#staiacasă

 

B46B9DC7-9656-4617-8A1D-E98879B9B5B2
O poză cu mine și Ion, de când aveam eu 2 ani, și el 3. Doi ani și un scalp impecabil. Mai dura asta  cu impecabilitatea încă vreo 2 ani și urma acest tablou: Aveam in jur de 4 ani. Eram la bunicii materni în ogradă (aka curtea din poză), iar frate-miu voia să mă plimbe cu roaba. M-am urcat în ea și eram pregătită pentru o aventură de nedescris. S-a chinuit Ion să mă ridice, cred că a reușit un pic, că altfel nu s-ar fi întâmplat să o lase deodată cu putere jos, iar ceafa mea să se izbească zdravăn de o cărămidă. Cam cu intensitatea cu care țâșnea sângele din spatele capului, cam cu atâta intensitate urlam și eu.

Vine bunicu’. Observă ce am pățit, super f*king calm se îndepărtează de mine, se întoarce mai apoi cu o cârpă (de genul prosop de bucătărie, aka ștergar, sau cum doriți voi să îi spuneți). În clipa aceea, în momentul în care a ținut prosopul strâns de ceafa mea, durerea s-a dus în totalitate. Mă simțeam în siguranță cu bunicu’. Sentimentul de atunci nu îl pot uita. Deși nu de el eram răsfățată zilnic, bunica era aceea care ne făcea gogoși la micul dejun și toate poftele, în schimb, bunicul doar “ne observa”, ne iubea prin propriul său limbaj de iubire, dar chiar și așa, am simțit o conexiune puternică cu el. Ne iubea și ne iubește. Îi iubesc pe amândoi și mă bucur că îi am în viață. Acum a venit momentul ca datorită nouă, ei să se simtă în siguranță. Schimbăm rolurile.

Stați acasă pentru bunicii noștri dacă aveți impresia că voi sunteți invincibili și că nu veți păți nimic. Dacă aveți bunici care stau la oraș și ies din casă, vorbiți cu ei la telefon și explicați-le frumos de ce este important să rămână acasă, fără să-i panicați. Pe voi sigur vă ascultă, că vă iubește! Un om informat este un om puternic.

#StațiAcasă!

Top 5 peripeții în ploaie

Top 5 peripeții în ploaie cu vibe pozitiv

1. Praga, noiembrie 2015. Mi-am dorit să merg în ultima zi de stat în Praga să vedem Charles Bridge gol (este unul dintre cele mai aglomerate poduri din lume). Dar pentru asta, ar fi trebuit să ajungem acolo între 5 și 6 dimineața. Era mai mult dorința mea. Când a sunat ceasul dimineața  și am văzut că plouă destul de tare, nu voiam să îi cer lui Alin să mai mergem, plus că, din cauza vremii parcă nu mai aveam chef. Sau poate îmi era rușine să îi mai cer asta. Dar el știind că pentru mine e important și aveam să regret mai târziu că nu am fost, m-a convins să mergem. Vă dați seama? El m-a “convins” să mergem. Ca să nu mă cert eu cu mine mai târziu, a vrut să aplaneze un potențial conflict interior. :)) Ne-a plouat, am rătăcit și drumul, dar faptul că am ajuns la Charles Bridge și l-am văzut gol în toată splendoarea lui, a meritat fiecare picătură de apă. ❤️

2. Africa de Sud, februarie 2020. Era prima seară după ce am ajuns în Kruger. Când am ajuns în micul lor aeroport ne-a izbit un val de căldură, erau în jur de 37 de grade. După un super safari în care s-a terminat cu tunete și fulgere, ne-am dus în cameră să ne schimbăm pentru cină. Când să ieșim din bungalow și să mergem către restaurantul care era la vreo 2 minute de mers prin grădina lor, a început să plouă puternic, cu bulbuci. Eu eram îmbrăcată cu rochiță de vară, dar așa am mers, nu m-am mai schimbat. Cu tot cu umbrelă, am ajuns uzi leoarcă la restaurant. Restaurantul era deschis din punct de vedere arhitectural, adică doar acoperiș și 2 pereți. Ploua atât de tare, fix ca o furtună de aia amazoniană, încât picăturile intrau pe diagonală în restaurant. S-a luat curentul. Masa a fost gata în 30 de minute, am avut parte de dans și mâncare bună la lumina sfeșnicelor. Am avut un vibe bun, m-am simțit extraordinar de bine și nu m-a deranjat că ne-a plouat. Bun, cu vibe-ul ăsta din suflet urmează să mergem în cameră. Ajungem la bungalow și observăm că nu avem lumină și curent. Știind povestea de la restaurant, ne-am gândit că nu au un generator atât de puternic în mijlocul rezervației și că a doua zi vor repara ei ce a stricat furtuna, așa că cu ajutorul lanternei de la telefon m-am demachiat. Ne-am adaptat foarte repede la viața asta în întuneric, pentru că aveam experiență de la serialul “See” în care toată lumea era oarbă, normal. :)) Ne-a făcut și mai recunoscători pentru faptul că avem o vedere bună. Dimineața la 5 mă machiez tot la lumina lanternei de la telefon. Mergem într-un alt Safari la 6, iar când ne întoarcem la ora 9 la micul dejun începem să îi întrebăm pe toți cum le-a fost pe întuneric aseară. Ei bine, toți au avut lumină în vilele lor. :))) Iar cei care nu au avut atunci când au ajuns în cameră: “A, păi am sunat repede la recepție să vină să repare, și au reparat.” :)))) Am stat să mă gândesc, noi de ce nu am făcut asta? De ce ne-am adaptat imediat situației? Și a venit răspunsul: pentru că ne place aventura! 😂Noi ne-am distrat super tare și pe întuneric. Nici nu ai cum să nu te distrezi într-un asemenea bungalow cu piscină proprie și cu o ditamai curtea cu vegetație în spatele camerei, în care nu te vede nimeni… iykwim. ;)

3. China, octombrie 2017. Noi am fost invitați în China de către niște parteneri de afaceri la nunta fiului partenerului nostru. În cele 10 zile am avut un program prestabilit de ei. Nu ne-am abătut deloc de la el pentru că suna bine. În ultima zi de stat în Beijing era stabilit să mergem la Zidul Chinezesc, după care aveam să plecăm la Disneyland în Shanghai a doua zi. Cu o zi înainte de zid, ne-au spus că urmează niște ploi puternice și nu prea este indicat să mergem la Zidul Chinezesc și dacă am dori mai degrabă să stăm la hotel să ne odihnim. Vă dați seama? Eu, Roxana, să stau în China, să rămân în hotel și să ratez șansa să văd Zidul Chinezesc! Pfff… păi dacă voiam asta, rămâneam în hotel la Podu’ cu lanțuri, că și așa locuiam acolo într-o cameră de 2 luni. Era fix în perioada aia în care munceam ca nebuna de la 6-7 dimineața până la 2-3 dimineața, zilnic. Alin, Roxalia și părinții mei erau în același asentiment cu mine, voiau să vadă Zidul indiferent de vreme. Le-am spus că oricât de tare ar ploua, noi vrem să mergem. S-au conformat și a doua zi ne-au trimis acolo cu ghidul (o chinezoaică vorbitoare de română, după ce a învățat limba aproape la perfecție în Universitatea din Beijing) și cu încă un cuplu (ea fiind directoarea lor). Am ajuns la poalele Zidului, ne-au cumpărat bilete și ne-au spus că ne așteaptă acolo că lor li se pare periculos. Credeți-mă, în afară de ploaia cu bulbuci, nu a fost absolut nimic periculos. La fel, noi aveam un super vibe. Râdeam și făceam glume ca niște copii mici năstrusnici, ne bucuram că ne-au adus acolo, deși încercau cu o zi înainte să ne convingă să nu mai mergem (probabil le era lor lene după atâtea drumuri cu noi peste tot). Vântul și ploaia băteau din toate părțile, ne opream din când în când să îi storc Roxaliei șosetele de apă, dar bucuria pe care am simțit-o atunci, chiar nu aș putea să o redau în cuvinte. Niciunul nu a răcit.

85529C0A-89F2-4244-B5E8-B12825D47B4D

4. Bacău, septembrie 2019. Bucățica asta am scris-o chiar atunci pe Instagram, așa că dau copy paste, ca să se simtă mai bine vibe-ul meu din acea seară: 

Treaba stă în felul următor: Eu și Alin ne-am băgat la un challenge pe Strava, în care timp de 4 săptămâni, începând cu 2 septembrie, trebuie să facem activități (alergat, pedalat, înot, forță, etc) timp de minim 5 zile pe săptămână. Ieri ar fi trebuit să ajungem în Ro pe la 17:30 și ne planificasem noi o alergare la ora 19:00. Dar cum a avut avionul întârziere 4 ore, am intrat în casă la 22:00, așa că planul a căzut. So, a rămas să venim acasă azi (3 septembrie) pe la 18:50 și să alergăm la 19:00. Dar pe la 19:15 când voiam să plec de la Pod, văd un pui de cățel maidanez (cam de 10 luni), tare jucăuș, prin grădina de vară. Super drăgălaș, dacă îi spuneam “cuțu, cuțu” venea la mine, se rostogolea, se juca, mă lăsa să-l iau dintre picioarele clienților. “Îl iau acasă”, mi-am zis. Cu mine îl aveam și pe pisoiul meu, dar stătea în cușca lui. Îi pun pe amândoi în mașină, îi scriu lui Alin să mă aștepte în parcare acasă că am să îi arăt ceva. Ajung, el era sprijinit de mașina lui, ies repede mai întâi eu și mă întreabă: “Doi?” Simțea că mai am un animal în plus cu mine. :)) Intrăm cu el în casă, și înainte să îl pun în contact cu Dragonu’, verific sexul. E fetiță. Se miros, dau din coadă, toate bune și frumoase. Mă îmbrac repede, îmi iau doar bustieră sport și leggings și la 7:40 ieșim la alergat. Alegem tot traseul nostru de 7 km, prin pădure, lângă dig, apoi parc. După kilometrul 3, începe să plouă tare. A fost un mod fain de a mă face să alerg și mai tare următorii 4 km, chit că aveam adidașii și șosetele îmbibate cu apă. Îmi bag telefonul în bustieră și alerg cu ritmul de apx 5:45/km. Ca niciodată obstacole: a început să îmi sângereze un deget de la picior, mă durea tare în stânga sus, a început să mă usture ochiul drept, posibil să fi început să se dizolve musculița care îmi intrase în ochi pe la km 2, se prindeau de talpa mea tot felul de crengi cu spini pe care le căram câțiva metri. Alin mi le smulgea și încerca să mă ambiționeze, el mereu are darul de a mă motiva: “Bravo! Ești bună, continuă așa! Alergi foarte bine!”

Am ajuns acasă udă leoarcă, dar cu o mare satisfacție, îmi dau jos ultra “booștii” mei albi, deveniți negri, mă întind pe podea și îmi pun întrebarea supremă: Oare ce nume să îi pun?

Later edit din martie 2020: Cățelușa e încă alături de noi, am vaccinat-o, am sterilizat-o, am cipat-o și i-am pus numele Samhara Kali. A rămas super jucăușă. E genul de cățel care atunci când dă din coadă, i se mișcă tot corpul.

5. Saturn, iulie 2016. Eram cu Roxalia (atunci avea 5 ani jumătate) la mare chiar pe plajă, singure, la o plimbare. Era trecut de ora 16. Ne aflam în acel moment de conectare mamă-fiică, ne simțeam bine, făceam glume și aveam inima deschisă amândouă. Ne îndepărtasem de hotel, cam la 10 minute de mers pe jos. După vreo 2 minute de picături a urmat o ploaie de vară puternică, cu bulbuci. Timp în care am putut să mă retrag cu ea sub copertina unui magazin. S-au mai retras lângă noi aproximativ 5 oameni. Am așteptat acolo vreo 2-3 minute să se oprească ploaia. M-am gândit că dacă rămânem acolo, ar mai putea dura și o oră.
Mă aplec către Roxalia și o întreb: “Ești pregătită să trăiești o aventură?” 
Răspunsul ei a venit când nici nu am terminat bine întrebarea: “Daaa!”. “Bine, Roxalia… la 1, 2, 3 și… fugim prin ploaie până la hotel!”.

Am început să ne îndepărtăm de acei 5 oameni, cântând și țipând de bucurie că trăim acea aventură, cu ploaia caldă de vară peste noi, m-am întors să văd ce fac oamenii care au rămas acolo, se uitau cu jind la noi, parcă ar fi vrut și ei să aibă parte de o aventură. Dar au rămas pe loc, nu s-au aventurat… pentru că ei n-aveau inima deschisă.

Lasă portița închisă

69ACC084-2DE8-43E9-BCDD-94B4BF224D9E


Povesteam cu voi în trecut, ba pe la un story, ba pe la o descriere pe Instagram că eu nu mai beau alcool de la nunta Elinei, de pe 4 august 2019. M-am hotărât deodată așa, să nu îi mai dau corpului calorii inutile, și pumni în ficat și-n creier, mai ales că eu mă duc imediat în starea de euforie la petreceri și fără alcool. Și acum vă puteți imagina care ar fi nivelul de euforie la mine cu alcool. :)))

Bun, și eram atât de mândră de mine că l-am scos din uz, fără a fi nevoită neapărat să fac asta, fiind doar alegerea mea. Greu tare nu mi-a fost, că eu beam oricum rar și puțin. Dar chiar și așa, când îți interzici ceva… e ca fructul oprit. Azi am împlinit 6 luni fără strop de alcool. Dar ieri cum am fost pe la 5 podgorii & crame, și am avut degustări din câte 5-6 vinuri, iaca mai în glumă mai în serios am băut puțin alcool.


Ce înseamnă mai în glumă: la început puneam vinul doar pe limbă să îi simt buchetul, fără să alunece pe gât.

Ce înseamnă mai în serios: cât făceam poza aceasta, Alin tot îmi zicea să mai stau, și na… cât să stau cu vinul ăla care curgea direct în gură? :))) Așa că am luat 2 înghițituri. Când mă întorc la masa care era la câțiva metri de acest peisaj, înainte să vină desertul (care apropo, a fost prima oară când am mâncat cremă de mușcată rose) ne-a fost oferit un vin dulce, incredibil de bun, ce mi-a amintit de un vin anume pe care l-am băut eu când eram pe la “începuturile cu Alin”. Am băut tot sfertul de pahar. Și apoi pe la ora 23:00, boom un shot de rom, fiind într-o semi horă înghesuită cu artistul care cânta live jazz & blues pe micuța scenă de la The Piano Bar, arătându-i lui cum stă treaba cu “Trandafir de la Moldova”. 

Dar shotul acesta a fost așa negândit, a mers acolo, pentru că deja mersese treaba și cu vinul de la prânz. Doar pentru că îmi încălcasem regula o dată, am făcut-o și a doua oară.

Și acum să vin cu analogia, pentru că mereu există o analogie. Când începi să strici un ciclu de bunătate cu ceva rău, automat va veni mai mult rău. Imaginează-ți că ai un cerc. Fiind un cerc, el este închis. Dacă deschizi tu voit o ușiță și accepți ceva rău, e posibil ca pe acolo să intre mai mult rău, pentru că tu ai permis asta încă de la răul cel mai mic. Exemplu în relația de cuplu: te-a jignit partenerul (în sensul de abuz verbal). Apoi tu îl ierți, fără prea mult scandal, și pentru că portița a rămas deschisă, și el vede că a mers și așa, s-ar putea să vină și cu mai mult abuz pe acea poartă… până devine obișnuință pentru ambii parteneri. “Unde dai o dată, mai e loc și pentru a doua oară.” Nu știu de ce am pus în ghilimele, o fi zis-o vreun mare înțelept, cumva? :)) Dragii mei, ați înțeles voi ideea, care chiar nu are treabă cu alcoolul, dacă permiteți o dată un rău și nu închideți ușa imediat, acel rău va veni cu mai multă putere a doua oară.
Aveți grijă de voi și de sufletele voastre! Lăsați portița închisă. 

Îți poți duce trupul la alt nivel indiferent de vârstă

Dacă ai momente grele și te simți trist, te autocritici și ai impresia că nu-ți ies anumite treburi în viața ta, de ce nu încerci să faci ceva cu trupul tău? Nu-ți subestima corpul niciodată, cu practică zilnică vei ajunge să faci anumite lucruri, despre care tu crezi momentan că nu le vei putea face vreodată. Dar el poate, poate orice. Și știi ce bună dispoziție îți va da reușita asta? Te trezește la viață, vei vrea și mai mult. Vei vrea să ai grijă de corpul tău. Vei înțelege mai bine toate propozițiile alea cu “trupul tău, templul tău”, și nu ți se vor mai părea un clișeu. Vei ajunge să îi dai hrană cât mai curată, îi vei da minim doi litri de apă pe zi, odihnă suficientă, respirații conștiente, îl vei mișca mai des, știind că asta îl va face fericit și sănătos. Iar când el e așa și tu ești. Și când tu ești fericit și ai încredere în tine și te iubești, vor veni toate la tine: o relație de cuplu fericită și împlinită, pasiune în muncă, abundență financiară, sănătate, o bună înțelegere cu oamenii din jurul tău, și multe alte satisfacții. 

Pe lângă toată dezvoltarea pe care mi-o ofer pentru trup, minte și suflet, când vine vorba de trup, mereu mi-am dorit să îl supun la lucruri noi, să îmi arăt mie că pot.  Mi-am supus corpul în fel și chip: l-am învățat să călărească un cal (să țin în control, între pulpe, un cal de juma’ de tonă, să galopez, să îndrum calul să sară obstacole, etc), l-am expus potențialelor lovituri din kickboxing 6 luni de zile, l-am expus pedalatului de zeci de kilometri, am alergat aproape 500 de km în primul meu an de alergat, urcându-l și pe podium după primul meu Semimaraton, pe podium l-am urcat și după primele 3 zile de lupte libere la vârsta de 13 ani, l-am învățat să se dea cu placa, să schieze și să patineze, l-am expus adrenalinei sărind cu parașuta, cu parapanta și mergând cu viteză în tot felul de boburi de vară. Mi l-am învinețit de mică la fotbal, miuța, volei, handbal, mi-am blocat mâna jucând badminton ore încontinuu, mi-am julit picioarele dându-mă pe role și mi-am julit coatele căzând de pe motoscuter. 

Mi-am dus inima la un alt nivel mergând la toate tipurile de clase de la sală. M-am cățărat în copaci și am escaladat munți și toate minunile dintr-un Aventura Park, am învățat echilibrul și concentrarea ochilor la airsoft, am înotat până la epuizare la Swimathon cu febră 40. M-am dat cu sania prin pădure, printre copaci, și cred că numai Dumnezeu m-a ținut în viață și avea grijă apoi să-mi oblojească rănile și vânătăile și să-mi vindece degerăturile pe care le aveam după o zi la țară stând numai prin zăpadă îmbrăcată cu haine având tehnologia anilor ‘90 și nu cu haine impermeabile și nici cu straturi de izolație termică așa cum putem găsi de cumpărat în zilele acestea. 

Acum, citind toate astea pare că l-am expus multor riscuri, dar în prezent e sănătos și mai puternic ca niciodată, și poate nu ar fi fost așa fără această călătorie. 

Alin știe toate dorințele acestea în care îmi doresc să încerc orice e nou și el a fost acea persoană care mi-a spus în noiembrie că se va deschide o sală de Pole Fitness în Bacău. Nici nu am citit bine despre ce e vorba și mi-am spus DA instant. Și uite că la Pole Fitness am învățat să fac Salamba Sirsana și nu la Yoga, deși fac și Yoga de mai mult timp. 

Sunt foarte puține activități fizice pe care nu le-am practicat, dar mai am o viață întreagă să le bifez pe toate, iar asta îmi dă o satisfacție de nedescris. Îmi dă curaj! Iar curajul acesta îl iau și îl folosesc și în alte părți. Curajul de a îmi face o viață așa cum îmi doresc EU. 

But, first, because only you know your real struggle, be there for yourself. Stand TALL to be your own best friend.

68FC1515-7092-491E-A8C0-7C1FE9D92DA3 

Running Journey – part II.

 

După Semimaratonul de la Bacău de acum 3 săptămâni, prinsă cu înscrierea la facultate, școala de NLP și alte responsabilități existente, nu am mai văzut alergatul prioritar și astfel am alergat foarte rar.
Știam că în scurt timp avea să aibă loc Bucharest Marathon and Halfmarathon, dar pentru că Alin nu a zis nimic referitor la el, și cum nici eu nu îmi lansasem vreo intenție, stabilisem oarecum în mintea mea să nu merg anul acesta, deși ardea așa ușor o dorință de anul trecut, de la ediția anterioară, de când îmi pusesem eu limita aceea “Eu nu voi putea alerga niciodată un semimaraton.”
Cu 2 săptămâni înainte de Bucharest Marathon, Zuzu Fit Romania face un concurs online unde pune la bătaie 5 înscrieri la ce curse își doresc câștigătorii. Mă înscriu la concursul cu tragere la sorți și îmi zic “Dacă Universul vrea ca eu să particip la Semimaratonul de la București, atunci voi câștiga o înscriere.”
Și ce credeți? Universul a vrut. Și uite așa, doar cu 3 alergări mici făcute în ultimele 3 săptămâni înainte de concurs, m-am dus la București.
Alin și finul nostru, Radu, au alergat alături de mine. Alin mai puțin alături. ) A terminat cu aproape 1 km înaintea mea. Dar Radu, să îi dea Dumnezeu sănătate, a fost pacemaker-ul meu. ) Radu a terminat anul trecut semimaratonul cu timpul 1:36:00, iar anul ăsta, din cauza mea, l-a terminat în 2:07:15. Bine, din start mi-a zis că nu vrea să își doboare acum recordul, ci să stea cu mine, să îl fac sub 2:00:00.
Ce am învățat din experiența de la București:
– Dacă pornești tare-tare la început, dar nu ești antrenat și nu ai resurse, de la mijlocul cursei până la final o să fii rupt de oboseală. Asta mi-a zis mereu Alin, dar nu am vrut să îl ascult până acum, crezând că startul e important, după care menținerea lui. Dar nu mereu îl poți menține. De asta mi-a și demonstrat acum, a stat primii 4-5 km la câțiva metri în spatele meu, după care m-a depășit și dus a fost până la final.
– Gelurile pot face uneori mai mult rău decât bine. Pe la kilometrul 8 am luat un shot, iar pe la kilometrul 15 am luat 2 guri de gel, după care am băut apă. Ultimii 3 kilometri au fost mega grei, eram amețită, mi-era teamă să nu leșin. Bine, nu neapărat leșin de ăla clasic… cred că mai degrabă mi-era teamă să nu mă opresc de tot din cauza amețelii. )) Am trecut prin nșpe mii de stări și dacă aș fi fost singură… nu știu ce aș fi făcut. ) Poate mă împuterniceam, sau poate clacam, habar nu am.
– Mai bine să alergi pe frig decât pe un soare puternic. Au fost 24 de grade ieri în București. “Trăiam” pentru zonele cu umbră, și asta mă făceau să alerg uneori cu spor, îmi spuneam în gând “Hai Roxana, că peste 500 de metri urmează o porțiune de umbră.” ) Din cauza efortului, dar și a căldurii, pulsul constant a fost la mine de 188 bpm, iar maximul de 201.
– Că pot face un semimaraton fără să ascult muzică în căști, deși le aveam în urechi. Radu a fost “vocea din căștile mele”. Cam o oră jumătate din două mi-a vorbit. ) Când se mai oprea din vorbit, îi spuneam să mai bage câte un discurs motivațional. Săracul. ) A început lumea să se adune pe lângă noi, ca să asculte vorbele lui, îi ajuta și pe ei. )
– Că uneori 24 de kilometri alergați fără oprire pot fi mai ușori decât 21 de km alergați cu 3 opriri la punctele de hidratare. Dacă e să fac o paralelă între cele 2 semimaratoane, cel de la București a fost mult mai greu. În Bacău a fost pe plan drept, Bucureștiul a avut mai multe planuri înclinate și asta s-a simțit super bine. Și parcă aerul a fost mai sufocant. În Bacău, jumătate de traseu a fost prin parc, respiram aer mult mai curat.
– Că pot alerga uneori kilometri întregi ținându-mă de braț cu încă o persoană.
– Că ceasul de la mână dă rateuri. Am dat drumul la ceas în același timp cu finul meu, am trecut linia de start și cea de finish în același timp, și tot ne-a dat pace-ul și numărul de kilometri diferite. Eu am terminat 21,03 km cu pace-ul de 6:03, iar el 21,30 km cu pace-ul de 5:58.
– Și nu în ultimul rând am cunoscut o nouă latură a lui Radu, cea a răbdării. Ca să înțelegeți: facem acuși 7 ani de când ne știm, ne înțelegem super bine, dar a pus în ultimii anii presiune pe mine din punct de vedere al vieții sportive. Orice aș face nu e mulțumitor. ) E genul de om care te împinge să îți depășești limitele fizice. Bine-nțeles, nu ca un pedagog bun, ci cu înjurături, dar sunt bune și alea la momentul potrivit. ) Prin februarie mi-a dat block pe Strava și mi-a zis că mă deblochează dacă alerg în martie un total de 40 km. Așa am început eu călătoria asta cu alergatul, de atunci. Am alergat mai bine de 50 km în martie și mi-a dat unblock. Iar acum la semimaraton, mă așteptam să îmi zică la un moment dat “hai nașa, că ești prea slabă, mă duc înainte!”. Dar nu, nicidecum, a stat cu mine până în ultimul moment și a avut grijă de mine ca și cum aș fi fost un copil mic: “Mai vrei apă? Te dor picioarele? Păi dacă nu, ești bine-bine! Dă să-ți țin eu gelul (deși îl scosesem din centură și trebuia să îl țin în mână doar câteva sute de metri până la punctul de hidratare). Nu te mai stresa! Lasă ceasul! Ești bine, crede-mă! Mai vrei apă? Respiră corect! Cât ai pulsul acum? Hai că ești mult mai bună decât miile de oameni din spate! Mai vrei apă?” ))

Semimaratonul acesta nu a fost doar despre împingerea limitelor, ci și despre prietenie și recunoștință.

Mulțumesc, Radu finu’ bunny-pacemaker!

Running Journey – part I

Astăzi am început cursurile de NLP și sunt super entuziasmată că vor urma 9 luni de zile provocatoare care mă vor face să îmi accesez și mai mult resursele mentale și fizice (și nu numai asta).
După cele 8 ore de stat la curs am simțit nevoia să ies la alergat, să mă antrenez un pic pentru Semimaratonul de sâmbăta viitoare, mai ales că îmi făcuse poftă Alin cu mesajul lui în care fusese la o tură de 12 km alergați în pădure la Trebeș. A acceptat să mai alerge încă 5 km și cu mine.
Recunoscătoare, m-am gândit să îl duc pe un traseu nou, pe care îl descoperisem cu bicicleta, unde mi-au plăcut foarte mult și peisajele.
După garduri sărite, zgârieturi de la bălăriile înalte cu țepi și câini de stână care voiau să facă “haț! haț” cu noi, îmi arată Garminul că primii 3 km i-am făcut cu ritmul de aproximativ 6 și un pic (6:02, 6:09 și 5:50). Kilometrul 4 am simțit că l-am dus bine… și când colo îl termin cu 6:12.
Oarecum dezamăgită îi spun lui Alin: “Păi nu mai am nicio șansă să termin toată tura de 5 km sub pace-ul de 6:00/km așa cum îmi doream. Eh, asta e, nu-mi mai pasă.”
Am observat ce am gândit/spus, apoi m-am dus automat la următoarele: “Cum să gândesc asta? Cum să îmi pun singură limite? Dacă spun că nu o să pot, înseamnă că nu voi putea. Dar dacă aș spune că pot, cu siguranță reușesc. Ține de mindset, doar știu asta! Și chiar azi am învățat despre dialogul intern care dă ordin inconștientului.” Într-o clipă totul s-a schimbat! Am prins forțe noi și mi-am dovedit că voi termina toată tura așa cum țintesc mereu înainte de fiecare alergare, sub 6:00/km.

🥇Kilometrul 5 l-am terminat cu 5:02.
🎖Tura întreagă cu 5:51/km.

Facultatea de Psihologie: ON!

Unii mă știți de pe blog, din mediul online, alții din realitate. Unii doar de pe Facebook, alții de pe Instagram. Unii mă știți ca fiind un fost fotomodel, alții ca femeie de afaceri, unii ca mamă prin prisma Roxaliei. Unii mă știți de la Podu’ cu lanțuri, alții de la Romchim Protect, unii de la Azia Security Systems, alții de la GCTP și tot așa. Dar doar puțini au stat de vorbă cu sufletul meu și puținor oameni le-am vorbit despre vocația mea și ce îmi place mie cu adevărat să fac, și mai ales la ce mă pricep.
De mică am avut niște abilități extrasenzoriale pe care nu am știut să le fructific la vremea aceea. Dar de 8 ani de zile de când mi-am dat seama că pot să fac asta, am explodat în cunoaștere. Au fost 8 ani de cercetare și practică în domeniul psihospiritual și vindecare sufletească-psihică și fizică. Știți ce înseamnă ca timp de 8 ani să citești zilnic ceva despre domeniul care te interesează? Înseamnă că devii AS. Știți ce înseamnă să pui multe în practică? Să devii expert. Știți ce înseamnă să faci asta din pasiune? Să nu simți că vei lucra vreo zi în viața ta. Opt ani de zile plini de cursuri, de seminarii, de conferințe, de workshop-uri, de învățături, de întâlniri cu psihoterapeuți, zeci de ore de meditații Vipassana, sau meditații dinamice, consultații psihoterapeutice, sute de pagini de cărți citite și mai ales oameni pe care i-am vindecat. Iar călătoria din septembrie 2018 până în septembrie 2019 a fost ca un roller coaster, cu ups and downs, dar a fost super pozitivă într-un final, deși începusem într-o mega mocirlă. Și în decurs de un an, am aplicat vindecarea pe care o știam doar din punct de vedere teoretic și boom! Am înflorit!
Într-adevăr, mă uit cu drag în spate la călătoria mea, dar cel mai drag este când mă gândesc la oamenii pe care i-am ajutat. Și chiar și în lista de prieteni de aici (care citesc poate chiar acum ce am scris), am prieteni pe care i-am ajutat vorbind cu ei și 5 minute. Prieteni cărora le-am schimbat viața la 180 de grade în cel mai pozitiv mod posibil doar stând cu ei de vorbă câteva clipe. Și cred că asta e satisfacția cea mai mare, să știu oamenii din jurul meu și al tău, fericiți.
Încă din facultate, mă sunau cunoștințe care îmi cereau sfatul, mă rugau să mă întâlnesc cu ei când erau în suferință și deși nu mă știau bine, simțeau nevoia să vorbească cu mine. Am născut nevoia asta în zeci de oameni pe parcursul anilor.
Cu timpul am ajuns să văd prin structurile oamenilor, ce suferințe au, cum sunt ei, dacă au interese ascunse sau nu, fără ca ei să vorbească. Încă nu văd la toți, dar voi înțelege de ce nu îmi este permis. La un exercițiu din cadrul unui workshop de Theta Healing am “văzut” viitorul colegilor mei de acolo. Viitor din punct de vedere profesional și nu numai. Am primit telefoane peste câteva luni cu replici de genul “mi se întâmplă exact cum ai văzut tu!”.
Și Dumnezeule, câte exemple am de ți se face pielea de găină! Dar le voi scrie pe toate în Ghidul meu Spiritual pe care îl voi lansa anul viitor, de ziua mea.
Am devenit prietenă cu psihoterapeuți super buni, care au văzut în mine haruri și m-au rugat să mă ridic cu ei în Theta, pentru că eu pot vedea multe și voiau să afle mai multe răspunsuri. Pentru că acolo primesc răspunsuri. Uite un simplu exemplu: când mi-a lipsit cățelul de acasă 2 zile, în a doua noapte nu am mai rezistat, am intrat în unde Theta, și mi-am văzut câinele în cușcă la hingheri. A doua zi dimineață am sunat acolo, iar la ora 12:00 eram deja acasă cu el și îi făceam baie.
Nu e nimic înspăimântător, e doar puțină psihologie cuantică și potențialul creierului nostru mega deștept! Este neuroștiință! Este despre neocortex, despre miliardele de celule nervoase din creier, despre rețelele neuronale & co. Lumea adormită numește “nebunie”, câtă ignoranță! Să nu știi despre ce e vorba și să îți dai cu părerea.
Am prieteni dragi cărora le spun exact ce vor să îmi zică, înainte de a îmi spune acel lucru. Mereu se lasă cu “E clar, în preajma ta nu trebuie să mai gândesc!”. Datorită acestei intuiții puternice, sau poate har, m-am îndepărtat de foarte mulți oameni. Pfff, câți nu mă plac! Și dragilor, sunt în jurul nostru, peste tot… lingușitorii, șarlatanii, invidioșii. Scăpați cât mai repede de ei, nu îi lăsați în viața voastră. Am stat și eu o perioadă printre ei să îi citesc din punct de vedere psihologic. Eram înnebunită să fac asta. În mintea mea se învârteau nșpe zeci de formule… “Aaa, a reacționat așa pentru că frustrarea vine din copilărie când tatăl nu știu ce a făcut, iar mama nu știu ce nu a făcut, și etc…”. Problemele erau acolo, la ei, nu aveau treabă cu mine, și când mi-am dat seama, m-am retras de tot, nu îi mai las în viața mea, evit toxicii pe cât posibil, nu vreau să mai am de a face cu energia lor. Acum nici nu mai interpretez, doar observ, doar simt.
Prin februarie am avut un breakthrough și abia așteptam să vină vara să mă înscriu la Psihologie la Iași. A venit vara, a fost super aglomerat și super muncă la Podu’ cu lanțuri, am zis că nu e momentul.
Săptămâna trecută, pe 23 septembrie, am avut cel mai mare breakthough ever și îmi doream nespus să fiu deja înscrisă la Psihologie. Voiam să învăț să împletesc terapia de suport psihologic cu terapia spirituală, pe care deja știu să o fac. Am simțit să intru pe site-ul Universității “Petre Andrei” să văd dacă se mai pot face înscrieri. Mi-am spus că dacă se vor mai face, e cel mai mare semn de la Dumnezeu. S-a încărcat pagina, și mi-a apărut mare în față: înscrieri până la 30 septembrie! Am verificat și la Cuza, înscrierile se terminaseră la începutul lui septembrie. Mai contează, stat sau privat? Important este cât de bun vei fi ca psiholog.
Nu vă zic, a doua zi eram la medic și îmi scoteam adeverința că sunt aptă pentru facultate, apoi mi-am făcut poze tip pașaport, iar pe 25 septembrie, la ora 14:40 deja înscrisă, mă întorceam înapoi spre Bacău.

Așa că, uite-mă aici, din nou în primul an de facultate, la aproape 32 de ani, cu multă experiență în spate, și cu un viitor strălucitor în față și îmi dau seama că într-adevăr, vom înceta să învățăm abia când vom muri.

Mulțumesc că ai citit până aici… nu știu de ce ai făcut-o, dar îți mulțumesc! )