Do celebrate

Ați ajuns aici de pe Instagram? Dacă da, ați ajuns unde trebuie. Dacă nu, trebuie să vă explic ce și cum.

Spuneam astăzi pe Instagram că a început să îmi placă să câștig în luna Martie (și în alte luni, desigur) concursuri pe baza creativității mele. Și câștig chiar multe. Și nu că aș fi eu maxim de creativă, dar cred că iau cerințele mai în serios față de cum o fac alții. Plus că pun multă pasiune. :)) Am pus o dată atât de multă pasiune într-un concurs care, culmea, era cu tragere la sorți, încât l-am câștigat și pe ăla. :))) Chiar am scris despre el aici.

Bun. Am rămas la faptul că îmi place să le câștig în luna Martie, deoarece atunci se organizează multe concursuri de Ziua Mamei, și le ador pe astea!  Și le ochiesc mai ales pe cele cu juriu… particip și la cele cu trageri la sorți care nu au cerința de like & share (pentru că îmi prefer wall-ul profilului meu cât mai aerisit), dar rar. :)))

Draga de Deea, mă menționează la un concurs organizat de Pandora, și mă întreabă dacă nu vreau să particip. După ce îi răspund ei că „Partikip”, m-am apucat de treabă și am început să „rezolv” cerințele lor. Cerințe care sunau așa: Ai multe roluri în viață (mamă, soție, femeie de afaceri) și puțin timp, dar de 8 martie fiecare mamă ar trebui să se simtă unică! Până pe 12 martie, te provocăm să îți petreci ziua cu mama / copilul tău și să ne arăți în imagini cum sărbătorești legătura unică dintre voi făcând împreună ceva extraordinar, neconvențional. Menționează ce bijuterie PANDORA din Colecția Ziua Mamei 2017 reprezintă cel mai bine relația voastră. Încarcă fotografia într-un comentariu la această postare și nu uita să etichetezi mama/copilul! Folosește hashtag-urile #DOCelebrate #DOMothersDay. Mult succes!

Cum am scris și pe Instagram, mi-ar fi fost greu să mă înscriu la concurs doar cu o poză și să mă abțin să nu scriu eu și câteva rânduri despre legătura dintre mine și fiica mea. Și pentru că datorită acestor rânduri am fost clasată în top, ar fi ok să râmână scrise și aici ca amintire, în caz că postarea de la ei de pe pagină se va pierde.

Și avem așa:

Nu știu cât de mult aș putea reda în imagini legătura unică dintre mine și fiica mea pe cât aș putea să o fac în scris. Aș scrie pagini întregi despre asta. Ah, stați așa! Deja am făcut-o. :)) Blogul mă ajută să aștern toate sentimentele care ies la suprafață. Se petrec atât de multe lucruri extraordinare săptămână de săptămână, încât trebuie neapărat să mi le notez, căci le-aș uita în timp.  Fiica mea mi-a dăruit un nou început, privirea ei naște în mine o vâlvătaie de nedescris de fiecare dată. Mi-am dorit mult o fetiță cuminte foc care să stea exact unde o pui… dar m-am ales cu o ființă imprevizibilă, curajoasă, spontană, uimitoare și absolut unică. O iubesc. În clipa asta. Fix așa cum este ea, cu toate fațetele ei. Și o iubesc la fel de mult ca atunci când am privit-o pentru prima oară, sau când a făcut primii pași spre mine la 10 luni, sau când a sărit într-o apă adâncă și a trebuit să sar dupa ea îmbrăcată, ca atunci când iese la iveală competitivitatea din ea și vrea să fie mai bună decât mine la călărie și acrobații, ca atunci când îmi promite cu lacrimi în ochi că nu va mai face nicio obrăznicie, deși știu că o va mai face. Sigur o va mai face.

Nu știu cât de neconvenționale au fost lucrurile pe care le-am făcut săptămâna asta, dar știu că ne-am jucat, am explorat locuri noi, am cântat și am dansat nebunește. Da, nebunește, căci e o super nebunie când stăm împreună, ne exasperăm una pe cealaltă… dar ce mai contează? Facem parte una din cealaltă pentru totdeauna. Roxalia este ca un caleidoscop, are câte puțin din fiecare generație de femei și încă nșpe sute de laturi în plus. Se schimba întruna, dar niciodată nu e altfel decât fascinantă… pentru că de fiecare data este EA. Și mă completează, o simt ca pe o extensie a vieții mele.

Bette Davis a spus la un moment dat că una dintre ironiile statutului de mamă este că te bucuri de copiii tăi un număr limitat de ani, dupa care îi vezi rar. Ai arareori vești de la ei, dar puterea pe care o are un copil asupra mamei durează o viață întreagă.  Mama și fiica sunt legate pe vecie, durerea și bucuria uneia prind viață în inima celeilalte… de aceea bijuteria care va reprezenta cel mai bine relația noastră este “Inimi mamă și fiică – You are always in my heart.”  

Iar premiul a ajuns astăzi. <3 

Pandora

Anunțuri

Swimming – check! 

E incredibila moaca asta mică.

Am mai scris asta pe undeva. Ar trebui să fac o categorie specială care să se numească fix aşa… pentru că prea des mă uimeşte Roxalia. Ambiția ei la sport şi competitivitatea au dat întotdeauna roade.

Mai țineți minte episodul de asta vară când a trebuit să sar îmbrăcată după Roxalia în apă? E scris aici. Mi-am promis atunci că o voi duce anul acesta la cursuri de înot. Am început abia pe la mijlocul lui noiembrie.

La a doua lecție, era ea cu încă 2 fete de aceeaşi vârstă. Cu pluta în față, doamna instructor le zice „Hop!” și ele trebuiau să facă o lungime de bazin. Fiind pentru prima oară cand a făcut o liniuță de asta, nu prea înțelegea ea ce-a fost cu Hop-ul ăla de start, așa că a pornit cu vreo 3 secunde după celelalte fete și a ajuns la un minut după ele la bară.

Şi mă uitam aşa zâmbind şi mă gândeam că a sosit momentul să îi descopăr o latură nouă Roxaliei: nepăsarea de a fi pe locul 1, lipsa de competitivitate, relaxarea, etc.

Pfff! Cum să cred eu asta?!? Adică cum să cred că nu îmi cunosc bine fiica? :)) Ce a fost în capul meu? :)) La următoarele 5 ture a fost mereu prima. Deci ea nu ştia care-i treaba la prima lungime, că va face parte dintr-o competiție imaginară. Când si-a dat seama în ce e băgată, a făcut tot posibilul să fie pe locul 1… şi a reușit!

Şi m-am gândit că poate şi fetele celelalte sunt începătoare. Ei bine, am aflat că ele vin de un an la cursuri. :))

Iar astăzi, 19 decembrie, este a 9 lecție. Sunt aici cu ea şi cu prietena ei, Miruna, care a ținut morțiș să vină să o vadă pe Roxalia înotând. (Scriu live.) :))) M-am gândit eu că dacă Miruna e cu mine pe margine, Rox nu o va dezamăgi. Și aşa şi este. :))

Acum Roxalia poate înota şi fără plută pe față şi pe spate… când dau timpul înapoi în mintea mea cu 4 luni îmi amintesc de filmulețele făcute pe sub apă cu GoPro-ul şi mă bufnește râsul de cum înota ea ca un cățeluş.

Şi uite aşa se duce anul 2016 şi mă bucur că pe lângă role, patine, bicicletă, pennyboard şi altele a putut bifa şi înotul.

Urmează lucruri  noi. :)

Bicicleta roz calculată

Joi, 04 august, ora 22:00.

Roxalia era afară ca de obicei.

Bate în ușa de la balcon, mă duc să văd ce vrea.

„Mami! Mami! Vrei să mă vezi cum merg pe bicicleta cu 2 roți?”

„Da, dar ai reușit să faci asta?”

„Da, am învățat acum. Uită-te la mine să îți arat.”

Eu rămân sprijinită de ușa de la balcon. Ea în stradă, în picioarele goale, cu papuceii băgați în coșul de la bicicletă, începe să pedaleze câte 4-5 metri într-un întuneric aproape beznă… dar nu înainte să își așeze vreo 2 minute pedalele și bicicleta cea roz cu Hello Kitty, pentru că nu era „calculată”. :))

Face mai multe drumuri, printre care și unul cu o viteză mare, îi sar papuceii din coșuleț, se oprește, îi adună, se dă deoparte să treacă o mașină, două, își „calculează” iar bicicleta pentru că… v-ați prins, nu era „calculată”, și îmi arată iar tot ce știe.

Uimită, o întreb dacă a învățat singură și îmi zice că da, pentru că se plictisea.

Dacă țineti minte voi, pe 11 iunie am stat vreo 15 minute cu ea, și am încercat să o învăț să se echilibreze, ținând-o de șa. După cele 15 minute a reușit să meargă 10 metri singură, pentru că am luat mâinile de pe șa fără ca ea să își dea seama. Am copiat filmulețul de pe camerele de supraveghere din cartier, și l-am pus pe contul de aici să ne rămână amintire
„primele pedalări”, și aia a fost tot!

Și uite că după aproximativ 2 luni, timp în care nu am mai scos deloc bicicleta și am oprit lecțiile (tot din cauza rănilor gigantice de pe picioare făcute la București), astăzi îmi oferă acest deliciu.

În casă Roxalia îmi spune că a mai încercat și mama unui prieten să o ajute puțin să se echilibreze ținând-o de șa, doar că atunci nu a reușit să meargă singură în fața ei.

După ce a plecat toată lumea în casă, și-a unit forțele și a încercat singură să meargă pe bicicletă. Parcă mă văd pe mine când eram mică. Întodeauna încercam să învăț anumite lucruri de una singură, fără prea mulți ochi ațintiți asupra mea, ca mai apoi să surprind.

La fel fac și acum.

:))

Rxl – 5cu9șiozi.


Update  (5 august, 23:35)

În seara asta iar m-a chemat afară să îmi arate cum merge.  Pedala cu viteză pe distanțe lungi şi întorcea fără probleme. Ce repede a prins singură care-i treaba şi cu întorsul! Gata, de acum putem ieşi împreună cu bicicletele. 

Poză din 31 august 2014:

Tu ce ai fi făcut?

Ştiți cum încearcă unii părinți să își învețe copiii să înoate? Îi aruncă pur și simplu într-o apă adâncă, crezând că instinctul de supraviețuire îi va forța să înoate până la mal (chiar dacă nu neapărat corect și nu astfel înveți să înoți). Aşa a făcut şi tatăl meu cu mine şi cu Ion, când aveam eu 3 ani şi ceva (Ion 4+). Nu îmi amintesc momentul, dar mi-l mai povestesc ai mei din când în când. Nici nu ştiu ce am făcut când m-am trezit într-o apă de 2 metri. Mi-a spus tata că nu m-am speriat. Am iubit apa şi bălăceala de mică, poate de asta. Şi Roxalia o iubeşte, dar niciodată nu aş arunca-o într-o apă mare atât timp cât nu ştie să înoate. Mi-e teamă să nu o traumatizez şi apoi să fie mereu speriată de apă. Voiam să o duc luna trecută să ia lecții de înot, ca numai bine în concediul de la mare să fie stăpână pe ea în apă. Dar s-a pricopsit cu 2 răni mari pe picioare și până nu i-au căzut cojile nu am putut să o duc la bazin. Și uite aşa am ajuns la mare cu Roxalia neînvățată. :)))

Primele 6 zile au decurs bine, s-a bălăcit încontinuu în apa mării şi în piscina de la hotel. Am învățat-o să facă pluta și reușea să plutească aproximativ 10 secunde, a învățat singură să facă mini scufundări și să își țină respirația sub apă 8 secunde. În rest mai „înota” ea câte 1 metru în  metoda cățelului, în piscina de 60 de cm. Dădea de 3-4 ori din picioare și mâini, după care punea picioarele jos. Deci nu mare scofală.

I-am mai povestit despre pasiunea mea legată de apă, i-am zis de faptul că nu trebuie să se îngrijoreze daca îi intră apă în gură, în nas, urechi… şi că ea e făcută să circule prin noi. Dacă suntem destui de stăpâni pe sine putem deveni una cu apa. I-am zis de cât de interesantă e apa, că are 3 stări, că are memorie, etc. Nu a înțeles neapărat mare lucru din ce îi povesteam… abia înțeleg şi adulții. :))

În a şasea zi, la ora 13, după masa de prânz, Roxalia mă roagă să o las la piscină. Fuge repede, se dezbracă, rămâne în costumul de baie, își ia colacul și fuge la bălăcit. La câteva minute mă ridic de la masă și merg la ea (mesele de la restaurant sunt fix lângă piscină). O văd cum prinde viteza de la distanță și face o săritură cu colacul în apa de 1.80 m, direct în fața mea. Rămân uimită de curajul ei, scot GoPro-ul și îi fac 2-3 filmulețe (unul l-am pus aici, ca sa vedeti ce si cum). Ea sare de vreo 10 ori, totul era în regulă, niciun pericol. După care, trec podul de peste piscină şi merg în partea cealaltă a piscinii până la şezlong. Roxalia rămăsese acolo, pe cealaltă margine, țipă către mine și îmi spune să fiu atenta la ea cum mai sare încă o data în apă. Se aruncă cu viteză, ajunge în apă, și deodată colacul sare din jurul ei la un metru distanță de ea. Ce aveam în fața ochilor: copilul meu de 5 ani care nu știe să înoate, într-o apa adâncă de 1.80 m, și eu la 6 -7 metri depărtare de ea, îmbrăcată în fustă și tricou, cu o gentuță pusă după gât și cu GoPro-ul în mână.

Țin minte aşa: Am făcut 4 lucruri în același timp în prima secundă: Am aruncat GoPro-ul din mana + mi-am dat şlapii jos (ca să nu mă încurce în a prinde viteză), și în timp ce săream în piscină îmbrăcată, mi-am aruncat gentuța de după gât înspre spate. Dar pentru că eu eram deja la un metru și ceva în aer deasupra piscinii, geanta cu telefonul căzuse în apă. Tot timpul ăsta aveam ochii țintiți spre Roxalia, care intrase deja de 2 ori cu capul în apă.

Înot, înot (mai repede ca la Swimathon) și apoi mă opresc deodată. M-am oprit să mă minunez cum Roxalia a început să înoate singură 3 metri până la marginea piscinii. Iese din piscină cu zâmbetul pe buze, o înconjoară şi apoi vine la mine (ieșisem și eu între timp) super fericită: „Mami, mami… am înotat singură! Ai văzut? Mami, dar tu ai sărit  îmbrăcată pentru mine?!? Mai vreau o dată! Mai putem încerca?”
Și uite așa momentul acesta a devenit unul drăguț…

Iar telefonul meu nu s-a stricat. :)))
Şi nu, nu am mai vrut o dată.

După tot ce s-a intamplat, a fost mai ambițioasă ca niciodată să înoate cu capul sub apă.

Dovada:

Replici de toddler. O altă parte.

Ca orice copil, până la vârsta de 6 ani cred că am făcut zeci de năzbâtii și am spus zeci de lucruri trăznite, unele inteligente, altele cu impact emoțional ridicat și lista continuă.

Evident, puține îmi mai amintesc eu, și la fel și ai mei (am mai scris pe blog: asta se întâmplă pentru că nu și-au notat!).

Și astfel am câteva povestioare (nu știu dacă mai mult de 20) pe care ai mei părinți și ai mei bunici mi le tot povestesc iar și iar la fiecare reuniune. Sunt și povestiri pe care mi le-au zis o singură dată și gata. Eu o să redau mai jos câteva pe care le voi auzi de zeci de ori în viitor. :))

  1. Faza cu cățelul nostru Lessie cu care am fugit de acasă la vârsta de 3 ani. Am fugit de acasă = m-am ascuns sub un teanc imens de lemne în curtea casei, cu tot cu cățel, și am stat mai mult de o oră acolo. Dacă ai citit „testamentul meu” pentru Roxalia, sigur îți amintești  de faptul că eu și familia mea am locuit la casă timp de 2 ani pe un deal, lângă o padure. Ții minte? Unde aveam șerpi de casă pe post de animale de companie. Bun, acolo s-a petrecut acțiunea. Și m-a găsit tata, în momentul în care a văzut sclipind 4 punctulețe sub lemne. Ochii mei și ai cățelului negru. Nici acum nu își explică cum de am convins cățelul să stea cuminte cu mine acolo. Și nici acum nu își explică cum de eu eram singura care călăream un cățel mioritic scăpat de la nu știu ce stână, și care se adăpostise la noi în curte. Mârâia la toți, dar pe mine mă lăsa să îl călăresc. Am anumite imagini cu el în minte: era imens (abia reușeam să mă cațăr cu picioarele pe el), era alb și super mega fluffy.

2. Faza de la 2 ani cu ciocolata. Eram la țară, stăteam pe scări afară și plângeam. Tata a venit la mine și mi-a zis: -Dumnezeule, Roxana… te rog, încetează cu tantrumul ăsta!

Glumesc, pe atunci încă nu se zicea tantrum la crizele de furie. A venit la mine și mi-a spus: – Roxănel, dacă îți dau o ciocolată promiți că nu mai plângi? (așa făcea el parenting cu mine).

Am luat-o și nu am mai plâns. Vine fratele meu la mine (3 ani avea):

  • Îmi dai și mie puțină ciocolată?
  • Da’ ce, tu ai plâns?

Povestioara nu e cine știe ce…. dar crede-mă ca am auzit-o de 13294 de ori.

3. Faza de la 2 ani cu mâncarea. Eram la țară, mătușa mea a vrut să mă îmbuce și i-am spus: Nu, mănânc țingă (aka singură).

Simplu, nu? O singură replică care mă urmărește la toate reuniunile noastre (n.r. noi facem minim 2 reuniuni de familie pe an la țară). Mătușa mea încă mă imită și acum și îmi spune cât de ambițioasă și înțepată eram.

4. Faza cu cojița de la 3 sau 4 ani. Eu zic că aveam 4 ani de am pus accent pe partea emotională. Aveam o cojiță deasupra quadricepsului, să zicem la vreo 10 cm deasupra genunchiului, care se formase în urma unei obrăznicii. Cojița abia se formase, rana era proaspăt prinsă. Apoi făcusem o altă obraznicie, nu știu ce, dar posibil una imensă de l-am scos pe tata din sărite, a venit cu o nuielușă la mine și zbang îmi dă una peste quadricepsul meu… la fix 10 cm în sus deasupra genunchiului, fix pe cojiță. Lovitura a fost foarte ușoară, dar cojița sare în aer, sângele începe să curgă și eu doar cu o lacrimă în ochi, cu o față de nevinovată și cu o voce calmă: „Uite, tata, curge sânge…”

Stau și mă gândesc acum… la cât de obraznică am fost când eram mică, cum de nu am fost super pedepsită? Cum au reușit ai mei să mă crească așa… „zbrehudă”? Sau bunicii mei care m-au crescut câțiva ani buni? Ei erau și mai buni. Erau genul ăla de bunici pe care îi regăsim în poveștile pentru copii. Bunici cu suflete de aur și… mereu cu gogoși la micul dejun.

Pedepse ușoare am mai primit amândoi de la tatăl nostru. Nu exista să greșească doar unul dintre noi, și doar acela să fie pedepesit. Trebuia să ne pedepsească pe amândoi în același timp, chiar dacă celălalt nu avea nicio treabă. :)) Eu cred ca nu ne-a pedepsit intens din 2 motive: 1. Nu afla mereu de toate prostiile noastre. Mama ne certa, dar ne și acoperea. Mama ne-a acoperit toată viața… draga de ea. 2. Când era tata mic era o pacoste, și făcând probabil singur comparație cu obrăzniciile noastre poate se gândea că nu meritam vreo pedeapsă. Când ne povestește tot ce a făcut el, îmi dau seama că Ion Creangă e mic copil pe lângă el, și dacă s-ar apuca să își scrie povestea vieții într-o carte, acea carte va deveni best seller. Dar până atunci mai este. Momentan a scris zeci de poezii frumoase pe care vrea să le publice cât mai curând.

5. Faza cu ursulețul. Asta mi-o povestește mereu bunica maternă. După ce m-a născut mama, la puțin timp se duce cu mine la țară, să mă prezinte bunicilor mei și fratelui meu care era deja acolo. Mama m-a îmbrăcat într-un ursuleț de pluș cu glugă și urechiușe (știți voi compleurile de genul ăsta… și uite că existau și pe vremea lui Ceaușescu). A intrat în casă și m-a lăsat pe pat. Iese din cameră. Intră bunica. „Vaaai, o jucărie de pluș pentru băiat!” Și când să mă ia și să mă dea „băiatului”, eram eu… un ursuleț cu ochii mari și plini de viață. Așa m-a cunoscut bunica. Primul nostru contact.

6. Faza cu „1,2,3,4,5,6… Roxana!” de la 1 an si un pic. Nu aș reuși să o povestesc bine, mai ales că trebuie să auzi un anumit ton și nu știu cât de bine pot să îl redau în scris. Încă aud de la tata mini povestioara de vreo 5 ori pe an… încă mai face mișto de mine.

Și lista ar continua, povestiri sunt multe de genul „tata m-a aruncat când aveam 3 ani în lacul de 2 metri din fața casei pe motiv că <<așa o să învețe>>”, dar nu are rost să mai scriu despre asta, căci postarea aceasta nu este despre mine… ci despre Roxalia, de fapt. M-am întins cu vorba/scrisul.

În postările anterioare din categoria „Roxalia” am scris rareori (și mi-ar plăcea să transform acest cuvânt în „deseori”) anumite replici de ale ei, sau povestioare scurte. Astfel, când o să fie mare să poată să își facă un contur a ce era ea când avea câțiva anișori.

Și m-am gândit să scriu azi despre câteva momente cu Roxalia după ce am primit un telefon de la mama mea și mi-a spus:

„Râd singură prin casă de câteva minute. Mi-am amintit ce am vorbit cu Roxalia aseară când tu nu erai aici. Și decât să râd de una singură, mai bine împărtășesc momentul și râd împreună cu tine.”

Îi spune Roxaliei: – Peste 2 zile ai serbarea, te rog frumos să nu mai fii emoționată, o să vezi că totul va fi bine și o să iasă extraordinar. Deci, fără emoții, da?

-Știi… (cu o voce înceată, ușor timidă și cu ochii în pământ)… de obicei când are loc serbarea la grădiniță o văd pe mama în față, stând pe scaun, și ea e așa frumoasă și are un zâmbet așa frumos încât mă face să mă emoționez.

-Roxalia, dar e mama ta… cum să îți fie rușine de ea?!?

-Da, dar e așa frumoasă, și zâmbește și se uită într-un fel la mine încât mă emoționez.

-Roxalia, dar…[încearcă să o facă să înțeleagă că nu trebuie să îi fie rușine de mine].

– Dar e așa frumoasă și are un zâmbet frumos… și o privire care mă fixează și mă pierd…

Deci mă prăpădeam de râs la telefon. Mai ales că mama o și imita, din „frumoasă și zâmbește așa frumos” nu m-a mai scos. Orice i-ar fi zis mama, ea băga replica asta.. și toată discuția a durat aproape un sfert de oră.

~.~

Tot aseară înainte să o duc pe Roxalia la mama mea. Eu, Roxalia și Alin în bucătăie. Roxalia stătea pe scaun la masă și mânca liniștită pepene (mai stă și ea liniștită, ce credeți?!?). Eu și Alin stăteam în picioare la un metru de ea și vorbeam diverse. După 5 minute în care tot vorbeam și Roxalia nu părea să aibă treabă cu noi, îl întreb pe Alin ceva:

– Kvksvnhsv jbjbvhgf? (asta era întrebarea mea către Alin, și am scris-o așa pentru că nici nu mai țin minte ce l-am întrebat, țin minte doar reacțiile) :))

– Nu.

– Nu?!?  (eu uimită)

Și se bagă Roxalia extrem de serioasă:

-Nu! Ți-a zis deja!

:))))

 

~.~ amintire din 13 aprilie pe care am găsit-o scrisă în telefon: ~.~

-Mami, toti bărbații sunt educați?

-Nu, scumpo, sunt și bărbați needucați.

– Dar Alin este educat!

Ce și-a dat ea seama….

 

Am scris aproximativ 1500 de cuvinte pe azi, este de ajuns..

Mai revin…

Roxalia… 5 ani și 7 luni. 

P1300118Rxl

Mindful parenting

Descoperisem conceptul de mindfulness la sfârșitul lui 2011 și eram conștientă de cât de bine îți poți face ție să îți trăiești viața în prezent, fără a te gândi la problemele din trecut sau la cele care crezi că vor urma în viitor. Și nu doar când vine vorba de probleme, poți petrece mult timp gândindu-te la planurile frumoase din viitorul tău și deja acel timp de gândire îți fură prea mult din prezent.

Nu zic că nu e bine să îți faci planuri de viitor, dar mulți trăiesc în prezent mereu cu gândul la ce vor face în viitor (fie el viitorul apropiat, sau cel lung).

Un exemplu ar fi cel dat de Elizabeth Gilbert (în “Eat, Pray, Love”) când a scris despre o prietenă de a sa, care în momentul în care ajungea într-un loc deosebit spunea: “Este atât de frumos! Vreau să mă întorc aici într-o bună zi”, și Elizabeth nu reușea să o facă să înțeleagă că este deja acolo.

Mindfulness înseamnă să trăiești clipa prezentă cu totul și să o sărbătorești. Și poti face asta pierzându-te în frumusețea momentului. Odată ce ne vom putea desprinde din brațele amintirilor și din himerele proiectării viitorului vom fi  cu siguranță stăpâni pe viața noastra.

mindfulness_featured

Când m-a contactat Celina de la “Centrul Părinții spun Prezent” să îmi spună că va organiza  conferința “Prezența conștientă: esența relației părinte-copil” susținută de psihologul clinician și psihoterapeut, György Gáspár, am acceptat instant invitația ei.

Îmi doream să aud mai multe metode de a reuși să fiu prezentă conștient de la președintele Asociaţiei Multiculturale de Psihologie şi Psihoterapie. Oricât am citit până acum despre asta, tot este greu uneori să pun în practică teoria și să reușesc să fiu mereu și fizic și emoțional în același loc.

Am observat că de anumite ori când îi citesc fiicei mele o poveste, gândurile mele îmi zboară la responsabilitățile pe care urmează să le am a doua zi, deși o parte din creier este concentrată la a citi povestea cu intonații diferite pentru fiecare personaj.

Gáspár ne-a captat atenția vorbindu-ne despre tehnicile de mindfulness cu ajutorul cărora vom putea fi capabili să păstrăm în minte întregimea şi frumuseţea copiilor noștri chiar şi în momentele anevoioase reușind astfel să răspundem nevoii lor printr-o manieră conştientă şi empatică.

El ne-a spus că prin exercițiu și practică zilnică putem învăța să fim prezenți altfel alături de cei dragi nouă, fie ei copiii noștri sau partenerii de cuplu. Totuși când vine vorba de relațiile de iubire, este indicat să încercăm strategii cât mai variate pentru a nu pierde ceea ce este prețios și important pentru noi.

“Mindfulness înseamnă a fi prezent și conștient, însă o prezență descriptivă, lipsită de judecată sau de conținuturi de genul corect – greșit. Abilitatea de mindfulness față de partener înseamnă a fi conștient de persoana acestuia, a-l observa fizic alături de tot ceea ce face, simte și gândește. A fi mindful față de partener implică non-judecata acestuia, ceea ce ne ajută să-l percepem mult mai acurat și să ne înfrânăm reacțiile agresive, de critică și umilire, să fim mai conștienți de situație, de emoțiile trăite și de obiectivele de lungă durată.” ne-a spus Gáspár.

P1290517

Așa cum ne îngrijim dinții sau corpul nostru, de ce nu am îngriji la fel de bine și creierul? Un om are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi, și dintre acestea se repetă 90%, iar tehnicile de mindfulness ne ajută să facem puţină ordine în minte şi să fim conectaţi la prezent. Este  important mai ales dacă ne gândim că în jumatate din timp mintea călătoreşte, iar cele două destinaţii preferate ale minţii sunt trecutul şi viitorul. Când ceva emoţional se activează în noi, mintea ne duce în acel loc, iar noi pierdem contactul cu prezentul. Astfel, trecutul ne fură şi ne împiedică să gestionăm prezentul, iar stările proaste duc la o proiectare nefastă a viitorului

Pentru a ne putea conecta cu copiii noștri, trebuie să rezolvăm anumite probleme care au avut loc in copilăria noastră și să identificăm nevoile nesatisfăcute. Putem arunca o privire prietenoasă în interiorul nostru şi să ne asumăm rănile emoţionale dobândite în trecut, pentru a putea trăi cu adevărat prezenţi atât în relaţia de cuplu, cât şi în relaţia cu copiii noștri. Chiar dacă prin practicarea stării de mindfulness nu putem schimba trecutul, îl putem însă integra într-o manieră conştientă care să ne permită libertatea de a nu-i mai fi prizonieri.

Am putea pune în practică 3 tipuri de exerciții cu copiii noștri care vor aduce armonie în relația părinte-copil:

  1. Să încercăm să ne punem în locul copilului nostru și să ne imaginăm cum vede el lumea/situația. Doar empatizând descoperim ce este în sufletul/mintea lui.
  2. Trebuie să ne acceptăm copiii așa cum sunt, fără să cerem prea multe de la ei. Să încercăm să facem un efort de a avea o stare de acceptare a lor și de bunatate.
  3. Dacă face ceva ce nu îți place sau crezi că nu e corect, pune-ți această întrebare: “Va mai conta acest lucru peste 5 ani?” Dacă răspunsul tău este “Nu, nu va mai conta.”, oprește-te din a face mare scandal.

Citisem ce am scris la punctul 3, acum mai bine de 4 ani într-o carte (din păcate nu mai știu în care) și am pus acest lucru atât de bine în practică încât dacă mă uit acum în jurul meu prin casă, observ câți pereți mâzgâliți și plini de amprente de la degetele murdare nu au fost însoțiți de țipete. Și mi-a fost de ajutor mereu această întrebare pusă în minte, în acele momente, astfel încât sănătatea mea nu a fost umbrită de nervi și nici sănătatea și starea de bine a fetiței mele.

Gáspár ne-a mai vorbit și despre importanța exercițiilor de respirație, mai ales în momentul în care simțim că ne enervăm. Respiraţia influenţează sistemul nervos, iar emoţiile influenţează modul în care respirăm. Când suntem furioşi, respirăm greu, când suntem trişti, simţim că ne sufocăm, când suntem fericiţi, respiraţia devine lină iar când suntem liniştiţi, respiraţia noastră este prelungă. Este foarte important să respirăm din abdomen și nu din diafragmă, iar respirația să fie făcută pe nas și nu pe gură.

mindfulness-how-being-present-impacts-health-safety-in-the-workplace-36-638

Ca o recapitulare, e bine să ne acceptăm defectele și să ne conștientizăm traumele, pentru că aceste aspecte influențează educația pe care o oferim copiilor noștri. Iar dacă le oferim o educație plină de „bube”, fix cu aceste „bube” își vor educa și ei copiii.

Citește și acest poem al iertării, te va ajuta.

The first encounter

Last night I remembered a funny-awkward chapter of my life, more exactly, I remembered the moment when Alin met Roxalia for the first time.

We weren’t together at that moment, but we got along pretty well and we decided it was a good moment for him to meet Roxalia. After I told him about my amazing and funny lifestyle with a toddler, we set a date.

That day came and in the evening  I was with my daughter at his place. ‘Til then, Alin didn’t have children around him, and he didn’t know more about a healthy diet for a little toddler. Because of this, and also to get under her skin, he bought a lot of sweets, from Kinder eggs to Sugus toffees (if you could belive it! :))) and a bottle with Tedi juice. He didn’t know that I was giving her dessert very  rarely, and when I did it I always gave her home made dessert.

Roxalia was so little, she didn’t speak coherently at that time, and because of that she didn’t bother to tell me she felt sick. Although, I knew it from the kindergarten teacher that in the afternoon she puked after she ate something. But I hoped it was a temporary sickness and she recovered.

Roxalia took the bottle with Tedi juice and she drank it all. After 2 minutes, when we were in the middle of Alin’s house, Roxalia changed her face, it became pale… after that she started to vomite. Quickly, I clasp my hands to form a scoop, but she puked so much, that the vomiting flew through my hands like Niagara Waterfall.  And the moment seemed  it took forever.

I rose my eyes, I looked at Alin and I said to him:

– I’m sorry, I’ll clean up immediately.

He approached me and he said a thing that made me look at him with different eyes from that moment:

-No, don’t worry, please, I will clean everything by myself. You can take a sit on the couch.

And then, I stayed there for few seconds, speechless,  in the middle of the orange vomiting.

You know that saying: “ If you want to be loved by the Lion Queen, you must  love her babies first.”   Exactly in this mode he began to win my love.