine. Copilul tau are o singura mama si aceea esti tu. Nu parintii tai, socrii sau partenerul tau sunt cei care vor alapta, ci tu. Nu te lasa convinsa sa faci ceva ce nu vrei. Daca alegi sa nu alaptezi, asta nu inseamna ca nu esti o mama buna. Scopul final este binele copilului, iar el are nevoie de o mamica vesela, relaxata si odihnita. Mai bine sa fie hranit cu biberonul de o mama care adora ceea ce face decat sa fie alaptat de o mama care uraste momentul mesei si se teme de el.

Totusi, inainte de a lua o decizie, asigura-te ca te-ai informat corespunzator si din surse sigure. O multime de mituri si prejudecati circula printre mamici, unele din ele suficient de “urate” pentru a le descuraja pe cele care vor sa alapteze. Asigura-te ca stii tot ce se poate despre alaptat si ca iei o decizie informata.

Intrati aici si cititi tabelul cu factorii antivirali care se gasesc in laptele matern si bolile de care sunt protejati copiii. Mama trebuie sa fi avut boala respectiva pentru ca in laptele ei sa se gaseasca substantele care sa protejeze bebelusul de virusul care declanseaza boala. De exemplu, daca mama nu a facut niciodata rubeola, nici in laptele ei nu vor exista anticorpi impotriva acestui virus.

Jurnal de mămică: 1 an şi o lună

Astazi am inceput sa vorbesc cu mama despre cum eram eu si fratele meu cand eram mici. Din pacate nu a stiut sa imi spuna cu lux de amanunte anumite lucruri (si asta pt ca nu si-a notat! :))) Mi-a spus ca tine minte perfect ca fratele meu a desenat prima oara un omulet la 1 an si 8 luni. Capul in forma de cerc, doi ochi, gura, caciula si corp. Si am ramas putin mirata. Adica Roxalia peste jumatate de an sa poata sa ma surpinda astfel? Ar fi grozav. Poate e normal, inca nu m-am interesat daca e devreme pt un copil sa deseneze calumea (nu mazgaleli).  Ea acum stie ca pixul/creionul sunt pt desenat hartia. Daca ii dau un creion in mana il duce pe hartie si incepe sa mazgaleasca. O data a venit langa mine cu un pix si cu o hartiuta mica (de 2 cm x 2cm) si a inceput sa “deseneze” pe ea.  Deci si-a dat seama ca orice e hartie poate fi scrisa.

Mi-a mai spus ca eu eram non-stop vesela, radeam intruna (chiar si cand aveam 40grade febra), si faceam cele mai multe obraznicii. Schwartzmuller (alis frate-miu) era foarte cuminte, si daca faceam o pozna, se ducea repede sa anunte parintii: “Fata a bagat pixul in priza!” Asa imi zicea mie…”fata”, si nu Roxana. Asta se intampla cand eram destul de mici, eu aveam un an si un pic, iar el 2 jumatate.

Tatal meu isi aminteste ca  Schwartz ii spunea lui: “Toata ziua mama pupa fata!”

De ceva timp nu am mai scris despre Roxalia aici, si ar fi cazul sa ma apuc chiar azi, daca nu vreau sa patesc ca mama… sa nu imi amintesc anumite detalii. :)) Vreau sa scriu despre ea tot ce imi trece prin cap.

Roxalia are acum 1 an si 1 luna:

–          Momentan are 3 dinti. Primul i-a aparut jos (dr), al doilea cel de sus (dr), iar al treilea e incisivul central stang.

–          Merge in picioare de la 10 luni.

–          Daca scap un pic de supa pe masuta ei, in timp ce ii dau sa manance, ia servetelul de langa si sterge.

–          Se sterge singura cu servetelul pe maini.

–          Dupa ce mananca pufuleti (apropo, ii adora!), se freaca pe maini in asa fel incat sa scape de micile firmituri.

–          Daca imi gaseste papuceii de casa, vine si mi-i pune in picioare.

–          Stie pt ce-s articolele vestimentare (de ex, caciula trebuie pusa pe cap, sosetelele in picioare, s.a). Incearca sa si le puna singura, dar nu prea reuseste.

–          Cand ma apropii de ea cu papuceii ei, se pune imediat in fundulet  sa o incalt.

–          Uneori cand face pozne vine la mine si ma pupa fara sa ii cer. Si chiar daca nu face pozne, vine uneori la mine pt pupa din proprie initiativa.

–          E innebunita dupa bebelusi (jucarie/adevarati), copii, papuci si pixuri.

–          Isi ia bebelusii in brate (are 4), ii strange aproape de gat ca si cum i-ar iubi si ii pupa.

–          A renuntat singura la suzeta pe la 10 luni.

–          De 2 sapt a descoperit ca se poate urca pe suprafete mai inalte dar mici ca arie (de ex, cutii, masinutele ei). Se urca si tipa ca sa o vad. Nu cade.

–          Face inspectie la fiecare sertar si arunca jumatate pe jos. Cred ca innebunesc pana imi vine comanda din China (baby lock).

–          Gasim mereu obiecte unde nu ar trebui sa fie. De ex, sacii de gunoi din sertarul  din bucatarie in sertarul de la dressingul din dormitor; ojele din sertarul din baie in sertarul ei cu sosetele.

–          Cand da de telefonul meu, il duce la ureche si zice „Da! Da! Da! Da! Da!”  de vreo 10 ori, sau chiar ma mult.

–          Sapt trecuta i-am facut vaccinul de 1 an (Priorix si Infarix Penta). A decurs ft bine la fel ca toate celelalte, fara febra, fara momente de agitatie. De acum la 4 ani va fi urmatorul.

–          Cand mananca ceva ce-i place, face „Mmmm” cu mancarea in gura.

–          Imita dansul jucariilor.

–          Danseaza cand aude muzica la tv (asta de vreo 3 luni).

–          Vorbeste des pe limba ei.

–          Ieri si-a ales sa se joace cu o cutie de bijuterii umpluta cu vreo 15 inele vechi. S-a jucat cu ele mai bine de jumatate de ora. Cand m-am uitat la ea, toate erau imprastiate pe jos, iar cateva prin gura. I le-am scos, si am avertizat-o ca nu e bine sa le bage in gura. Spre seara cand am inceput sa ordonez jucariile ei, am observat ca a pus inapoi absolut toate inelele in cutie. Mi s-a umplut inima de bucurie. Simt ca fetita mea creste mare si intelege tot mai multe lucruri.

–          Acum are 9,5 kg si 74 cm.

–          De o luna si ceva poate sa se dea singura jos din pat.

–          Face foarte multe contacte vizuale cu noi. Comunica cu mine bine in acest fel. Vine la mine cand o strig. Imita intonatii. Vorbeste des pe limba ei. Adica nu-i tace gura mai deloc…cu exceptie cand e ascunsa intr-un loc si a descoperit ceva nou, si crede ca nu are voie sa umble cu el. Si daca ridic vocea si ii spun ca nu are voie, rade, vine la mine si imi intinde acel obiect.

–          Coopereaza foarte bine cu oricine cand vine vorba de joaca. Adora sa se joace. Ma urmareste cu interes.

–          Nu spune decat „mama”, „tata”, „da”, a zis de vreo 3 ori si „nu”, in rest cuvinte ca  „bvvhsdvfui” sau „xokogesv” aud des. Dar nu imi fac griji, pt ca dezvoltarea la copii este diferita, ori se dezvolta din punct de vedere motoric mai devreme, ori se concentreaza asupra vorbitului. Mici sanse sunt sa le faca bine pe amandoua la varsta asta. Eu ma bucur ca fuge prin casa, se urca pe cutii, tipa si ca vorbeste pe limba ei.

–          Acum mi-a scos routerul wireless din priza. L-am bagat la loc si i-am spus „Eeiiii!”, si m-a imitat exact. :))