Fix ce a zis Ghandi

Duminică am dus-o pe Roxalia în tabăra de snowboard de la Sibiu și pentru că am condus eu, în timp ce ea a rupt somnul 3 ore din 5, am avut mai mult timp să mă gândesc la diverse până m-au lovit și niște breakthroughs. La un moment dat mă gândeam la atașamente versus iubire necondiționată. Cum putem renunța la a fi atașați de ceva anume (oameni, bunuri, etc). Căci printr-un anumit tip de atașament devii dependent și de multe ori poți ajunge nefericit, deoarece o să ai și așteptări, iar dacă ele nu vor fi satisfăcute, nefericirea nu are cum să te ocolească. Exemplu: milioane de cupluri din lumea asta. Dar există atașament bun și atașament rău. E atât de important cum decurge atașamentul în viața unui copil, pentru că va stabili pe viitor modul său de dezvoltare și relaționare cu ceilalți – un atașament calitativ pune bazele dezvoltării conștiinței de sine. Un copil cu atașament sănătos rezultă un adult cu atașament sănătos.

Și mă tot gândeam câte bătăi de cap ne poate da lucrul ăsta, nouă părinților. Pentru că viitorul emoțional al copiilor noștri stă în puterea noastră în primii lor 7 ani de viață. Dar și pentru noi ca adulți (noi ăștia care am crescut pe vremea lui Ceaușescu) dacă nu am avut parte de un atașament corect în copilărie… vom întâmpina nișcaiva probleme emoționale (daaar ce bine că există terapiile). 

Și în timp ce mi se învârteau nșpe mii de formule prin cap și cum să înțeleg și mai bine fenomenul atașamentului în psihoterapie, îmi dau seama că eu m-am atașat de mașina din fața mea. M-am fucking atașat de mașina portocalie din fața mea. Nu știu dacă ați întâmpinat așa ceva. Să mergi singur la un drum lung și câteva sute de km să ai un străin în față de care să te atașezi. Depășeam împreună toate tirurile, semi-înjuram infrastructura împreună, mențineam amândoi viteza perfectă, fix aia pe placul nostru. Nici foarte tare, nici molcom. Nu ai cum să te atașezi de orice mașină, multe le lași în urmă, dacă nu țin pasul cu tine. E exact ca și cu frecvențele între oameni. Și te atașezi fix de mașina aia care e cu tine de atâția kilometri, aia potrivită. O simți ca energie. E o chimie. Când eu am făcut dreapta spre Sibiu și ea a făcut stânga spre Brașov, m-a cuprins un sentiment de singurătate. Cerul s-a înnorat, dispăruse soarele complet. Serios vorbesc. Știu că așa s-a nimerit, dar s-a nimerit într-un moment prost. :)) Gata, nu mai eram Bonnie & Clyde, nu mai eram Fred și Ginger, nu mai eram Frida Kahlo și Diego Rivera, nu mai eram micul și muștarul… am ajuns fix de râsul lumii, eram Brașovul și Sibiul. :)))

Și am închis acest capitol cu atașamentul din gândurile mele, pentru că oricum nu am ajuns la o concluzie nemaipomenită, și urc singură serpentinele de la Păltiniș, fără alte mașini prin preajmă, ajungem în tabără, stau pe ceas 20 de minute cu Roxalia, ca să nu se obișnuiască prea mult cu prezența mea, mă urc în mașină și conduc iar 5 ore spre Bacău. 

La vreo 20 de minute după ce am plecat, primesc pe Whats App o notificare cu mesajul “Pup” la 15 fix. Nu avea cum să fie de la Alin, căci el era în avion atunci. Mă uit mai bine și văd că e de la Roxalia. M-a cuprins un sentiment extra plăcut… și știți de ce? Povestesc în câteva rânduri și gata, nu vă mai rețin… dar e fain de citit pentru că are și o lecție frumoasă la sfârșit. Eu și Alin avem 5 ani și jumătate de când ne trimitem zilnic mesaje cu “pup” la ore fixe. Deci de 5 ani de zile, de minim 5 ori pe zi, noi ne trimitem “Pup” sau emoticons cu pup-uri când vedem că e ora fixă. Toți din jurul nostru știu că facem asta. O facem și acum după un an de când ne-am mutat împreună, dacă unul e la bucătărie și celălalt e în dormitor și se nimerește să avem telefonul la îndemână, trimitem mesaj rapid. Dacă suntem unul lângă celălalt și vedem că e fix, ne pupăm, că doar nu ne-a luat mințile tehnologia. :)) Dacă suntem la anumite evenimente și nu e respectuos (din francezul respectueux) să ne pupăm fizic, ne anunțăm verbal “E fix!”, ne zâmbim și știm mesajul din spate. Avem prieteni care atunci când sunt lângă mine, îmi spun “Vezi că e fix, trimite-i mesaj lui Alin.” Mai avem o prietenă care intră la mine pe whats app și la el, când e fix, să vadă dacă suntem online. A zis că se distrează. :)) 

La începutul relației devenise parcă și o competiție funny între noi doi, cine vedea primul un fix și dădea mai repede mesajul, era “câștigătorul”. Cred că au fost mii, jur că mii, de pup-uri date în aceeași fracțiune de secundă. Acum nu mai e competiția aia, ci doar bucuria că relația noastră încă e frumoasă, încă ne place să ne scriem la fix și faptul că ne-am creat o tradiție frumoasă. La început eu îi scriam mai mult la fix, anume făceam asta! “Pe cuvânt” că nu am vrut să fac ce a făcut Pavlov cu câinele lui, dar de câte ori era fix, Alin se aștepta să îi scriu. :)) Bine, recunosc, asta am vrut să fac. :)) Vai de mine, dar nu-l numi dresaj… era doar un experiment, când vedea că e fix să se gândească la mine. Acum nu vreau să fac un inception să vă gândiți la noi când e fix.

Ah, deja e prea târziu. :))

Glumesc, o să dureze doar câteva zile și apoi veți uita. :)) Revin.  Și ușor ușor am mers pe 😘 de fix și totul ține până în ziua de azi. Și acum, după această “minusculă” prezentare, să vă zic de Roxalia. Ea știa de tradiția mea cu Alin (s-a prins singură cu trecerea timpului, nu i-am zis în mod direct) iar când am rămas singură în mașină și am plecat spre Bacău, a văzut că e fix, știa că era un fix la care Alin sigur nu are cum să îmi trimită mesaj și pur și simplu a vrut să îmi facă bucuria “pupului de fix”. 

Și mă gândeam eu pentru a nșpea oară, și aici vine lecția (pe care o știi, dar e bine să ți-o reamintesc, căci și eu mi-am reamintit-o): Noi chiar suntem modele pentru copiii noștri, ce văd în casă aia vor face. Ce văd în relația de iubire din casă, același lucru îl vor face când vor avea iubiți/iubite. Roxalia a învățat că tandrețea se poate manifesta des și când nu ești fizic lângă celălalt. Când era mică și inventa scenarii cu păpușile auzeam din hol replici inspirate din discuțiile frumoase dintre mine și Alin. Se spune că exemplul sănătos oferit copiilor este o garanție a educației. Copiii sunt atenți la detalii, au tendința de a imita orice și de acolo până a dezvolta un anumit stil de viață, nu e decât un pas. Recomand din toată inima să nu adopți tipul de educație în care doar vorbele contează. Nu te sfii să vorbești frumos cu partenerul tău în fața copilului, nu te da înapoi de la gesturi tandre. Poartă-te întotdeauna cu respect față de cei din jurul tău, ascultă și vorbește când trebuie, iubește fără interes și din toată inima, și vei vedea că peste ani vei avea un copil respectuos, politicos și mai ales, iubitor. Știu că e important să existe și dialoguri deschise, pline de povețe, sunt importante pentru că îl ajută să înțeleagă beneficiile comunicării, dar nu subestima insuflarea anumitor principii sănătoase prin puterea exemplului. 🙏🏼

În titlu am scris “Fix ce a zis Ghandi”, pentru că spusese la un moment dat “Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”. Dacă duci citatul la o scară mai mică îți poate ieși “Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în copilul tău”. 

Atât am avut de zis. Mulțumesc!

P.S. Veste bună: Înapoi spre Bacău nu m-am mai atașat de nicio mașină. Veste proastă: Dar îmi doream să o fac. 

Voi lucra la asta. Promit. 

 

27D0D575-16B1-4D82-9C88-F3AD0694157C

Reclame

Cuibul va rămâne gol, așa și?

Am început să scriu o postare pe Instagram și mi-am dat seama că nu te lasă să scrii prea multe caractere. Cum ar fi vreo 3000 de cât am eu nevoie. :))  Am continuat aici. 

Vreau să vorbesc cu voi despre taberele pentru copii și avantajele acestora. Probabil există și dezavantaje de genul păduchi, accidentări ușoare și tu care mori de dorul lui pentru că habar n-ai ce să faci cu viața ta în momentul în care nu mai stai bot în bot cu copilul tău 24 de ore din 24… dar ăsta e un subiect pe care nu vreau să îl ating foarte mult momentan, pentru că pot răni mai mult decât ar trebui să deschid mințile. Și asta pentru că multe mame încă nu se pun pe primul loc, se sacrifică într-un mod ciudat pentru copii, și nu sunt capabile să se vadă ele însele mult mai mult decât se văd. Bine-nțeles, sunt și cele din tabăra de la capătul opus, care își pun copilul pe locul 1000, copii născuți așa ca să fie, că așa a zis bunica/preotul/societatea, copii făcuți ca să le aducă apă la pat la bătrânețe (what?!?), copii care cresc pur și simplu lângă ele așa cum o fi. 

Dar cum e bine să păstrăm echilibrul în viața noastră, cam așa ar trebui să fie crescut și copilul. În echilibru. Nici să nu îți pese deloc de el, dar nici să îl sufoci în permanență și să îți fie frică să îi dai drumul în lume. 

De asta o tabără e echilibrul perfect: nu stai nas în nas cu el ca să îl sufoci, iar faptul că plătești pentru tabără, faci împreună bagajul cu el, cauți tabăra perfectă, îi arați că ai încredere în el că se va descurca de minune acolo, îi demonstrezi cât de implicată ești în a fi el fericit. Pentru că o tabără e fericire! 

Atât de multe activități, prieteni noi, decizii luate de unul singur, 6 zile fără să îți mai audă țipetele (care sunt rare, știu!), o adevărată nebunie! 

O tabără e un pas important în clădirea autonomiei. Acolo își poate dezvolta abilități de lider, învață să preia inițiativa, îi va crește stima de sine în momentul în care realizează că poate trăi 6 zile fără mama, se va dezvolta psiho-emoțional. Chestia asta o dezvolți în lumea reală, nu stând pe telefon/tabletă. Ah, uite, încă un mare avantaj. 6 zile de “detox tehnologic”. 

Învață să relaționeze și să comunice mai bine cu celelalte persoane din jur, ba chiar poate crește toleranța și respectul față de persoane și idei diferite. 

Știai că atunci când un copil se vede într-un mediu nou, fără a fi bâzâit de părinți, e oarecum forțat să își impună singur reguli de siguranță bazate pe instincte proprii și nu neapărat după ce a învățat acasă? Este o lecție valoroasă, care merită a fi trăită în prima parte a copilăriei deoarece va fi esențială pentru viața de adult. 

Va învăța să facă duș fără ajutor (asta dacă nu o face deja acasă și singur), își va alege hainele potrivite din bagaj pentru vremea de afară, dar și în concordanță cu activitățile din acea zi. 

Iar cât despre activități, sunt grozave. Diverse și distractive, jocuri în echipă, activități care îi forțează să își seteze limitele și ii face să experimenteze. Evident, toate astea în siguranță alături de supraveghetori tineri și energici, care nu sunt văzuți ca pe niște autorități, ci mai mult ca pe niște prieteni mai mari, de la care au ce învăța. 

Sfatul meu: Trimite-ți copilul în tabără!  Dacă are peste 6 ani, nu are rost să mai amâni. 

Dacă îți spui “nu este momentul acum”, poate fi “nu e momentul acum, nu stau bine financiar” sau “nu este momentul acum, nu e capabil să aibă grijă de el”. 

Pentru cele două “nu e momentul acum” am câte un răspuns. 

🔳 “Nu e momentul acum, nu stau bine financiar.“

Dacă pui la înaintare că nu îl duci pentru că nu stai bine financiar, dar ai ajuns să îmi citești postarea de pe blog, surpriză! Ai bani! :)) Mulți, puțini, nu contează… ideea e că sunt. Sunt, pentru că ți-ai permis un smartphone ori un laptop și mai ales un abonament la internet. Sigur nu ești acum într-un internet caffe și plătești la oră și nici nu stai pe wi-fi-ul lu’ vecinu’. :)) Cea mai ieftină tabără în care am dus-o pe Roxalia a fost în tabără cercetașilor. Tabără de 5 zile, cu cortul, care a costat 130 RON cu tot cu transport. Ar însemna 11 lei pe lună puși deoparte, timp de un an. 

De multe ori părinții cred că activitățile educative extra costă mult. Știți ce costă? Lipsa de informare. Aia costă de doare. Cel care deține informația, deține puterea. Costă 5 lei pe lună să îți duci copilul la activitățile săptămânale ale Cercetașilor, știai asta? Și n-o să îți vină să crezi câte poate învăța acolo. Cinci fucking lei! :)) Iti vine să crezi? 3 luni la cercetași costă cât un pachet de țigări. Nu trebuie să îți duci copilul la activități scumpe dacă nu îți permiți. Dar nu îi fura luxul de a socializa și a învăța lucruri bune pentru viața lui, doar că te scoate pe tine din zona de confort în momentul în care trebuie “să faci ceva pentru el” (de genul să ieși din casă).

🔳 “Nu e momentul acum, nu e capabil să aibă grijă de el.“

Cine a hotărât asta? Tu sau el? 

Mamele care au zis asta se împart în 2 categorii: 

  1. Normal că nu are grijă singur de el, pentru că îți place ca puterea să rămână la tine. Tu nu îl lași, nu îi dai ocazia. Nu ești o mamă rea, niciuna dintre noi nu e, o faci în mod inconștient. În mod inconștient vrei să deții puterea, să depindă cineva de tine. Ți-e frică să devină independent, ți-e teamă că o să reziste fără tine. Momentan ești legată de el, căci e singura rațiune de a trăi TU. Și îți place că ești un mic Zeu pentru el. Ești acel om atotștiutor în ochii lui și vrei să ții cu dinții cât mai mult de asta. Și aici intră mamele de care ziceam la început, care trăiesc prin copil. Când ziceam la început că se sacrifică, nu mă refeream că iși sacrifică banii pe copii (exemplu: copiii îmbrăcați în haine de aur, părinții cu pantaloni cârpiți), nuuu…. nicidecum. Mă refeream la sacrificarea timpului. Timpului tău! Repet. Timpului TĂU! Al tău. Tu! Cea unică. Ești o singură persoană! Când realizezi asta? Și dacă nu realizezi, te agați de lucruri și oameni, pentru că tu singură nu-ți ești suficientă. Ai nevoie de completare, de o validare că ești cineva. Și te bucuri de validarea pe care ți-o oferă copilul tău: “Mama e super tare, e un Zeu.” Și așa este, chiar este adevărat, dar asta e suficient să o știi tu, nu ai nevoie să o simtă și el. Știi câte mame intră în depresie când copilul lor pleacă la facultate în alt oraș? Când cuibul rămâne gol? Nu știu ce să mai facă cu viața lor, cu soții lor, sunt plictisite, simt că nu mai au vreun rost pe lumea asta. Și singura bucurie a lor e acel week-end când vin copiii acasă. Sad life, nu?  E sad pentru că fiii și fiicele vor avea propria viața, și acea vizită într-un week-end poate deveni poate una singură pe an. E sad pentru că mamele suferinde nu și-au înțeles sensul existenței lor. De obicei energia și pofta de viață vin după ce descoperi propriul ikigai. Aș vorbi multe despre ikigai, joie de vivre și toate cuvintele astea japonezo-franceze fandosite care înseamnă enorm de mult. 
  2. La al doilea punct sunt mamele care și-ar dori ca ai lor copii să fie mai independenți, dar ei sunt cam alintați (cum sunt 90%) și doresc să fie serviți mereu. Îmbucați, îmbrăcați, încălțați, cărați, cât mai puține responsabilități. Și totul depinde de tine dacă reușește să te manipuleze sau nu. Căci după 5-6 ani, dacă se plânge că nu poate să se îmbrace singur, crede-mă, e doar manipulare. El are abilitatea de a face lucrurile enumerate mai sus mult mai timpuriu. Dar de ce să le facă, de moment ce micul Zeu le face atât de bine pe toate? Și parcă e relaxant să fii servit, nu? 

Mami, dragă mami. Of, scumpo! Ești minunată, știu asta. Și dacă am fost mai acidă sus pe alocuri, am fost așa ca să îți captez atenția, pentru că omul își pune semne de întrebare când este prins de mâini și zguduit. Nevoia asta de control nu e bună deloc. De asta, aceasta este o postare pentru mame, pentru că noi femeile suntem înnebunite după control. Și nu e ok deloc. Îți zic din proprie experiență. Știu că vrei să faci tot ce-ți stă în putere ca el să fie fericit și tu să fii fericită. Dar mai lasă-l zglobiu din când în când. Dacă ai un salariu decent, renunță la a-i mai cumpăra zeci de jucării și investește într-o tabără. O tabără nu e același lucru cu o săptămână la bunici, unde va fi alintat la maxim. O tabără va costa între 8-20 de păpuși/mașinuțe, dar va face mai mult decât 1000 de jucării. Tot restul vieții va ține minte ce trăiri a avut și ce a simțit în acele tabere și mai puțin își va aminti de scenariile pe care și le-a creat în gând cu nu știu ce păpuși. (Bine, acum fie vorba între noi, eu îmi amintesc multe dintre scenariile astea, dar asta pentru că am darul de a pătrunde un pic mai mult decât e normal în amintirile mele). :) Și chiar nu am o problemă cu păpușile, m-au ajutat mult să îmi dezvolt creativitatea, și cel mai probabil îl va ajuta și pe copilul tău. Cum am zis mai sus, echilibrul ar fi perfect. Dacă îți permiți, îi poți oferi și jucării și tabere. Timp în care tu te poți descoperi. Tu, X, ca OM, nu ca mamă. Nu e nimic întâmplător că ai ajuns să citești până aici. Poți să fii de acord, poți să nu fii, dar primește informația, rumeg-o un timp. 

Pregătește-ți copilul către o viață fără tine încă după primii ani din viață. Renunță la cordonul ombilical cel creat de tine. Pentru că îți va fi greu și ție, dar și lui. Crește-ți copilul în așa fel încât dacă s-ar pierde în junglă, ar supraviețui și 7 zile până la găsirea lui. Exagerez aici, știu, dar tu ești conștientă cum e societatea din ziua de azi, fix ca o junglă. Eu îmi cresc fetița ca pe o amazoană. O forțez să își împingă limitele, fără a o pune în pericol. Bine, pooate ușor a fost în pericol pe ici și colo la anumite experiențe sportive, dar nu s-a întâmplat niciodată nimic. Și știi de ce? Pentru că avea încredere în ea. Știi de ce avea? Pentru că eu i-am zis că am încredere în ea. Putem modela niște oameni atât de frumoși și atât de puternici. În interior, cât și la exterior. E suficient doar să vrem.  Îi influențezi destinul copilului tău atât de tare, încât în funcție de cum îi vorbești/cum îl educi, îi crești sau îi scazi numărul de ședințe la terapeut când va deveni adult. :)

Citește, citește cât mai mult despre asta, de a-l face să se iubească pe sine. Căci, crede-mă, iubirea de sine e oprirea tuturor frustrărilor. Iubirea de sine e apogeul, e esența vieții. Când o ai, nimic nu-ți mai lipsește. Ești împlinit. O să citești atâtea cărți și o să îți dai seama ce e bine și ce nu e bine de făcut pentru copilul tău, pentru că știi că toți sunt diferiți și nu se potrivesc anumite teorii pentru toți. 

Sunt copii care e benefic să fie crescuți cu reguli stricte, iar alții, cum ar fi fiica mea, care sunt crescuți după “regula” creștere fără reguli, și e ok și așa. Iubitul meu îmi tot zice de vreo doi ani să îi stabilim reguli Roxaliei, iar eu nu vreau. Știi de ce? Pentru că vreau să trăiască liber! Pentru că eu nu i-am creat regula “Fă-ți mai întâi temele când ajungi acasă, după care te joci”, ci mai degrabă i-am indus responsabilitatea și importanța facerii unei teme la o anumită oră timpurie în zi. Alin i-ar fi impus să mănânce doar în bucătărie. Și dacă mănâncă pe masa din living, așa cum o face mereu, care e problema? Cu ce îi afectează creșterea și cu ce ne afectează viața? Libertatea de a alege îți dă o bucurie de neprețuit. Am ajuns să mâncăm toți 3 în living în ultimul timp, deși bucătăria era destul de spațioasă, și ne este foarte bine așa. Poate uneori ar trebui să ascultăm și părerea unui copil. Poate avem de învățat o lecție de la el. Scuze, nu poate, sigur e așa! Copiii sunt veniți pe pământ cu misiuni clare pentru noi, părinții. Nu aș putea decât să o frustrez punându-i reguli de genul “te culci la ora x, mănânci la ora y, termini mereu totul din farfurie, etc”. De asta copiii își doresc să fie oameni mari, se simt îngrădiți cât sunt mici. Iar oamenii care pun foarte multe reguli copiilor o pot face din două motive: 1. Doar prin reguli copiii lor se pot stăpâni (și știți la ce mă refer prin stăpânire, nu mai detaliez). Și e ok asta, nu am nimic de zis. 2. Au acumulat frustrări în viața de zi cu zi și chiar dacă copiii lor nu ar avea neapărat nevoie de reguli, părinții simt nevoia să controleze niște oameni mici, pentru că cu cei mari nu o pot face (la serviciu, etc). 

Iar dacă fetița mea crește destul de frumos fără reguli, de ce să stric eu totul? 

Știu că-s nșpe zeci de teorii de parenting, știu că aș putea să greșesc, știu că dând sfaturi m-am abătut de la motto-ul meu preferat “Înainte aveam 1000 de teorii și niciun copil, acum am 1000 de copii și nicio teorie”, dar fii curioasă, încearcă, descoperă, evoluează! Pentru că doar așa ne schimbăm mentalitățile și ne vom crește copiii sănătoși psihic. 

Îți mulțumesc că ai fost atentă până aici! 

🏕 Taberele Roxaliei

Voi scrie pe scurt, pentru că m-am întins deja super mult. Prima tabără a fost la 6 ani jumătate. O tabără medievală de la Brașov, în care nu cunoștea pe absolut nimeni. Acesta a fost startul în vara 2017, după care au urmat alte 3 tabere în anul 2018. 

În februarie, tabăra de ski de la Straja, unde a învățat să schieze foarte bine. În iunie, tabăra de călărie din Harghita, unde din păcate a prins o vreme super ploioasă și s-a urcat mai puțin pe cal decât ar fi trebuit. Experiența am povestit-o într-o mică postare pe Instagram: 

13380598-b78c-4a9a-849f-79b1bf7890aa

În august, tabăra cu cortul. 

8e29a2c7-96d8-48f6-9383-2011ab9c242b

Peste o săptămână pleacă într-o tabără de snowboard, iar în iunie pleacă într-o tabără de engleză (prima în care vor fi și colegi/prieteni). Își dorește nespus de mult într-o tabără de alpinism și într-una de dezvoltare personală. De când merge la meditațiile Vipassana este fan “descoperiri interioare”. 

Cel mai important lucru, dacă el nu își dorește să meargă în tabără și îl cuprinde teama când îi vorbești despre asta, mai așteaptă puțin. Dar cât aștepți, lucrează la cordonul ombilical. ;)

Ești Wonder Woman, nu uita asta! Poți face orice! ❤️

 

Înrădăcinare

Tu crezi în faptul că nimic nu este întâmplător? Ce îți trece prin minte când cineva îți vorbește despre informație, vibrație, energie?

Am deschis blogul doar să povestesc un lucru aparent minor care mi s-a întâmplat ieri și asta pentru că vreau să rămână  scris pe undeva.

Când îți spun informație la ce te gândești? La informațiile pe care le citești pe site-urile de „știati că?”, la cea din conținutul unei cărți, la tot ce se învârte pe internet, adică la acea informație perceptibilă cu simţurile noastre obişnuite (cuvinte, imagini, sunete)? E în regulă, este corect. Dar te gândești și la informația subtilă, transmisă în mod imperceptibil pentru mulți oameni, complexă şi profundă, greu de înţeles pentru minte? Acea informație transmisă în mod subtil care este uneori mult mai complexă comparativ cu cea transmisă într-o carte sau la un curs la care participi. Uneori ea este chiar dincolo de posibilităţile de înţelegere ale minţii raţionale. De multe ori, fără această informaţie subtilă nu putem pune în aplicare corect ceea ce învăţăm.

De obicei după ce primim o informaţie, nu întotdeauna o înţelegem cu adevărat sau putem să o aplicăm cu rezultate reale în viaţa noastră, pentru că ea se poate afla pe un anumit plan vibraţional, iar vibraţia fiecărei persoane determină în ce măsură ea poate accesa, înţelege şi jongla cu acea informaţie.  Puterea de a folosi o informaţie depinde de cantitatea de energie pe care o avem la dispoziţie.

Ieri mi s-a întâmplat/arătat un lucru și am încercat să învăț ceva din el. Poate încă nu sunt pe planul vibrațional care trebuie să mă facă să înțeleg ceva mai deep de atât.

O iau ușurel și povestesc detaliat, pentru că nah… mie asta îmi place să fac, să scriu.

Mama mea face zilnic în parc în jur de 12.000 de pași pe zi.  Nici eu nu las o zi să treacă fără pași mulți pe pedometru, dar în zilele în care merg la kickboxing și TRX nu țin morțiș să îmi fac și pașii, de aceea zilele săptămânii mi le împart cu sală, zile de mers alert + un sport, zile de alergat, etc. Tocmai de aceea, nu ieșim împreună ca să combatem sedentarismul, o facem separat. :)) Cum Al. se ducea la squash cu un prieten, i-am propus mamei să își facă pașii alături de mine pe un traseu drag mie pe care voiam să i-l arat și ei. Un traseu în natură, care are 8 km, am parte de un râu, mulți copaci, stuf, fazani, rațe sălbatice și muuult mult verde oriunde mă uit. Am luat-o și pe fiica mea cu noi,  am mers cam 20 de minute printr-o ploaie de vară, vorbind despre importanța respirației conștiente și a meditației, am trecut de o zonă de grătare unde erau gunoaie rămase pe jos, după care am ajuns în zona pe care o iubesc, zona verde, cea de care scriam mai sus.

Deși era zona verde, în față ne apar câteva bidoane pliate, se observă că erau aruncate de mai bine de jumătate de an. Și încep să îi explic Roxaliei pentru a nu știu câta oară de ce nu e bine ca oamenii să arunce în natură obiecte care se degradează în zeci de ani. Roxalia are acum 7 ani și 7 luni și a auzit lecția asta de la mine de foarte multe ori, dar îi reamintesc mereu și mereu. În schimb astăzi, i-am zis ce se întâmplă dacă acele peturi pot ajunge în apă. Mi-am dat seama că nu ii vorbisem încă despre mediul acvatic și plasticul. În următoarea jumătate de oră de mers am subliniat cu lux de amănunte tot ce ar trebui să știe. I-am povestit că sunt organizații care vor să salveze mediul acvatic și scot câteva tone de plastic din oceane an de an, și tot nu au cum să scoată tot pentru că sunt miliarde de tone scufundate în ape. Nu mai zic de materialele plastice care pe măsură ce se deplasează în mare, se prăbușesc în bucățele mici, tari, care pot fi consumate de animalele marine (ajungând pe fundul oceanului și nefiind expuse razelor ultraviolete, nu se vor mai degrada). Acelea nu pot fi strânse cu ușurință. De aceea cel mai important este ca noi oamenii să aruncăm gunoaiele doar în locurile strict amenajate pentru așa ceva. Nu mai zic nimic de reciclare, e un vis. I-am spus că schimbarea începe cu ea, chiar daca sunt persoane care nu se vor schimba niciodată și nu le va păsa de natură, mereu să aibă grijă de acțiunile ei și să încerce să fie un exemplu pozitiv pentru cei din jurul său. Ca să o fac să înțeleagă și mai bine pericolul plasticului în oceane/mări i-am spus de faptul că animalele se pot înfășura în plase de pescuit abandonate și pungi de plastic sau pot ingera plasticul, care conținând substanțe chimice toxice, le poate provoca blocaje sau le poate perfora intestinele. De obicei păsările marine înghit materiale plastice și broaștele țestoase au probleme cu obstrucționarea în aceste materiale. Asta ca o statistică, nu doar lor li se întâmplă. Nu prea întelegea faza cu obstrucționarea și cum de ce nu își pot da jos singure plasticul, așa că am luat cazul broaștelor țestoase.  Și am început să îi explic și să îi arăt poze de genul acesta:

turtle birds plastic

După care am început să vorbim ceva timp și despre țestoase, că au rezistență enorm de mare fără mâncare, că există și țestoase mari de 3 metri, că au puterea de a-și reface carapacea, că pot să depună până la aproape 200 de ouă, că pot trăi câteva luni de zile și dacă li se scoate creierul, etc.

A fost o discuție despre mediu și animale, ca o oră de educație ecologică și sigur a făcut-o pe Roxalia să își înrădăcineze o mentalitate sănătoasă în ceea ce privește calitatea mediului în care trăim, să își dea seama că natura ne satisface direct sau indirect o parte mare a nevoilor vitale. Pe ea am mai implicat-o într-o acțiune anul trecut, în care am mers într-o sâmbătă dimineață de martie, alături de câțiva voluntari ecologiști și am strâns toate gunoaiele de pe digul Lacului Bacău, după care la Coada Lacului am plantat 180 de plopi albi. Și uite că acțiunea de atunci, micile discuții pe care le am cu ea despre importanța mediului nu o fac decât să se implice în protejarea și ocrotirea mediului, așa cum s-a întâmplat si ATUNCI (dă click să citești povestea de la P.S.), dar sigur va fi pe termen lung.

Încântată că am reușit să îi transmit Roxaliei din nou atâtea informații (din categoria informații perceptibile) și că ea le-a îmbrățișat pe toate și a zis că vrea să fie o mică ecologistă, la nici 2 minute, ce credeți că îmi apare în față? Pe un drum de iarbă, înconjurat de cătină pe ambele părți, cu râul la aproximativ 20 metri distanță, unde am observat până acum doar fazani, rațe sălbatice, coțofene, uneori capre, dar niciodată, nici măcar odată în atâtea săptămâni de când fac acest traseu nu am observat o ditamai broasca țestoasă europeană. Și era acolo, în fața noastră, ne-a văzut, și a început să meargă cât mai repede spre dealul plin de copăcei, și nu înspre râu.

M-am apropiat lângă ea să văd dacă e rănită, nu s-a ferit de mine, m-a lăsat să îi fac și câteva poze, dupa care mi-am continuat drumul.

turtle bacau

Ce înseamnă apariția ei? Nu zic că e imposibil să vezi o țestoasă dacă în preajmă este o apă, dar de ce fix atunci? În mod normal ele ies din hibernare începând cu luna aprilie cand dă căldura, dar din aprilie până acum în iunie, nu am văzut țestoase pe acolo. E vorba de o simpla sincronicitate sau ceva mai profund? Vreun mesaj subtil transmis doar prin prezența unei țestoase la momentul potrivit? Un fel de mulțumire pe care mi-a transmis-o pentru că îmi pasă de toate animalele acvatice?

Sau un semn că va ajunge Roxalia în viața asta Secretarul General Al Organizației Natiunilor Unite? Va avea 16 ani când Antonio Gutteres va termina mandatul, dar poate dupa celălalt mandat? :)) Trebuie să înțelegi că te-am făcut să citești până aici doar ca să îți intre în cap anumite informații perceptibile și să ajuți și tu natura și nu să mă ajuți să depistez eu mesaje subtile. Să îți dai seama că toți suntem băgați în asta, să te apleci și să ridici gunoiul altuia fără să ți se pară a fi asta o problemă, dar mai ales să fii atent unde ajunge gunoiul tău. Acesta a fost interesul meu, să te fac să conștientizezi un lucru. Să știi ca face parte din procesul tău de dezvoltare personală. Ce faci tu în fiecare zi se numește dezvoltare personală dacă are un rezultat de creștere interioară, iar înlocuirea obiceiurilor proaste cu unele mai bune, atunci când întreprindem acțiuni care ne cresc interior putem spune la fel, că ne dezvoltăm personal.

 

Update, 22:00. Care erau șansele ca eu să scriu despre asta chiar astăzi, de Ziua Mondială a Mediului Înconjurător și să aflu acest lucru la câteva ore după publicarea postării. Hai, mă… se întâmplă ceva. :))

 

 

 

Jurnalul meu

Ziua 1.

Buna! Sunt Roxalia si am 6 ani si 6 luni. Mi-a povestit mama recent ca acum vreo 2 ani, cand a postat ea pe Instagram o poza cu mine tinand doua gogosi colorate in mana a primit un comentariu de la stalkerul vietii ei. Comentariul era de genul “Saracul copil. Ce copilarie are!”

gogoasaroz

Nu prea am inteles ce a vrut sa zica, inca nu ma prind mereu la sarcasm sau ironie. Mama mi-a explicat frumos. Am inteles apoi ca oamenii judeca. Si nu orisicum, ci judeca exact cand habar nu au de nici macar un gram din povestea vietii celorlalti. Omul ala rautacios si frustrat nici nu stie prin ce a trecut mama cu mine, nu stie ca gogosile alea nici macar nu le-am mancat, ci doar am gustat din cea roz sa imi dau seama de gustul ei, nu stie ce inseamna sa ai un copil care nu pune gura pe zahar pana la 2 ani, si mai apoi sa descopere ca are alergie la cacao si alte 11 chestii, si ca de o groaza de timp nu stie ce e ala ambalaj.  Asa este. Nu mai stiu cum se aude sunetul deschiderii unui ambalaj.

Colegii mei de la scoala aud asta in fiecare zi. Eu doar privesc de la distanta. Imi scot din ghiozdan ciresele, morcovii…

 

Ziua 2.

Ieri mama a plans. Nu mai face fata, draga de ea. Sunt doar eu cu ea. Mereu am fost doar eu cu ea. Si vom fi asa pana la sfarsitul vietii. As vrea sa iti pot sterge lacrimile, mami. Pe cele din suflet.

Ieri trebuia sa ma duca la vaccin dupa scoala, dar a uitat. M-a dus cu viteza luminii direct la PCL unde avea treaba. Era foarte concentrata si se plimba dintr-o parte in alta cu o lista cu sute de coduri. Am fost luata de unchiul meu si dusa acasa la el. Ea a ramas sa termine ce avea de rezolvat. A venit acasa, s-a uitat pe programul pentru tabara medievala, si incerca sa calculeze cand nu mai fac vaccinuri, sa pot pleca in tabara. La un moment dat aud ca tipa: „Roxalia, vaccinul!” Dar era deja 7 jumatate, clinica se inchisese la 6. Vaccinul nr 9…

Ziua 3.

Trag aer in piept.  Azi dimineata m-am dus la urgente sa fac vaccinul nr 9.

Reiau. Mama a incercat sa faca totul ca la carte cu mine. M-a alaptat 1 an si 5 luni. A incercat din toate puterile sa ma tina departe de zahar. A reusit pana la 2 ani, dupa care, bunicii nu au reusit. M-au servit cu dulciuri de casa.

De la 2 ani pana la 4 ani mancam rareori dulciuri, dar o faceam. Imediata perioada, de la 4 la 6 a fost cea mai frumoasa. Eram independenta, mergeam la magazin, imi cumparam pufuleti, acadele si oua Kinder. Mmm… oua Kinder. Mi s-a facut dor de ele acum 3 luni. Am rugat-o pe mama sa imi cumpere unul doar sa il miros si sa iau jucaria. Nu a fost de acord. I-am promis ca nu imi va fi pofta. Mi l-a cumparat. L-am mirosit cam 5 secunde, m-am intristat un pic, am luat jucaria si am plecat. Dupa 2 ore inca l-am vazut pe masa din bucatarie. Erau cele 2 jumatati de ou de ciocolata care stateau pe ambalaj. Am rugat-o pe mama sa le manance. S-a conformat. Am facut chestia asta de vreo 3 ori, mama s-a ingrasat. Glumesc, e tot slaba, spre oroarea stalkerului ei. Daca nu v-ati dat seama, e femeie, normal. Mama mi-a si aratat-o. Seamana cu un bulldog din cauza falcilor joase. Mami a zis ca nu e frumos sa vorbesc asa despre ea. Am intrebat-o de ce ii ia apararea si de ce nu a dat-o pe mana politiei in momentul in care i-a spus mamei ca va intra cu masina in ea si ma va rapi pe mine. Mi-a explicat apoi despre frustrarile si sufletele otravite ale oamenilor, nu am inteles o boaba.

Ma intorc la treburile mele. Dupa perioada asta frumoasa in care mancam ce doream, dar cu limita, in octombrie 2016 am facut o alergie de toata frumusetea. Pardon, de toata uratenia. Nu vreau sa iti arat poze, jurnalule, caci te vei speria. Daca iti imaginezi 200 de placi tectonice rosii si umflate peste tot corpul unui om, iti imaginezi bine. M-am internat cu mami de urgenta. Mi-au pus branula aia urata. M-au luat pe mine cu „dam apa la fluturas pe aici”. Pe bune? Am plans. Si apoi a inceput nebunia. Tratamentul a fost cu hemisuccinat, adica cortizon. Si ce se intampla cand iei cortizon? Nu trebuie sa mananci sare. Primele 2 zile am avut regim stict. Mere, cartofi copti, orez, paine fara sare prajita. Alergia imi tot aparea, dispareau pete uriase, apareau altele. Se tot mutau. Mi-au scos merele. Eu am fost mai smechera si mi-am scos si cartofii si orezul ala bleah, fara niciun gust. O duceam din ce in ce mai bine doar cu paine prajita fara sare si apa. Corpul meu nu o ducea la fel de bine. Alergia inca era. Dupa 7 zile de stat in spital si bombardat corpul cu hemisuccinat, m-am refacut si m-am intors acasa.

Cea mai mare problema era ca nu stiam niciuna dintre noi ce a declansat alergia, pentru ca mancasem zilele acelea ce mancam eu de obicei. Dupa spital, regim strict + o luna tratament acasa cu Tamalis si Aerius, apoi a trebuit sa fac la sfarsitul lunii noiembrie un set de analize de sange cu niste denumiri super ciudate, ceva cu radio. Stai sa o intreb pe mama.

Nu era vorba de niciun radio, se numea activitatea diaminoxidazei. Am facut hematologia, electroforeza, biochimia, imunologia, parazitologia, alergologia si markeri boli infectioase. Adunand de la fiecare, in total erau 53 de chestii. Si ca sa vezi, nu am plans deloc cand mi-a luat sange. Pe bune iti zic ca nici mie nu imi venea sa cred, cum stateam pe scaun in brate la mama si nu am scos niciun sunet. Mi-au dat diploma de copil cuminte cu Sofia. Mama m-a recompensat, nu mai stiu cu ce.

Apoi am asteptat cuminti rezultatele, sa putem merge cu ele la noul meu doctor alergolog, sa imi faca testele de alergologie si pe maini. Dar rezultatele intarziau sa apara… Vine luna decembrie, aproape de Craciun, eram fara rezultate.  In tot timpul asta am evitat tot ce inseamna mancare procesata, semipreparate, oua. Am mancat cateva batoane cu cereale si ciocolata, nu imi aparea nimic. Evident, noi nici nu banuiam de la ce as putea fi alergica.

Ajunul Craciunului, mama si Alin stateau la masa. Mama ma roaga sa iau o lingura de guacamole. Imi spune ca avocado e fructul regelui si ca e foarte bun pentru corp. Iau o singura gura de avocado cu porumb si ceapa. Deschid frigiderul si spre uimirea mea vad un suc natural din fructe de padure. O intreb pe mama ce-i cu el, caci ea nu cumpara niciodata sucuri pentru acasa. Imi spune ca e pentru tiramisul cu fructe de padure. O rog sa imi dea macar o gura. Raspunsul ei a fost nu. O rog inca o data, Alin e si mai hotarat si imi spune NU, si ii trage o privire mamei sa ramana asa. Mama se uita la ochii mei de caprioara (stiam eu ca asta o sa mearga) si imi zice ce voiam sa aud: „Ok, dar o gura super mica!” Si chiar asa a si fost. Mi-a pus intr-o cescuta mica, un pic de suc pe fundul cescutei. Mmm, ce bun a fost.

Prima zi de Craciun.

Ora 5 dimineata internare la urgente. Facusem iar o forma urata de alergie. S-au chinuit sa imi puna branula 15 minute. Am plans cum n-am mai plans in viata mea. M-au intepat de zeci de ori, si nu din cauza ca nu mi se vedeau venele, ci din cauza branulei. Sange era peste tot, iar eu eram toata transpirata. Mama statea la capul meu, ma mangaia si imi vorbea dulce.

Am stat cu mama intr-un salon de te ia groaza in prima zi de Craciun. Noi doua. Ca intotdeauna. Ma uit la mama. Ma astept sa fie nervoasa, azi trebuia sa stam de Craciun cu toata familia si sa mergem in vizita la cineva. Nu este. Pare ca nici nu ii mai pasa ca ne aflam in spital de Craciun. Ori asta, ori simuleaza foarte bine nepasarea. Vine Alin, ne aduce laptopul lui cu alte filme scoase fata de cele din octombrie, imi aduce jucarii si mamei 2 reviste. Impropiu am spus ca a venit Alin. Caci nu stiu daca stiti, dar tatii si toti barbatii, in general, nu au voie sa intre in saloane. Nici macar de Craciun nu se fac exceptii. Asa ca a ramas la usa spitalului, a trimis lucrurile prin cineva. Mama nu citeste niciodata reviste, doar carti. Deschide una, se duce direct la sfarsitul ei, citeste ceva cu H. Inchide.

Iesim din spital a doua zi de Craciun la pranz, cu obligatia de a continua tratamentul prin branula, o data la 8 ore. Mama regreta ca nu am facut testele de alergologie inainte de a veni rezultatele. Daca stia ca va dura atat de mult, se schimba situatia…

In ianuarie, vin rezultatele de la sange, mergem sa imi fac testele pe maini. Mi-era teama de necunoscut. Nu stiam de cate ori ma va intepa pe maini. Au fost 50 de intepaturi. Mama mi-a dat exemplu, mai intai i-au facut testele ei, ca sa vad ca totul e in regula si nu are de ce sa imi fie frica. Am urmat eu, am rezistat, nu a fost chiar atat de rau.

Dupa 30 de minute, mama avea mainile albe cu un singur punct rosu. Eu aveam mainile rosii. Verdict la mine: 12 alergii – avocado, cacao, rosii, telina, soia, miere, propolis, capsuni, nuci, alune, fructe de padure, acarieni.

Pfff… cacao, a cazut cerul pe mine. Nu intelegeam cand s-a activat, pentru ca eu consumasem cacao intre octombrie si decembrie, si nu mi-au mai aparut pete. Iar in decembrie cand facusem alergia clar era de la avocado, sau poate de la gura aia mica de suc din fructe de padure. Sau combinatia dintre cele doua.

Mama se bucurase ca pot manca linistita oua, carne, branzeturi si ca nu am alergie la gluten sau lactoza. De atunci am renuntat la tot ce inseamna “a fi desfacut din ambalaj si consumat imediat”. Dar am avut facute la discretie ciocolata de casa din pudra de roscove, clatite, placinte cu branza la cuptor, placinte cu mar, cornulete, coliva, Raffaelo de casa, etc. Toate facute in casa. Dupa 3 luni mi s-a luat de toate astea.

Am devenit foarte responsabila si am grija de tot ce pun in gura. Niciodata nespalata pe maini. Niciodata lucruri noi fara sa o intreb pe mama. La after school la restaurant ei au lista mea de alergeni. Mi-au facut intr-o zi pizza, si mi-au spus ca nu au pus sos de rosii si nici semipreparate, ci doar pui. Mi-a fost teama sa incerc, am refuzat. Mi-am promis ca fac tot posibilul sa nu ajung a treia oara la spital.

De cate ori vad ceva ce imi este pofta, trag aer in piept si imi spun “nu mai vreau pentru a treia oara acolo”, si mi se ia de orice.

Ianuarie, februarie si martie am tinut un tratament cu Tamalis seara si Aerius dimineata zilnic. In aprilie am inceput un nou tratament: 10 vaccinuri pentru imunitate, facute unul la trei zile. Am ales zilele de marti si vineri pentru vaccin. Mi-am mutat gimnastica de marti pentru miercuri, pentru ca nu am voie sa fac efort in ziua cu vaccinul.

La primul vaccin a fost groaznic. Mi-a fost atat de teama, am plans 5 minute inainte de el si nu voiam sa cunosc durerea cauzata de vaccin. Mama ma tinea in brate si imi soptea incontinuu ca va fi bine. Mi l-a facut si am ramas surprinsa. Facusem atata zarva pentru o piscatura mica.

Urmatoarea tura, mi l-a facut rapid, nu am zis nimic, eram foarte calma. La al treilea vaccin, am intrat in cabinet, am inceput sa joc un Domino, doamna doctor a venit la mana mea, l-a facut si asta a fost tot. La urmatoarele 2, intram singura sa imi faca vaccinul, mama statea pe hol. Iar la ultimele deja eram la nivelul extrem, mama astepta in parcare, eu intram in clinica, urcam treptele, intram direct in cabinetul pentru tratament, imi facea vaccinul, ma intorceam in maxim 5 minute la masina. Mama mereu ma mirosea pe mana, sa simta mirosul de spirt si histamina. Prea ma miscam repede si nu intelegea cum de reuseam, credea ca as putea minti. Dar eu nu as face niciodata asta, nu as minti-o pe mamica mea. Cel putin cu ceva atat de serios, caci in rest…

2 luni voi face pauza, dupa care incep iar o serie de 10 vaccinuri… si tot asa, timp de 3 ani de zile. Dar m-am maturizat, stiu ca e spre binele meu, nimic nu ma mai sperie. Mama a citit in zeci de seri despre alergii, despre imunitate, despre tratamente, despre homeopatie, cand e cazul si cand nu. Spera ea ca a luat decizia corecta. Oarecum e o responsabilitate mare numai pe umerii ei. Degeaba s-ar sfatui cu oricine altcineva, ea e singura responsabila de sanatatea mea. A ales sa imi faca si 10 sedinte de terapie Bowen. Acolo m-am vindecat emotional.

 

Ziua 4. Inca un episod ce as vrea sa ti-l povestesc, jurnalule.

Pe la sfarsitul lui martie, am facut putin rosu in gat si am avut febra 39, timp de 4 zile. Mama nu voia sa ajung la antibiotic, si a incercat sa o stopeze altfel. Cand a vazut ca nu scade febra dupa cele 4 zile a apelat la medicul de familie, iar el mi-a dat Augmentin. Au fost cele mai crunte zile din viata mea in relatie cu mama. Niciodata nu am mai vazut-o sa clacheze atat de des. Si nici pe mine nu m-am vazut atat de stresata. Asta pentru ca nu voiam nici in ruptul capului sa iau Augmentinul. Eu care luam in trecut orice mi se dadea, de data asta pur si simplu nu puteam. Se ruga de mine 30 de minute pe ceas sa il iau ca sa ma fac bine. Il luam si il vomitam automat. Dupa o zi, am reusit sa ma calmez si sa il iau fara sa il dau jos. Corpul imi spunea ca ceva nu e in regula cu antibioticul asta. A patra zi dimineata, aveam pete pe coate. Mama a inceput sa planga instant, ea era cea care isi repeta acum intr-una “Nu, nu vom merge pentru a treia oara la spital”. (Noi cand zicem a treia oara la spital, ne referim spital + alergie, pentru ca eu am mai stat cu zilele la spital si din cauza bronsitelor si a unei enterocolite nasoale la 7 luni). A dat cateva telefoane, s-a mai calmat. Ea avea si o expozitie la Caex si presiunea era si mai mare. Nu stia cum sa se imparta, ce sa faca, ce decizii sa ia. Toata ziua s-a comportat extrem de bine cu mine, nu m-a mai certat, a scos Augmentinul si toate celelalte medicamente din program, am iesit la plimbare pe malul Bistritei, am vazut lebedele. Ea era senina, si stiam ca o sa fie bine. Spre seara s-a uitat pe corpul meu si a vazut ca singurele pete sunt tot cele de pe coate. Imi spune: “Scumpo, este posibil sa se fi declansat alergia de la stres. Erai atat de stresata cu luatul antibioticului si cu faptul ca te obligam sa il iei desi nu iti doreai, incat ti-au aparut cateva pete.” Ne-am culcat linistite amandoua.

A doua zi dimineata eram full de pete. Nu, nu era de la stres. Acum sincer, nu stiu daca saraca mama a mai plans sau nu cand m-a vazut, dar sigur la ora 10 era la Bowen cu mine sa imi faca terapia. Dupa 10 minute de terapie, febra a scazut de tot. Direct de acolo am mers la doctorul meu alergolog. Am depistat misterul: niciodata, dar niciodata nu se da Augmentin persoanelor cu teren alergic. Si nici nu exista sa apara urticarie gigantica de la stres. Acum ca stiam care era cauza, nu am intrat la regim strict si nici la cortizon, am continuat sa mananc ce mancam eu de obicei in ultimul timp si stiam ca urticaria vine in avalansa cu pete noi in fiecare zi timp de 4-5-6 zile. Depinde. Am continuat tratamentul cu Aerius si Zyrtec picaturi si totul a fost bine, nu mai eram panicate.

De atunci nu am mai facut alergie. Mama crede ca nu la tot ce mi-a iesit pe mana la teste sunt alergica. Ei i-a iesit la 13 ani ca e alergica la nuci, si acum la fel i-a iesit. Iar ea mananca nuci la greu si nu i se intampla nimic. Posibil ca nu la toti cei 12 alergeni sa mi se declanseze urticaria aia urata. Dar nici nu vreau sa risc acum. Mai fac o tura de vaccinuri in august si septembrie, si apoi mama mi-a promis, ca pot incerca de ziua mea o gura de ciocolata sa vedem ce se intampla. Pana atunci ar trebui sa ma desensibilizez la o parte dintre ele. Cine stie care parte… Dar ce-i drept nici nu-mi pasa de avocado. Il urasc! Si la gust si pentru faptul ca m-a bagat in spital. Nu stiu de ce tot il lauda mama, si consuma vreo 20 de avocado pe saptamana. Cand o vad ca mananca… bleeeah… fug la 10 metri de ea.

Daca totul e bine, in toamna voi manca 2 GOGOSI ROZ si ii voi transmite acelei femei urmatorul mesaj: “Asta e o copilarie fericita pentru mine! Sa stiu ca pot manca, cu limita, orice imi doresc fara sa imi fac mie rau! Noua, copiilor, ne este greu sa ne abtinem de la dulciuri sau de la orice altceva ce ne face cu ochiul. De ce ai judecat atunci? Ce stii tu despre copilariile fericite? De obicei, cand ai o copilarie fericita nu ajungi un adult atat de rautacios cum ai ajuns tu astazi. Dar zi-mi si tu mie, tu ai o viata fericita? Oamenii cu viata fericita nu isi fac conturi false si nici nu trimit comentarii rautacioase sub anonimat, pentru ca au nevoie de cat mai mult timp la dispozitie pentru a-si trai vietile frumoase. As putea sa iti zic si tie „Saraca femeie! Ce viata ai..” , dar nu o fac, cine stie ce viata chinuita ai.

#StopBullying #MakeItStop #DontForgetAboutKarma

 

P.S. Saptamana aceasta am mancat pufuleti si biscuiti cu merisoare dintr-un ambalaj. Nu am patit nimic! Yeey!

P.P.S. Trebuie sa stiti ca eu fiind asa de mica, nu scriu corect si nici nu imi merg degetele atat de repede pe tastatura, m-a ajutat mama in procent de 100%. :)) Niste pagini reale din jurnalul meu arata asa:

jurnalulmeu

 

 

Do celebrate

Ați ajuns aici de pe Instagram? Dacă da, ați ajuns unde trebuie. Dacă nu, trebuie să vă explic ce și cum.

Spuneam astăzi pe Instagram că a început să îmi placă să câștig în luna Martie (și în alte luni, desigur) concursuri pe baza creativității mele. Și câștig chiar multe. Și nu că aș fi eu maxim de creativă, dar cred că iau cerințele mai în serios față de cum o fac alții. Plus că pun multă pasiune. :)) Am pus o dată atât de multă pasiune într-un concurs care, culmea, era cu tragere la sorți, încât l-am câștigat și pe ăla. :))) Chiar am scris despre el aici.

Bun. Am rămas la faptul că îmi place să le câștig în luna Martie, deoarece atunci se organizează multe concursuri de Ziua Mamei, și le ador pe astea!  Și le ochiesc mai ales pe cele cu juriu… particip și la cele cu trageri la sorți care nu au cerința de like & share (pentru că îmi prefer wall-ul profilului meu cât mai aerisit), dar rar. :)))

Draga de Deea, mă menționează la un concurs organizat de Pandora, și mă întreabă dacă nu vreau să particip. După ce îi răspund ei că „Partikip”, m-am apucat de treabă și am început să „rezolv” cerințele lor. Cerințe care sunau așa: Ai multe roluri în viață (mamă, soție, femeie de afaceri) și puțin timp, dar de 8 martie fiecare mamă ar trebui să se simtă unică! Până pe 12 martie, te provocăm să îți petreci ziua cu mama / copilul tău și să ne arăți în imagini cum sărbătorești legătura unică dintre voi făcând împreună ceva extraordinar, neconvențional. Menționează ce bijuterie PANDORA din Colecția Ziua Mamei 2017 reprezintă cel mai bine relația voastră. Încarcă fotografia într-un comentariu la această postare și nu uita să etichetezi mama/copilul! Folosește hashtag-urile #DOCelebrate #DOMothersDay. Mult succes!

Cum am scris și pe Instagram, mi-ar fi fost greu să mă înscriu la concurs doar cu o poză și să mă abțin să nu scriu eu și câteva rânduri despre legătura dintre mine și fiica mea. Și pentru că datorită acestor rânduri am fost clasată în top, ar fi ok să râmână scrise și aici ca amintire, în caz că postarea de la ei de pe pagină se va pierde.

Și avem așa:

Nu știu cât de mult aș putea reda în imagini legătura unică dintre mine și fiica mea pe cât aș putea să o fac în scris. Aș scrie pagini întregi despre asta. Ah, stați așa! Deja am făcut-o. :)) Blogul mă ajută să aștern toate sentimentele care ies la suprafață. Se petrec atât de multe lucruri extraordinare săptămână de săptămână, încât trebuie neapărat să mi le notez, căci le-aș uita în timp.  Fiica mea mi-a dăruit un nou început, privirea ei naște în mine o vâlvătaie de nedescris de fiecare dată. Mi-am dorit mult o fetiță cuminte foc care să stea exact unde o pui… dar m-am ales cu o ființă imprevizibilă, curajoasă, spontană, uimitoare și absolut unică. O iubesc. În clipa asta. Fix așa cum este ea, cu toate fațetele ei. Și o iubesc la fel de mult ca atunci când am privit-o pentru prima oară, sau când a făcut primii pași spre mine la 10 luni, sau când a sărit într-o apă adâncă și a trebuit să sar dupa ea îmbrăcată, ca atunci când iese la iveală competitivitatea din ea și vrea să fie mai bună decât mine la călărie și acrobații, ca atunci când îmi promite cu lacrimi în ochi că nu va mai face nicio obrăznicie, deși știu că o va mai face. Sigur o va mai face.

Nu știu cât de neconvenționale au fost lucrurile pe care le-am făcut săptămâna asta, dar știu că ne-am jucat, am explorat locuri noi, am cântat și am dansat nebunește. Da, nebunește, căci e o super nebunie când stăm împreună, ne exasperăm una pe cealaltă… dar ce mai contează? Facem parte una din cealaltă pentru totdeauna. Roxalia este ca un caleidoscop, are câte puțin din fiecare generație de femei și încă nșpe sute de laturi în plus. Se schimba întruna, dar niciodată nu e altfel decât fascinantă… pentru că de fiecare data este EA. Și mă completează, o simt ca pe o extensie a vieții mele.

Bette Davis a spus la un moment dat că una dintre ironiile statutului de mamă este că te bucuri de copiii tăi un număr limitat de ani, dupa care îi vezi rar. Ai arareori vești de la ei, dar puterea pe care o are un copil asupra mamei durează o viață întreagă.  Mama și fiica sunt legate pe vecie, durerea și bucuria uneia prind viață în inima celeilalte… de aceea bijuteria care va reprezenta cel mai bine relația noastră este “Inimi mamă și fiică – You are always in my heart.”  

Iar premiul a ajuns astăzi. <3 

Pandora

Swimming – check! 

E incredibila moaca asta mică.

Am mai scris asta pe undeva. Ar trebui să fac o categorie specială care să se numească fix aşa… pentru că prea des mă uimeşte Roxalia. Ambiția ei la sport şi competitivitatea au dat întotdeauna roade.

Mai țineți minte episodul de asta vară când a trebuit să sar îmbrăcată după Roxalia în apă? E scris aici. Mi-am promis atunci că o voi duce anul acesta la cursuri de înot. Am început abia pe la mijlocul lui noiembrie.

La a doua lecție, era ea cu încă 2 fete de aceeaşi vârstă. Cu pluta în față, doamna instructor le zice „Hop!” și ele trebuiau să facă o lungime de bazin. Fiind pentru prima oară cand a făcut o liniuță de asta, nu prea înțelegea ea ce-a fost cu Hop-ul ăla de start, așa că a pornit cu vreo 3 secunde după celelalte fete și a ajuns la un minut după ele la bară.

Şi mă uitam aşa zâmbind şi mă gândeam că a sosit momentul să îi descopăr o latură nouă Roxaliei: nepăsarea de a fi pe locul 1, lipsa de competitivitate, relaxarea, etc.

Pfff! Cum să cred eu asta?!? Adică cum să cred că nu îmi cunosc bine fiica? :)) Ce a fost în capul meu? :)) La următoarele 5 ture a fost mereu prima. Deci ea nu ştia care-i treaba la prima lungime, că va face parte dintr-o competiție imaginară. Când si-a dat seama în ce e băgată, a făcut tot posibilul să fie pe locul 1… şi a reușit!

Şi m-am gândit că poate şi fetele celelalte sunt începătoare. Ei bine, am aflat că ele vin de un an la cursuri. :))

Iar astăzi, 19 decembrie, este a 9 lecție. Sunt aici cu ea şi cu prietena ei, Miruna, care a ținut morțiș să vină să o vadă pe Roxalia înotând. (Scriu live.) :))) M-am gândit eu că dacă Miruna e cu mine pe margine, Rox nu o va dezamăgi. Și aşa şi este. :))

Acum Roxalia poate înota şi fără plută pe față şi pe spate… când dau timpul înapoi în mintea mea cu 4 luni îmi amintesc de filmulețele făcute pe sub apă cu GoPro-ul şi mă bufnește râsul de cum înota ea ca un cățeluş.

Şi uite aşa se duce anul 2016 şi mă bucur că pe lângă role, patine, bicicletă, pennyboard şi altele a putut bifa şi înotul.

Urmează lucruri  noi. :)

Bicicleta roz calculată

Joi, 04 august, ora 22:00.

Roxalia era afară ca de obicei.

Bate în ușa de la balcon, mă duc să văd ce vrea.

„Mami! Mami! Vrei să mă vezi cum merg pe bicicleta cu 2 roți?”

„Da, dar ai reușit să faci asta?”

„Da, am învățat acum. Uită-te la mine să îți arat.”

Eu rămân sprijinită de ușa de la balcon. Ea în stradă, în picioarele goale, cu papuceii băgați în coșul de la bicicletă, începe să pedaleze câte 4-5 metri într-un întuneric aproape beznă… dar nu înainte să își așeze vreo 2 minute pedalele și bicicleta cea roz cu Hello Kitty, pentru că nu era „calculată”. :))

Face mai multe drumuri, printre care și unul cu o viteză mare, îi sar papuceii din coșuleț, se oprește, îi adună, se dă deoparte să treacă o mașină, două, își „calculează” iar bicicleta pentru că… v-ați prins, nu era „calculată”, și îmi arată iar tot ce știe.

Uimită, o întreb dacă a învățat singură și îmi zice că da, pentru că se plictisea.

Dacă țineti minte voi, pe 11 iunie am stat vreo 15 minute cu ea, și am încercat să o învăț să se echilibreze, ținând-o de șa. După cele 15 minute a reușit să meargă 10 metri singură, pentru că am luat mâinile de pe șa fără ca ea să își dea seama. Am copiat filmulețul de pe camerele de supraveghere din cartier, și l-am pus pe contul de aici să ne rămână amintire
„primele pedalări”, și aia a fost tot!

Și uite că după aproximativ 2 luni, timp în care nu am mai scos deloc bicicleta și am oprit lecțiile (tot din cauza rănilor gigantice de pe picioare făcute la București), astăzi îmi oferă acest deliciu.

În casă Roxalia îmi spune că a mai încercat și mama unui prieten să o ajute puțin să se echilibreze ținând-o de șa, doar că atunci nu a reușit să meargă singură în fața ei.

După ce a plecat toată lumea în casă, și-a unit forțele și a încercat singură să meargă pe bicicletă. Parcă mă văd pe mine când eram mică. Întodeauna încercam să învăț anumite lucruri de una singură, fără prea mulți ochi ațintiți asupra mea, ca mai apoi să surprind.

La fel fac și acum.

:))

Rxl – 5cu9șiozi.


Update  (5 august, 23:35)

În seara asta iar m-a chemat afară să îmi arate cum merge.  Pedala cu viteză pe distanțe lungi şi întorcea fără probleme. Ce repede a prins singură care-i treaba şi cu întorsul! Gata, de acum putem ieşi împreună cu bicicletele. 

Poză din 31 august 2014: