Running Journey – part II.

 

După Semimaratonul de la Bacău de acum 3 săptămâni, prinsă cu înscrierea la facultate, școala de NLP și alte responsabilități existente, nu am mai văzut alergatul prioritar și astfel am alergat foarte rar.
Știam că în scurt timp avea să aibă loc Bucharest Marathon and Halfmarathon, dar pentru că Alin nu a zis nimic referitor la el, și cum nici eu nu îmi lansasem vreo intenție, stabilisem oarecum în mintea mea să nu merg anul acesta, deși ardea așa ușor o dorință de anul trecut, de la ediția anterioară, de când îmi pusesem eu limita aceea “Eu nu voi putea alerga niciodată un semimaraton.”
Cu 2 săptămâni înainte de Bucharest Marathon, Zuzu Fit Romania face un concurs online unde pune la bătaie 5 înscrieri la ce curse își doresc câștigătorii. Mă înscriu la concursul cu tragere la sorți și îmi zic “Dacă Universul vrea ca eu să particip la Semimaratonul de la București, atunci voi câștiga o înscriere.”
Și ce credeți? Universul a vrut. Și uite așa, doar cu 3 alergări mici făcute în ultimele 3 săptămâni înainte de concurs, m-am dus la București.
Alin și finul nostru, Radu, au alergat alături de mine. Alin mai puțin alături. ) A terminat cu aproape 1 km înaintea mea. Dar Radu, să îi dea Dumnezeu sănătate, a fost pacemaker-ul meu. ) Radu a terminat anul trecut semimaratonul cu timpul 1:36:00, iar anul ăsta, din cauza mea, l-a terminat în 2:07:15. Bine, din start mi-a zis că nu vrea să își doboare acum recordul, ci să stea cu mine, să îl fac sub 2:00:00.
Ce am învățat din experiența de la București:
– Dacă pornești tare-tare la început, dar nu ești antrenat și nu ai resurse, de la mijlocul cursei până la final o să fii rupt de oboseală. Asta mi-a zis mereu Alin, dar nu am vrut să îl ascult până acum, crezând că startul e important, după care menținerea lui. Dar nu mereu îl poți menține. De asta mi-a și demonstrat acum, a stat primii 4-5 km la câțiva metri în spatele meu, după care m-a depășit și dus a fost până la final.
– Gelurile pot face uneori mai mult rău decât bine. Pe la kilometrul 8 am luat un shot, iar pe la kilometrul 15 am luat 2 guri de gel, după care am băut apă. Ultimii 3 kilometri au fost mega grei, eram amețită, mi-era teamă să nu leșin. Bine, nu neapărat leșin de ăla clasic… cred că mai degrabă mi-era teamă să nu mă opresc de tot din cauza amețelii. )) Am trecut prin nșpe mii de stări și dacă aș fi fost singură… nu știu ce aș fi făcut. ) Poate mă împuterniceam, sau poate clacam, habar nu am.
– Mai bine să alergi pe frig decât pe un soare puternic. Au fost 24 de grade ieri în București. “Trăiam” pentru zonele cu umbră, și asta mă făceau să alerg uneori cu spor, îmi spuneam în gând “Hai Roxana, că peste 500 de metri urmează o porțiune de umbră.” ) Din cauza efortului, dar și a căldurii, pulsul constant a fost la mine de 188 bpm, iar maximul de 201.
– Că pot face un semimaraton fără să ascult muzică în căști, deși le aveam în urechi. Radu a fost “vocea din căștile mele”. Cam o oră jumătate din două mi-a vorbit. ) Când se mai oprea din vorbit, îi spuneam să mai bage câte un discurs motivațional. Săracul. ) A început lumea să se adune pe lângă noi, ca să asculte vorbele lui, îi ajuta și pe ei. )
– Că uneori 24 de kilometri alergați fără oprire pot fi mai ușori decât 21 de km alergați cu 3 opriri la punctele de hidratare. Dacă e să fac o paralelă între cele 2 semimaratoane, cel de la București a fost mult mai greu. În Bacău a fost pe plan drept, Bucureștiul a avut mai multe planuri înclinate și asta s-a simțit super bine. Și parcă aerul a fost mai sufocant. În Bacău, jumătate de traseu a fost prin parc, respiram aer mult mai curat.
– Că pot alerga uneori kilometri întregi ținându-mă de braț cu încă o persoană.
– Că ceasul de la mână dă rateuri. Am dat drumul la ceas în același timp cu finul meu, am trecut linia de start și cea de finish în același timp, și tot ne-a dat pace-ul și numărul de kilometri diferite. Eu am terminat 21,03 km cu pace-ul de 6:03, iar el 21,30 km cu pace-ul de 5:58.
– Și nu în ultimul rând am cunoscut o nouă latură a lui Radu, cea a răbdării. Ca să înțelegeți: facem acuși 7 ani de când ne știm, ne înțelegem super bine, dar a pus în ultimii anii presiune pe mine din punct de vedere al vieții sportive. Orice aș face nu e mulțumitor. ) E genul de om care te împinge să îți depășești limitele fizice. Bine-nțeles, nu ca un pedagog bun, ci cu înjurături, dar sunt bune și alea la momentul potrivit. ) Prin februarie mi-a dat block pe Strava și mi-a zis că mă deblochează dacă alerg în martie un total de 40 km. Așa am început eu călătoria asta cu alergatul, de atunci. Am alergat mai bine de 50 km în martie și mi-a dat unblock. Iar acum la semimaraton, mă așteptam să îmi zică la un moment dat “hai nașa, că ești prea slabă, mă duc înainte!”. Dar nu, nicidecum, a stat cu mine până în ultimul moment și a avut grijă de mine ca și cum aș fi fost un copil mic: “Mai vrei apă? Te dor picioarele? Păi dacă nu, ești bine-bine! Dă să-ți țin eu gelul (deși îl scosesem din centură și trebuia să îl țin în mână doar câteva sute de metri până la punctul de hidratare). Nu te mai stresa! Lasă ceasul! Ești bine, crede-mă! Mai vrei apă? Respiră corect! Cât ai pulsul acum? Hai că ești mult mai bună decât miile de oameni din spate! Mai vrei apă?” ))

Semimaratonul acesta nu a fost doar despre împingerea limitelor, ci și despre prietenie și recunoștință.

Mulțumesc, Radu finu’ bunny-pacemaker!

Running Journey – part I

Astăzi am început cursurile de NLP și sunt super entuziasmată că vor urma 9 luni de zile provocatoare care mă vor face să îmi accesez și mai mult resursele mentale și fizice (și nu numai asta).
După cele 8 ore de stat la curs am simțit nevoia să ies la alergat, să mă antrenez un pic pentru Semimaratonul de sâmbăta viitoare, mai ales că îmi făcuse poftă Alin cu mesajul lui în care fusese la o tură de 12 km alergați în pădure la Trebeș. A acceptat să mai alerge încă 5 km și cu mine.
Recunoscătoare, m-am gândit să îl duc pe un traseu nou, pe care îl descoperisem cu bicicleta, unde mi-au plăcut foarte mult și peisajele.
După garduri sărite, zgârieturi de la bălăriile înalte cu țepi și câini de stână care voiau să facă “haț! haț” cu noi, îmi arată Garminul că primii 3 km i-am făcut cu ritmul de aproximativ 6 și un pic (6:02, 6:09 și 5:50). Kilometrul 4 am simțit că l-am dus bine… și când colo îl termin cu 6:12.
Oarecum dezamăgită îi spun lui Alin: “Păi nu mai am nicio șansă să termin toată tura de 5 km sub pace-ul de 6:00/km așa cum îmi doream. Eh, asta e, nu-mi mai pasă.”
Am observat ce am gândit/spus, apoi m-am dus automat la următoarele: “Cum să gândesc asta? Cum să îmi pun singură limite? Dacă spun că nu o să pot, înseamnă că nu voi putea. Dar dacă aș spune că pot, cu siguranță reușesc. Ține de mindset, doar știu asta! Și chiar azi am învățat despre dialogul intern care dă ordin inconștientului.” Într-o clipă totul s-a schimbat! Am prins forțe noi și mi-am dovedit că voi termina toată tura așa cum țintesc mereu înainte de fiecare alergare, sub 6:00/km.

🥇Kilometrul 5 l-am terminat cu 5:02.
🎖Tura întreagă cu 5:51/km.

Facultatea de Psihologie: ON!

Unii mă știți de pe blog, din mediul online, alții din realitate. Unii doar de pe Facebook, alții de pe Instagram. Unii mă știți ca fiind un fost fotomodel, alții ca femeie de afaceri, unii ca mamă prin prisma Roxaliei. Unii mă știți de la Podu’ cu lanțuri, alții de la Romchim Protect, unii de la Azia Security Systems, alții de la GCTP și tot așa. Dar doar puțini au stat de vorbă cu sufletul meu și puținor oameni le-am vorbit despre vocația mea și ce îmi place mie cu adevărat să fac, și mai ales la ce mă pricep.
De mică am avut niște abilități extrasenzoriale pe care nu am știut să le fructific la vremea aceea. Dar de 8 ani de zile de când mi-am dat seama că pot să fac asta, am explodat în cunoaștere. Au fost 8 ani de cercetare și practică în domeniul psihospiritual și vindecare sufletească-psihică și fizică. Știți ce înseamnă ca timp de 8 ani să citești zilnic ceva despre domeniul care te interesează? Înseamnă că devii AS. Știți ce înseamnă să pui multe în practică? Să devii expert. Știți ce înseamnă să faci asta din pasiune? Să nu simți că vei lucra vreo zi în viața ta. Opt ani de zile plini de cursuri, de seminarii, de conferințe, de workshop-uri, de învățături, de întâlniri cu psihoterapeuți, zeci de ore de meditații Vipassana, sau meditații dinamice, consultații psihoterapeutice, sute de pagini de cărți citite și mai ales oameni pe care i-am vindecat. Iar călătoria din septembrie 2018 până în septembrie 2019 a fost ca un roller coaster, cu ups and downs, dar a fost super pozitivă într-un final, deși începusem într-o mega mocirlă. Și în decurs de un an, am aplicat vindecarea pe care o știam doar din punct de vedere teoretic și boom! Am înflorit!
Într-adevăr, mă uit cu drag în spate la călătoria mea, dar cel mai drag este când mă gândesc la oamenii pe care i-am ajutat. Și chiar și în lista de prieteni de aici (care citesc poate chiar acum ce am scris), am prieteni pe care i-am ajutat vorbind cu ei și 5 minute. Prieteni cărora le-am schimbat viața la 180 de grade în cel mai pozitiv mod posibil doar stând cu ei de vorbă câteva clipe. Și cred că asta e satisfacția cea mai mare, să știu oamenii din jurul meu și al tău, fericiți.
Încă din facultate, mă sunau cunoștințe care îmi cereau sfatul, mă rugau să mă întâlnesc cu ei când erau în suferință și deși nu mă știau bine, simțeau nevoia să vorbească cu mine. Am născut nevoia asta în zeci de oameni pe parcursul anilor.
Cu timpul am ajuns să văd prin structurile oamenilor, ce suferințe au, cum sunt ei, dacă au interese ascunse sau nu, fără ca ei să vorbească. Încă nu văd la toți, dar voi înțelege de ce nu îmi este permis. La un exercițiu din cadrul unui workshop de Theta Healing am “văzut” viitorul colegilor mei de acolo. Viitor din punct de vedere profesional și nu numai. Am primit telefoane peste câteva luni cu replici de genul “mi se întâmplă exact cum ai văzut tu!”.
Și Dumnezeule, câte exemple am de ți se face pielea de găină! Dar le voi scrie pe toate în Ghidul meu Spiritual pe care îl voi lansa anul viitor, de ziua mea.
Am devenit prietenă cu psihoterapeuți super buni, care au văzut în mine haruri și m-au rugat să mă ridic cu ei în Theta, pentru că eu pot vedea multe și voiau să afle mai multe răspunsuri. Pentru că acolo primesc răspunsuri. Uite un simplu exemplu: când mi-a lipsit cățelul de acasă 2 zile, în a doua noapte nu am mai rezistat, am intrat în unde Theta, și mi-am văzut câinele în cușcă la hingheri. A doua zi dimineață am sunat acolo, iar la ora 12:00 eram deja acasă cu el și îi făceam baie.
Nu e nimic înspăimântător, e doar puțină psihologie cuantică și potențialul creierului nostru mega deștept! Este neuroștiință! Este despre neocortex, despre miliardele de celule nervoase din creier, despre rețelele neuronale & co. Lumea adormită numește “nebunie”, câtă ignoranță! Să nu știi despre ce e vorba și să îți dai cu părerea.
Am prieteni dragi cărora le spun exact ce vor să îmi zică, înainte de a îmi spune acel lucru. Mereu se lasă cu “E clar, în preajma ta nu trebuie să mai gândesc!”. Datorită acestei intuiții puternice, sau poate har, m-am îndepărtat de foarte mulți oameni. Pfff, câți nu mă plac! Și dragilor, sunt în jurul nostru, peste tot… lingușitorii, șarlatanii, invidioșii. Scăpați cât mai repede de ei, nu îi lăsați în viața voastră. Am stat și eu o perioadă printre ei să îi citesc din punct de vedere psihologic. Eram înnebunită să fac asta. În mintea mea se învârteau nșpe zeci de formule… “Aaa, a reacționat așa pentru că frustrarea vine din copilărie când tatăl nu știu ce a făcut, iar mama nu știu ce nu a făcut, și etc…”. Problemele erau acolo, la ei, nu aveau treabă cu mine, și când mi-am dat seama, m-am retras de tot, nu îi mai las în viața mea, evit toxicii pe cât posibil, nu vreau să mai am de a face cu energia lor. Acum nici nu mai interpretez, doar observ, doar simt.
Prin februarie am avut un breakthrough și abia așteptam să vină vara să mă înscriu la Psihologie la Iași. A venit vara, a fost super aglomerat și super muncă la Podu’ cu lanțuri, am zis că nu e momentul.
Săptămâna trecută, pe 23 septembrie, am avut cel mai mare breakthough ever și îmi doream nespus să fiu deja înscrisă la Psihologie. Voiam să învăț să împletesc terapia de suport psihologic cu terapia spirituală, pe care deja știu să o fac. Am simțit să intru pe site-ul Universității “Petre Andrei” să văd dacă se mai pot face înscrieri. Mi-am spus că dacă se vor mai face, e cel mai mare semn de la Dumnezeu. S-a încărcat pagina, și mi-a apărut mare în față: înscrieri până la 30 septembrie! Am verificat și la Cuza, înscrierile se terminaseră la începutul lui septembrie. Mai contează, stat sau privat? Important este cât de bun vei fi ca psiholog.
Nu vă zic, a doua zi eram la medic și îmi scoteam adeverința că sunt aptă pentru facultate, apoi mi-am făcut poze tip pașaport, iar pe 25 septembrie, la ora 14:40 deja înscrisă, mă întorceam înapoi spre Bacău.

Așa că, uite-mă aici, din nou în primul an de facultate, la aproape 32 de ani, cu multă experiență în spate, și cu un viitor strălucitor în față și îmi dau seama că într-adevăr, vom înceta să învățăm abia când vom muri.

Mulțumesc că ai citit până aici… nu știu de ce ai făcut-o, dar îți mulțumesc! )

Not another Running Journey

🏃🏽‍♀️
Anul trecut pe vremea aceasta, când a alergat Alin sub 2h la semimaratonul de la București, mi s-a părut incredibil de tare. Se apucase de alergat doar cu 2 luni înainte și nu concepeam atunci cum să reușești să alergi 21 de kilometri fără oprire. În ziua aia mi-am pus o limită: “Eu nu voi reuși să alerg vreodată un semimaraton! E imposibil pentru mine, cred că m-aș descurca cu chiu cu vai la un 10 km.”
Gândeam așa pentru că ieșeam extrem de rar la o alergare și chinuit scoteam un pace de 6:40/km. Extrem de rar, însemnând doar 3 alergări în 2018 (asta îmi arată Strava). Lunile au trecut, a venit primăvara.
Prin martie am alergat pe bandă la sală 9 km fără să mă opresc, și am avut pace-ul puțin sub 6:00/km. Eram mândră de mine și atunci m-am hotărât să ies afară la alergat cu Alin. Și am început cu câte 1-2 alergări săptămânal de câte 5, 7 sau 10 km traseul. Au fost dăți când alergam fără să mă opresc și dăți când simțeam să mă opresc la fiecare km alergat. Exact ca în viață, ai zile bune, dar și zile proaste. Au fost și săptămâni în care nu aveam chef să alerg și preferam să pedalez. Când reluam alergările, se simțea asta în timpul meu slab. Am ajuns anul acesta să am ritmul undeva la 5:30/km în zilele mele bune, 5:55/km în zile average și în jur de 6:10/km în zilele super proaste. Pentru cei care nu aleargă: ritmul (aka pace-ul) este timpul făcut pentru un kilometru alergat. Am alergat în Parcul Mogoșoaia și cu 4:50, timp de un km, dar simțeam că îmi ies mațele pe afară, așa că până la finalul alergării m-am întors la 5:40. De obicei câștigătorii unui concurs aleargă un km în 3-4 minute. Awesome, nu? 😍
Cu ajutorul lui Alin mi-am îmbunătățit ritmul. Mi-am dat seama că alerg bine dacă sunt în fața lui și nu în spate, e senzația aia de protecție… și cum el alerga tare în spatele meu, mă făcea și pe mine să dau și mai mult.
În luna mai, după doar 2 luni de antrenament am alergat 14,5 km fără oprire la Wings for Life World Run. Luasem locul 1 la categoria mea și locul 3 la Open Feminin. Nu îmi venea să cred. Faptul că am reușit să fac atunci cea mai lungă alergare a mea, chiar și fără să mă opresc o secundă, m-a împins să zdrobesc limita pusă în octombrie 2018, și să mă înscriu la Semimaratonul din Bacău.
Nu m-am antrenat excesiv, ci la fel cum m-am obișnuit, alergări de 5 – 7 – 10 km, ba chiar am băgat și o urcare grea pe Ceahlău cu 6 zile înainte.

Azi a fost ziua cu Semimaratonul, psihic m-am pregătit pentru 21 de kilometri, atât cât ține un Semi. La linia de finish, am aflat că nu e de fapt finish și că trebuie să alerg un total de 24,5 km. Eu îmi dozasem energia pentru fix 21 km. Pfff, dă și scoate resurse din “nimic”. Ultimii 3 kilometri i-am făcut cu pace-ul de 7:00 și un pic, mi-au stricat timpul final, dar chiar și așa nu regret nimic din ce s-a petrecut, pentru că:
1️⃣ Am alergat fără oprire mult mai mult decât îmi pusesem în gând, nici măcar o singură secundă nu am dat comandă corpului să se oprească. Chiar și gura de apă din paharul oferit de voluntari, o luam în timp ce alergam. Aveam grijă să arunc paharul și la coșul de gunoi. ) Ceea ce mă bucură să observ în mine, că nu îmi calc principiile nici atunci când sunt focusată pe altceva.
2️⃣ Mi-am spart bariera de limită pusă în urmă cu un an, și nu orișicum ci cu mai mult de atât. De la “it’s impossible” am ajuns la “it’s possible”.
🥉Punctul trei e treiul de pe podium. Am luat locul 3 la categoria mea (16-34 de ani). ) Cine ar fi crezut?
4️⃣ Mi-am dat seama pentru a nu știu câta oară cât de important e psihicul. Dacă el te duce pe culmi înalte, trupul nu te va dezamăgi. În ultimii trei kilometri au apărut nișcaiva dureri de rinichi, și i-am pus la punct de numa numa. M-au ascultat, au tăcut mâlc. Eu îi controlez pe ei, nu ei pe mine.

So, a fost o zi minunată, în care am ieșit din zona de confort de m-a luat naiba, dar și ziua în care după kilometrul 23 mi-am spus: “Clar eu nu voi putea alerga vreodată un MARATON!”

Dar ajungem în 2020… un an nou, dorințe noi.

Clean Bacău Challenge

13 saci de gunoi, Vineri 13.

Știm că în general în al doilea week-end din septembrie se face curățenie generală în România, dar noi nu vrem să ne oprim doar la acest week-end. Pentru o perioadă nedeterminată, o dată pe săptămână, eu și Elina, ne vom face timp de o oră să strângem gunoaie din natură. Și îi vom primi lângă noi pe toți care își doresc să facă asta.

Azi ne-am strâns inițial 7 persoane. Un domn, (ulterior am aflat ca se numeste Iulian Ciobanu) era prin zonă, ne-a văzut strângând gunoaiele, și ni s-a alăturat. Eram echipați cu mai mulți saci și mănuși. Data viitoare, dacă ne vezi, poți veni și tu.

În timp ce strângeam, trece o doamnă și ne spune “Să veniți și duminică, veți găsi la fel!”

Știm asta, nu trăim în niciun caz pe nori roz, cunoaștem mentalitatea oamenilor din această zonă. Zona României. E a nu știu câta oară când strâng gunoaie prin Bacău și știu cum au arătat acele zone după 2-3 săptămâni. Dar mai știu încă ceva. Știu pentru ce o fac. Nu pentru a schimba mentalități, nu voi reuși nicicum asta, o fac strict pentru mine și pentru natură. Pentru alea 24 de ore în care părticica de natură pe care am curățat-o să poată respira din nou. Și dacă spuneți că nu contează cele 24 de ore, imaginați-vă scenariul următor:

Aveți în viața dumneavoastră o persoană dragă. Din păcate, această persoană nu le este dragă și altor persoane. Acele persoane o jignesc, o lovesc, o scuipă, își bat joc de ea zilnic. Dar vii tu o dată pe săptămână și timp de o oră o îngrijești, îi adresezi cuvinte frumoase, afecțiune și te comporți cu ea atât de frumos, încât vi se ridică vibrația amândurora. Afli că celelalte persoane îi fac rău și nu poți stopa asta, deoarece nu vei fi în permanență lângă ea pentru a o proteja. Și atunci ce vei face? Vei renunța la acea oră de afecțiune știind că oricum a doua zi va fi scuipată sau vei continua să o iubești? Doar pentru că ceilalți o batjocuresc, ar trebui ca tu să o părăsești? Nu. Nu vei face asta, pentru că iubirea pentru ea este deja înrădăcinată în sufletul tău.
Ei bine, asta simt și eu în legătură cu natura. Voi avea grijă de ea și ea de mine.

Vom face un cont de Instagram în care anunțăm cu câteva zile înainte ce părticele din natura Bacăului le vom curăța. Se poate alătura oricine își dorește să nu mai vadă natura sufocându-se, sau persoanele care vor cât mai repede 6 pack și nu știu cu ce ocazie să se aplece de nșpe zeci de ori timp de aproape 2 km merși. )

#CleanBacauChallenge
#CleanRomaniaChallenge

Gura de oxigen de care au nevoie unii

Ieri am fost invitată la un dineul “Împreună pentru o societate sănătoasă” la Centrul Oxigen Bacău, un centru de tratate a dependențelor. Dependențe de alcool, droguri, jocuri de noroc, calculator, etc. În total sunt doar 4 astfel de centre în România.

Cu 15 ore înainte de eveniment, am trecut  prin niște urcușuri și coborâșuri care tot durau, încât credeam că nu voi mai ajunge. Dar pe la ora 16:00 s-a făcut deodată liniște, mi-am pus totul în ordine, iar la 17:30 eram deja la centru, cu jumătate de oră înainte.

Și sunt atât de recunoscătoare că am ajuns și am învățat atât de multe lucruri noi. De aceea vreau să împărtășesc cu voi doar câteva dintre ele, asta ca să nu povestesc tot și să vă răpesc prea mult din timp. Important e să ajungă la voi doar esența.

Pe mine m-a ferit până acum Dumnezeu și nu am în familie niciun dependent, dar dacă las lucrurile acestea scrise aici pot ajuta în mod indirect una sau mai multe persoane.

Ne-am așezat toți invitații pe scaune și au urmat apoi 2 ore de liniște. Liniște din partea noastră. Am ascultat cu lacrimi în ochi povești ale unor alcoolici/dependenți de droguri abstinenți și povești ale unor codepedenți.

Codependența ar fi viața alături de un dependent.

Mulți nu știu că și codependenții ar trebui tratați, de aceea Oxigen a creat grupuri de suport și pentru codependenți. Nici eu nu știam, am aflat ieri. Degeaba se tratează partenerul alcoolic, dacă partenerul codependent nu se tratează.

Când venea în fața noastră câte o persoană și începea cu “Bună seara! Sunt X și sunt alcoolic. Alcoolic în abstinență de 10 luni.”, ți se formau goose bumps automat.

Alcoolicii se împart în 2 feluri: alcoolici activi sau alcoolici abstinenți. Nu mai este cale de întoarcere, nu poți să mai ajungi vreodată să te numești băutor normal. Asta am învățat-o tot aseară. Așa cum arată și schema de mai jos, când ajungi în chenarul cu dependența, săgeata ar mai fi doar către abstinență, nu și înapoi. Sau cum mi-a spus aseară psihologul Ramona Baghiu, ea ar mai face o săgeată în plus care să ducă la “Cimitir”.

10BFA7EB-8109-4031-8E56-2876FC58DF9B

Un alt lucru pe care îl apreciez la echipa Oxigen este faptul că au programe de prevenție și merg în școli cu prezentări pe înțelesul copiilor. Mă bucur să aud că o fac, căci nu a fost atât de plăcut să aflu că sunt copii de clasa a Va care se droghează. Drogurile și alcoolul vor exista tot timpul, nu le putem stopa, dar ne putem educa copiii.

A venit în fața noastră și un dependent de droguri, care ne-a povestit că a încercat să se vindece pe la mai multe clinici din țară și din alte țări, nu a reușit deloc. La Oxigen este deja în abstinență de 2 luni. Și apoi am aflat ce stăpânește bine Oxigenul și alte clinici poate nu: partea spirituală. Se lucrează atât de mult spiritual și pe iubirea de sine, încât, într-un final ajung și rezultatele. Bineînțeles, programul de tratament acoperă și partea biologică, psihologică și socială.

Tratamentul se recomandă a fi ținut minim 30 de zile, timp în care vei locui în centru. Ai cazare, ai 3 mese pe zi (doamna Mary face un cozonac excepțional, l-am gustat aseară), și o dată pe săptămână poți beneficia de criosaună, masaj, saună, aerocrioterapie, criofan, drenaj limfatic, etc.

Am primit toți invitații ședințe gratuite la cele enumerate mai sus și după ce am citit pliantul despre criosaună, abia aștept să merg iar acolo. Este singura din Bacău.

Revenind, încă un lucru de apreciat este că în echipa Oxigen sunt prezenți psihologi alcoolici abstinenți, care pot înțelege foarte bine beneficiarii programului. Pot vorbi de la egal la egal, fără ca beneficiarul să spună “tu nu înțelegi cum mă simt după ce beau alcool”.

ECDDB8F1-1D1A-4875-8B3D-6270FF0C032A

Mai jos voi lăsa o istorioară a unei alcoolice abstinente, păstrându-i anonimatul. Am vorbit mai pe îndelete aseară la sfârșitul dineului, mi-a povestit că a fost în moarte clinică, ce anume a văzut când a trecut dincolo și cum și-a dat o a doua șansă.

 

”A fi alcoolic este un lux”  (povestire de “Soul”)

“Da…Chiar așa! A fi alcoolic este un lux, este ca o afacere în care crești și crești până la moarte. Asta în cazul în care nu dai ”faliment”, desigur!

Mi-amintesc zilele în care am pus bazele ”afacerii” mele. Primul meu acționar a fost Grants. Asa îl chema pe nemernic. Am mers cu el braț la braț prin toate necazurile de atunci, prin toate nevoile dar și prin bucurii. Mi-a rămas cumva alături până la final, eu însă, nu prea i-am fost loială. Mi-a plăcut al naibii de mult să mă extind, să explorez tot soiul de alte oportunități, senzații, ”parteneri” și ”partenere”. Foarte interesantă ascensiunea mea, un succes inimaginabil, o poftă teribilă și în continuă creștere. Ce să spun? Mi-a plăcut rolul de ”conducător” și mă simțeam de neoprit! Aveam impresia că postura de ”cap al afacerii” mă propulsează spre paradis. Îmi făcusem un piedestal pe care m-am urcat în mai puțin de trei ani!

Alcoolismul se instalase cu un succes de proporții. Inutil să vă spun că, nu aș fi îndrăznit nicio secundă să mă gândesc la o eventuală retragere. Eram acolo și eram extrem de importantă în noua mea viață de alcoolică. Nimeni și nimic de pe acest pământ nu ar fi reușit să mă facă să renunț sau să mă retrag din minunata mea ”afacere”.

Am continuat să fiu la cârma afacerii. Așa credeam eu… Pierdusem cu brio controlul. Îl preluaseră și-l schimbau între ei pe rând, când Grants, când Jack, când Teacher’s sau Ballantine’s și nu le mai știu nici eu numele. Asta a fost timp de alți trei ani si ce să vedeți? Am rămas însărcinată cu cel de-al doilea fiu. Bucurie de nedescris… fericită până-n pânzele albe. În mod paradoxal undeva în mintea mea era deja instalată ideea că asta e șansa mea de a ieși din afacere, că era timpul să mă retrag. Începusem deci să înțeleg că era o problemă, mă durea, mă rodea…. Și totuși eram într-o incongruență totală. Eram înscărcinată, eram alcoolică, eram neputiincioasă, doream ceva dar nu știam cui, cât și cum să cer. Însă aici era o problemă majoră.

Eu să cer?

Păi de ce?

Nu eram eu șeful?

Nu eu conduceam? Și m-am oprit în a căuta o ieșire din afacere, crezând că pot să ies singură. Eram însărcinată, deci puteam. Eram puternică acum. Aveam o armă. Culmea! Arma mea, era copilul meu. Ce naivă și cât de bolnavă puteam fi. Eram o nebună cu capul pe umeri. (Spun așa, deoarece nebunii sunt de obicei cu capul în nori.)

Am continuat afacerea dar am schimbat partenerii. De data aceasta am colaborat pe rând cu Alexandrion, Tuborg și Stella. Uneori si Bucegi căci pe vremea aceea, aveau nu stiu ce promoții. Culmea e că am dus-o perfect pe toată perioada sarcinii. Nu mi-a fost rău deși așa ar fi trebuit. Am reușit să ascund cu succes faptul că eu continuam să mă ”afaceresc”. Condițiile îmi permiteau să fac acest lucru așa că nici nu a fost foarte greu.

Aici aș avea de completat mult, dar voi știți ce și cum simt vis-a-vis de acea perioadă. A fost greșit, a fost o nemernicie ceea ce am făcut. Însă, mi-era așa de greu să mă opresc, eram slabă, eram singură și nu puteam, nu puteam, nu puteam…

Am născut! Cezariană, mici complicații dar comune și la femei care nu au afaceri. Să vă spun? Tare simțeam că mi se cuvinea o vizită a Stellei pe la mine. Acum, trebuia să fac lapte pentru bebe, nu? Doamne… ce bolnavă eram!

Au mai trecut de atunci încă cinci ani. Timp în care, afacerea mea a fost preluată de orice și oricine. ”Atâta timp cât era ceva la bord”, totul era în regulă. Obosisem însă. Obosisem teribil de tare și în nopțile din ultimul an de dinaintea morții mele, discuțiile cu mine erau sincere și-mi spuneam că de fapt, eu nu fusesem niciodată în control. Recunoșteam asta, în sfârșit! Precum câinele otrăvit care zace pe coclauri, numai acasă nu… așa ajunsesem și eu. Îmi doream să dispar să nu mă mai vadă nimeni și să nu mai văd pe nimeni cum suferă. Suferința familiei mele mă durea mai tare decât trupul, mintea sau sufletul. Consider că un alcoolic este afectat în cel mai teribil mod cu putiință, atunci când, în puținele sale clipe de luciditate, vede DUREREA de pe chipul celor ce îi iubește.

În 2013 am murit. Pe 3 mai 2013 am murit și tot în aceeasi zi am înviat. Așa îmi place să spun.

Afacerea s-a prăbușit cu Gilmans la cârmă. El a fost cel care a încheiat cariera mea de aproape 13 ani în care am fost administrator, actriță, miss, cântăreață, mahalagioaică, victimă, hoață, mincinoasă, mamă… iar în final… muribundă!

Acum sunt în faliment! Sper cu ajutorul lui Dumnezeu și al vostru să rămân falită până când apusul va veni peste mine.

Vă mulțumesc pentru lecturare. Astăzi am simțit nevoia să fac o altfel de mărtusire. În plus, eu chiar consider că a fost un lux cu adevărat, să fiu alcoolică activă!”

 

6563CD08-9120-46D8-AE4F-F7F6D1C13146

2D8276CC-2A91-44DE-A929-E01B13D47BE3

7DB3DD62-9469-4769-8506-53E0EB60AAAF

Zeița frumuseții

Cu 3 zile înainte de Paște m-am dus împreună cu Roxalia până la bunici să le ducem un pachet. După ce am ieșit din Bacău îl sun pe Alin să îi spun că îl aștept cu “surprize” acasă (fusese plecat din țară mai multe zile). Închid telefonul și mă gândeam “Ce mi-a venit să zic la plural și nu la singular? Căci am doar o surpriză pentru el și nu mai multe surprize.” Ajung la țară. Chiar dacă a fost o vizită fulger, i-am spus Roxaliei să mergem până în pădure câteva minute, să intrăm puțin în ea, să o mai adulmec puțin, după care să plecăm acasă.
Înainte de pădure, e un pârâu fără pod. Pășim pe câteva pietre și ne îndreptăm spre pădure. În spatele nostru se aude un mieunat ca un strigăt de ajutor. Mă întorc rapid și văd o pisicuță foarte mică, pe jumătate scufundată în pârâu. Bag repede mâna după ea, apa rece ca gheața. Pentru că veniseră cu noi și doi copii care locuiesc fix lângă pădure, trimit pe unul dintre ei după un prosop. Abia ținea ochiul stâng deschis, avea infecție oculară. Probabil în maxim 60 de secunde i-am spus Roxaliei: “O luăm acasă!”. Am simțit pe loc că mi-a fost trimisă de Dumnezeu. Fix ea. Când mă gândeam în trecut ce fel de pisicuță mi-ar plăcea să am vreodată, mereu mă gândeam la una gri tărcată, dar nu mi-am pus în minte nicio intenție in sensul acesta, pentru că după moartea lui Mau de anul trecut nu am vrut să mă gândesc cum ar fi să am din nou pisică.

4A311D15-2640-4CD4-9F5B-79657E5DEAD1

În mașină hotărâsem cu Roxalia să îi căutăm un nume de zeiță.
Mergem cu ea direct la veterinar, ne spune că e fetiță, și că are aproximativ o lună de zile, îi cumpăr mâncare, nisip și soluție pentru ochi.
Ajunse acasă, îi facem cunoștință și cățelului nostru, Dragonel, cu pisica. El super bucuros că are un partener de joacă, ea nu prea. :)) În schimb, deloc sperioasă, venea încontinuu după noi și voia să fie luată în brațe. Ajunge și Alin acasă după o oră și mi-am dat seama abia atunci că aveam 2 surprize pregătite pentru el, așa cum am simțit să îi transmit atunci pe moment. Nu-i zic nimic. Miaună pisica de vreo 3 ori, în timpul acesta miaună și Roxalia. Alin a crezut că Roxalia scoate sunetele atât de bine. :)) A patra oară miaună pisica, Roxalia tace și se uită fix în ochii lui Alin ca el să vadă că ea are gura închisă. “Roxana, avem o pisică în casă! Tu o auzi?”
Îi zâmbesc, mă duc să o iau din bucătărie și i-o dau în brațe. S-a îndrăgostit și el de ea într-o secundă. Dragonu’ era gelos, nu a mai primit atenția aia mare de la Alin, de care era obișnuit să o primească la revederea lor.
Câteva zile am citit despre toate zeițele, ca să îi aleg numele. Alin tot făcea mișto cu Kayseri. Amândurora nu ne mai venea în minte cum o chema pe Mama Dragonilor din Game of Thrones. Iar în Kayseri aterizasem noi cu avionul când am mers în Cappadocia. Aveam în minte amândoi numele ăsta și îl asociam cu Khaleesi. Toți ne corectau cu Khaleesi, nouă ne plăcea să îi spunem lui Khaleesi, Kayseri și tot râdeam de analogia asta. Deci Kayseri în sus, Kayseri în jos, râdeam că pe câine îl cheamă Dragon… până la urmă numele pisicii a rămas Freyja, Zeița Frumuseții. :))) Nouă ne-a rămas gândul la Kayseri, dar cum să îi dăm nume de oraș mâței?!? :)))

04101873-C856-4A45-89A7-CD2E0528FE5C
Buuun. Mă bucur că m-ați citit până aici, nu am terminat. După 3 săptămâni în care am dormit super prost de parcă aveam 3 copii în casă, mieunat și tors în timpul nopții, Dragonu’ care cerea afară dis-de-dimineata pe la 3-5, de ne strica tot somnul, am reușit să ne reorganizăm în ultimele zile, să scoatem cânili în curte și să lăsăm doar mâțu’ în casă. Deci de vreo 3 nopți suntem în recuperarea somnului.
Toate bune și frumoase, în după amiaza aceasta intră Roxalia val vârtej în casă cu încă vreo 3-4 prietene să mă roage să salvez o pisicuță mult mai mică decât Freyja, care era prinsă în nu știu ce. :)) Știam că Alin trebuia să apară, îl sun și îl rog să o caute pe Roxalia înainte de a intra în casă, să salveze o pisicuță. Nici nu închid bine telefonul, Roxalia intră în casă cu pisicuța, mă roagă să îi șterg ochișorii și să îi dau cu soluție. În spatele ei, celelalte prietene se certau care să o țină, aud un “Roxalia se pricepe, că mereu salvează animale”, după care ușa se închide în fața lor. Iau ghemotocul din mână, îl duc direct la mâncarea Freyjei și începe disperată să ronțăie. Și avem următorul tablou:
Eu cu cele 2 pisicuțe, una mânca, cealaltă o mirosea pe cea care mânca și ușa de la intrare care se deschide iar, cu Alin în prag… ni se intersectează privirile la 10 metri distanță. Se apropie de mine.

– Alin…
– Roxana, nu!
– Alin…
– Uite niște flori! (și îmi oferă un aranjament mare floral)
– Alin…
– Ai văzut florile ce frumoase sunt? Hai, uită-te la ele… (le cumpărase căci suntem în 13, dar v-ați prins voi)
– Alin, ascultă un pic…
– Roxana, nu păstrăm nimic.
– Știu, nu păstrăm nimic… dar cum se numea aeroportul ăla?
– Nu se numea în niciun fel.
– Cum se numea orașul ăla în care am aterizat cu avionul?
– Kayseri.
– Ei bine, ea e Kayseri.