Când alergi cu îngerii

Running journey.

Astăzi am ieșit la alergare la 6:30 dimineața. Am alergat iar 7 km fără oprire și am scos pace-ul 5:50/km.

Vara mi se par tare faine alergările, ori foarte dimineață, ori după 8 seara, când nu mai e așa cald. Diferența este că dimineața e atât de liniște, nu vezi oameni, totul pare așa încetinit, e răcoare și prinzi momentul când totul se trezește la viață, se dezmorțește.

Ultimele 4 alergări au fost de 7 km, fără oprire, cu excepția alergării nr. 3, în care Alin m-a oprit după primul km să mă pozeze pe leagănul ăsta. Dar asta nu m-a împiedicat să alerg fără oprire restul traseului.

Astăzi stabillisem eu cu mine din start că nimic și nimeni nu mă va face să mă opresc în timpul alergării, nici dacă îmi apare iar acea căprioară frumoasă, nici dacă se oferă iar Alin să mă fotografieze în nu știu ce peisaje frumoase.

La kilometrul 4,60 mi se desface șiretul stâng. Am hotărât să continui așa până acasă, chit că a trebuit să fiu și mai atentă pe unde calc. Am calculat cu grijă să nu calc pe căcăceii proaspeți de capre trezite mult mai dimineață. Oricum roua din iarbă mi-a făcut gri adidașii albi, ce mai conta că și șiretul ajungea la fel?! Fain este atunci când alergi prin iarba udă, că simți super răcoare la picioare, iar vara este perfect.

La kilometrul 5:40, mi se desface și celălalt șiret. Dau înainte așa, fiind și mai atentă să nu calc cu un picior celălalt șiret. Nu știu cum s-a întâmplat, dar am început să alerg și mai tare. Ultimii 3 km cu șireturile desfăcute i-am alergat cu pace-ul 5:46, 5:42, 5:37. Observați? Cu cât mi se desfăcea un șiret, cu atât alergam mai repede. Dacă aveam și al treilea șiret de la al treilea picior, eu zic că puteam să mă apropii de 5:00/km. :)) Probabil am început să alerg mai tare, că m-am împuternicit mental când mi-am văzut șireturile căzute. Mi-am amintit de filmul “Bhaag Milkha, bhaag.” Este un film motivațional, și unul dintre filmele noastre preferate, în care mult timp, eu și Alin, ne împuterniceam la diverse lucruri care implicau forță fizică, și strigam în indiană “Bhaag, Milkha, Bhaag!”. Doar că de data asta îmi strigam singură în gând. :))

Știam că e riscant să alerg cu ele desfăcute, mai ales că sunt șireturi lungi, astfel mi-am făcut mental o cerere de protecție. După această cerere, mă gândesc să cer să mi se “lege” șireturile singure. Știți că eu încerc multe pe mine dpdv energetic. Pe la kilometrul 6 se încolăcește fiecare șiret sus, peste limba adidasului, fără să mai atingă pământul. Mai spuneți ceva….

La km 7 se desprind din “vrajă”, dar la 7,30 km ajung acasă și astfel am putut face poza de mai jos.

Chiar dacă sunt spirituală de nșpe mii de ani, de vreo 2 ani lucrez mai intens și cu îngerii. Înainte nu eram eu așa de mult “into archangels”, dar de când mi-au căzut în mână anumite “scrieri”, le-am încercat și m-am minunat, cer des protecție de la ei.

De exemplu, la începutul călătoriei cu alergatul când nu eram rezistentă și simțeam că îmi dau duhul după fiecare km, mă împuterniceam prin multe afirmații pozitive gândite pe moment și prin vizualizarea, că sunt trasă/împinsă de îngeri, și prindeam și mai multă forță.

Știu că pare funny, amuzant, că și pe mine mă amuză. În toată treaba asta serioasă și neserioasă pentru mulți, eu sunt serioasă și neserioasă. V-ați prins? Realitatea e nicicum. Important este să știm să ne punem ancore (fizice sau mentale) care să ne ajute să reușim ceva ce ne dorim.

Probabil dacă nu mi se întâmplau o groază de chestii ciudate de la 10-11 ani încoace care mă lăsau în mijlocul momentului cu “WTF look”, aș fi fost și eu sceptică. Cum sunt și acum la multe chestii, dar le accept dacă unii le cred, pentru că știu că realitățile noastre pot fi diferite… și totuși, repet, nicicum!

Partenerul meu este pragmatic, dar are și el chestii în care crede. Râde într-un fel plăcut de mine dacă întrec măsura cu ceva, și mă strigă Lingo Lingo (ca să înțelegeți tre’ să vedeți musai filmul “Miracol în celula 7” – pe Netflix), dar este conștient că trăiesc în echilibru, și n-o iau aiurea de tot.

Când mai ieșim cu bicicletele și știu că urmează un traseu de 30-40 km, eu îmi pun o protecție simplă de la Arh. Mihail. Spun “Arhanghele Mihail, protejează-mă pentru următoarele 24 de ore.” Și îmi imaginez un scut violet de protecție. (Dacă vă întâlniți cu persoane care credeți că au ceva cu voi, vă puteți imagina săbii sau cruci violet în fața voastră, în spate, și în laterală).

Bun. Și nu știam cum să fac să îi pun și protecție lui Alin fără să încalc liberul arbitru (nu avem voie să facem ceva pentru cineva, chiar dacă noi credem că e pentru binele lui, dacă acel cineva nu ne dă acordul). Și așa, ușor temătoare, și voce plăpândă, cu inima cât un purice la așteptarea răspunsului lui Alin la întrebarea mea “Vrei să te protejeze Arh Mihail 24 de ore?”, aud deodată un “Dacum!” 😂

Și zbaaang l-am băgat într-un scut purpuriu. :))) Am tras atunci 42 de km ca nebunii alături de tiruri. :)) Și când nu erau tiruri, erau poteci, gropi, văi și tot felul de balauri. :))

De atunci îl întreb mereu dacă vrea protecție, el îmi zice DA, și apoi fac eu toată treaba în câteva secunde.

Și dacă tot ați intrat pe blogul meu crezând că citiți o postare plină de motivare pentru alergare, vă dau eu acum motivare! De văzut filmul “Bhaag Milkha, bhaag”! Durează 3 ore, dar este atât de fain, încât nu simți cum trece timpul. După ce am văzut filmul acum câțiva ani, o perioadă noi doi nu mai ascultam muzică normală, ci soundtrack-urile din film. :)) Zindaaaa, hai toh, Pyaalaaaa…. :)) Hai, v-am lăsat! Vizionare plăcută!

P.S. Când plec la drum lung și sunt la volan, îmi imaginez că îi pun în centură în spate și pe Arhanghelii Mihail și Gabriel, și 2-3 secunde mi-i imaginez super amuzanți și cum se distrează în spate ca niște tineri, și apoi îmi dau seama că am înnebunit, zâmbesc și îmi continui drumul. Evident, protejată. :))

Nuntă-n ochi, pentru că n-au mai ajuns în cer

Până la urmă, după cei 5 km de ieri alergați care mi-au adus un trofeu și 2 cupe, am făcut cu bicicleta 21,3 km. Mă gândeam că o să mă plimb 10 km prin Parcul Gherăiești ca să îmi pot lua cel de al doilea trofeu, și că voi pleca apoi acasă. Dar nici nu fac 2,5 km că mă sună Alin.

“Stimată doamnă, îmi permiteți să vă ofer o înghețată în Parcul Cancicov?”

Bine, nu a spus chiar așa, dar cu siguranță s-a încadrat doar în 4 cuvinte pentru CĂ s-a grăbit CĂ știa CĂ nu pot să conduc cu o mână în aer prea mult timp.

Ideea am prins-o, voia să ne plimbăm mai mult prin oraș cu bicicletele, și cred că are boala aia pe care o au unii bărbați care vor să-și îngrașe iubitele, altfel nu înțeleg de unde e dorința asta a lui continuă să îmi ofere mereu înghețată când ajungem cu bicicletele în Parcul Libertății (ce frumos mai suna în trecut).

Făcut juma de oraș, îmi distrug buclele alea frumoase făcute după alergat pe care vi le-am filmat și vouă la story, iar la întoarcere o luăm pe dig. Nici nu intrăm bine pe dig, zbang o musculiță în ochiul stâng. Nu mă opresc, o las să se dizolve. Macabru, da… dar oricum murise la mine în ochi din start.

Mai pedalez, zbang, și a doua musculiță tot în ochiul stâng. Mă plâng lui Alin că viața mea nu mai poate continua în halul ăsta cu două muște-n ochi. El mă împuternicește cu o glumă de genul “ai două ca să facă nuntă bla bla bla…”. Da’ io știam că n-au cum să facă nuntă moarte, da’ nu i-am mai zis lui Alin.

Peste 2 km aveam deja 15 muște moarte, toate în ochiul stâng. Mă juuur! :))) Mici-mici, da’ multe. La un moment dat, așa șpanchie cum îl țineam, a început să îmi curgă ochiul.

Alin se uită ciudat la mine și cred că ar fi bănuit că o fi fost rimelul, da’ sigur nu știa că e waterproof, și că dâra de lacrimă cu negru, era de fapt înmormântarea muștelor, care ieșeau din ochi una câte una.

Amin!

Steluță căzătoare

Și dacă tot am vorbit vineri la story pe Instagram despre străbunica mea, “mama Stela”, ieri am avut reuniune de familie la țară, unde ne-am adunat și mai mulți membri, căăăci Victor este cel mai mic verișor prim al meu (are 3 luni jumătate), și este fiul unchiului meu – cel care se ciondănea mai mereu cu străbunica mea. :)))

Și pentru că am lucrat cu mine profund în ultima lună, l-am ținut mult timp pe Victor în brațe, și pot spune că aș putea fi pregătită să devin mamă de băieți (fetele mele știu ce blocaje aveam aici). :)) Mai ales că acum știu, datorită Mihaelei, că îmi apar pe toți stâlpii în astrologia chinezească numai cromozomi XY, și floarea iubirii în decembrie… gata, asta-i! Rămâne să mă gândesc la un nume de băiat și să mă hotărăsc în următoarele 6 luni dacă mai vreau al doilea copil. 😂 Numele de fată e pregătit încă de la începutul relației noastre.

Până atunci, mă bucur de alți bebeluși, la sfârșitul lunii vor naște 3 femei importante din viața mea: soția fratelui meu, verișoara mea bună și prietena mea. ♥️♥️♥️ O să vină pofta? N-o să vină? Vom vedea! :)))

P.S. Care erau șansele ca după ce am vorbit la story despre “mama Stela”, să ies cu bicicleta, să merg random pe o străduță, să mă întâlnesc cu nașul meu și să aibă un pui de Akita American de 5 luni, pe nume Stela?

Btw, la această reuniune, vorbind mult despre Steluța, mi-am dat seama că am uitat să vă spun că îmi amintesc foarte multe din ultimele 2 zile din viața ei: 4-5 februarie 1993. Deci amintirile mele cu ea nu erau numai alea în care io eram un drac împielițat. :))

P.P.S. Dacă nu vă plictisesc prea mult, chiar aș putea să vă mai vorbesc la stories despre amintirile mele. Prima parte o găsiți în reperul “Povești” (pe Instagram).

P.P.P.S. Și chiar dacă o să vă plictisesc, io tot voi vorbi. Nu de alta, dar sigur mama Stela vrea să vă vorbesc despre ea, altfel nu aș mai visa-o atât de des în ultima perioadă.

P.P.P.P.S Mi-am amintit cum eram mică și oamenii mă opreau pe drum să îmi spună cât de bine semăn cu Steluța și că am ochii ei.

P.P.P.P.P.S. Era scorpioancă, 19 noiembrie.

Va urma!

Queen of the Mountains

Nu avem zilnic ambiția de a ne autodepăși. Uneori e nevoie de ceva factori externi să apese click pe un buton din noi care să declanșeze dorința de autodepășire, sau alteori competitivitate. Desigur, acolo unde este benefică. De exemplu, în sport. Când ești competitiv și vrei să câștigi ceva, oarecum tu trebuie să devii mai bun decât cel/cea care erai ieri, și asta e minunat.

Astfel, Strava ne împinge prin trofeele ei digitale și prin segmentele care te anunță pe cel loc ai ieșit dintre toți cei care au alergat/pedalat pe acel segment, să vrei să faci mai mult. Mai multă performanță, mai multă activitate, mai mult “ridicat curu’ de pe canapea”.

Alin m-a scos ieri cu bicicleta să câștig niște coroane, nu numa’ cupe. O coroană înseamnă locul 1. Adică “cea mai tare din parcare”, adică prima care a alergat/pedalat cel mai tare pe un anumit segment (traseu). Coroana se numește Queen of the Mountains pentru femei (#QOM) și Kings of the Mountains pentru bărbați (#KOM). Sună bine titlul ăsta, nu? Ieri am luat 2 titluri de QOM pe 2 segmente din 4. Pe celelalte segmente am luat locul 2 (mai aveam 6 secunde și aveam și aici QOM) și locul 4.

Eu înțeleg și senzația aia de relaxare când faci sport. Am tabloul de ieri în fața: oamenii se plimbau chill cu bicicleta pe dig, unii alergau, alții doar se plimbau și se bucurau de vremea frumoasă, iar eu disperată să iau coroana: picioarele forjate la aproape maxim, crazy eyes, muște-n gură și plină toată de noroi de la bălți. Dar când am ajuns toți ăștia de mai sus acasă și ne-am sincronizat ceasurile cu Strava, cini s-o putut numi “Regina Munților crazy eyes bitch”? Cini? 😂 Măcar vreo 2 zile, că aici e cu detronare rapidă. 😂

Copac alb, copac negru

23 de km astăzi, pe un traseu nou și extrem de frumos.
M-a dus Alin și prin pădurea de plopi albi pe care o vedeam mereu pe cealaltă parte a râului în timp ce alergam. Mi-am dorit atât de mult să ajung la ea de fiecare dată când o zăream, mi se pare perfectă. În această pădure văzusem de la distanță șacalii acum câteva luni. 😍
72CFF982-B6CA-4A70-8CD9-A2C5965D3A05
Și azi în timp ce mergeam cu bicicleta prin ea și adulmecam tot și încercam să înmagazinez fiecare imagine din fața ochilor, mi-am adus aminte de un moment povestit de tata.
Aveam în jur de 3 ani și a trebuit să mă ia cu el până la Râmnicu Sărat unde avea treabă. Dacă mai țineți minte, drumul E85 până prin ‘99 avea doar o bandă pe sens, și erau copaci mulți pe o parte și alta a drumului. Cum stăteam eu cu nasul lipit de geam și plictisindu-mă în acel Aro albastru care probabil nici muzică nu avea, încep să zic încontinuu ca o mantră fără sfârșit “copac alb, copac negru, copac alb, copac negru, copac alb, copac alb, copac negru.” Și o țin așa mult timp până când tata iese din overthinkingul în care era băgat și deodată este atent la mine și aude “incantația”. Nu știu dacă mi-a zis să mă opresc sau m-a lăsat în pace, dar un lucru este cert. Bine, semi cert. Cred că atunci a fost momentul în care am decis că mie îmi plac copacii albi. Ori de câte ori îmi apare în față un plop alb sau un mesteacăn, zăbovesc minim 2-3 secunde și îl privesc chiar și dacă mă grăbesc. Nu îl las din privire până nu trec de el. ❤️ Ochii ăia de pe ei mă fixează, iar eu niciodată nu pierd la un joc de “eye contact”. ;)

B2053727-DD15-40E8-B4A8-4134AF12375C

Comăneci, Jolie și Zâna Măseluță

Am găsit povestioara asta scrisă pe Facebook, pe 25 aprilie 2019, și m-am gândit să o las și aici: ❤️

Acum câteva săptămâni bune când eram cu Roxalia într-o sală de așteptare, ridică o revista de nișa fashion, ajunge la o reclamă cu Angelina Jolie și îmi spune că e o femeie frumoasă. Îi afirm și eu același lucru și adaug că acum mulți ani a fost catalogată ca fiind cea mai frumoasă femeie din lume. Lasă revista în jos, se uită la mine și îmi zice “Cum de nu ai fost tu?” Timp în care toți din sala de așteptare și-au coborât ochii din revistele lor, îndreptându-i spre fața mea să verifice ce a spus Roxalia.
După 2-3 săptămâni mă roagă să îi arat fotografii cu “femeia aia frumoasă, mami!”. Îi pun un filmuleț de pe YouTube în care se derulau mai multe poze cu Angelina. “Nu mi se mai pare chiar atât de frumoasă. Și totuși… dacă ea a ocupat locul 1, tu ai fost pe 2, mami? Trebuia să fii pe 1, oricum.” :)))

În seara asta, înainte de culcare își tot făcea calcule cu dinții ei. Câți ar trebui să mai cadă, ce va face ea în viitor fără canini, oare câți bani o să îi pun eu, Zâna-Măseluță, sub pernă (azi și-a scos singură un incisiv lateral în timpul unei plimbări cu o super calmitate), etc. Tot bâzâia, îi spun să se culce pentru a zecea oară… și pare că înțelege. Se face liniște pentru un minut. Deodată rupe liniștea și zice “Nadia Comănești”.
– Nadia Comăneci, Roxalia!
– Da, nici nu știu cine e!
– E prima gimnastă din istorie care a luat nota 10 la olimpiade.
– O să iau și eu 10. (zice super încrezătoare)
– Roxalia, dar tu ai renunțat la gimnastică.
– Dar mă apuc iar și iau 10. Se pune?
– Da, se pune.

Cine aș fi eu să îi tai aripile? Mereu îi spun că poate obține ce vrea dacă își dorește cu adevărat. Un lucru care-mi place enorm la Roxalia este că se vede numărul 1 în ceea ce este, mă vede numărul 1 în ceea ce sunt… și dacă asta nu e atitudinea corectă, atunci care e?

P.S. Roxalia a stat peste umărul meu în timp ce am scris prima parte despre Angelina și adaugă: “poți să scrii acolo că mi-am dat seama că e cam urâțică și tu ești mult mai frumoasă, dar păcat că nu te-ai înscris la concurs.” 😂😂😂 Made my night!

Rxl, 8cu5.

Easter Bunny Trophy

Acum câteva zile Alin mi-a spus “Dacă ești cuminte, te voi duce într-un loc frumos cu bicicleta.” Nu înțeleg ce înseamnă pentru el să fiu cuminte sau nu, dar io chiar am fost, și azi mi-a scris declarația și m-a dus.
Nu numai că mi-a plăcut la nebunie primii kilometri prin tot ce reprezenta natura – verde crud, soare strălucitor și mai ales un miros specific al pământului care m-a dus în timp, în copilăria mea, dar am avut parte și de aventură. Instant s-a auzit un boom de tip blossom in Anahata mea. Așa mi-am putut da seama și sunt din nou recunoscătoare pentru copilăria mea petrecută la bunici. A fost mirifică. Că io când am simțit acel miros în nări, n-am stat să mă gândesc la drobu’ de azi dimineața, ci am stat să mă gândesc dacă mai am sau nu vreo traumă din copilărie. Îmi fac des asemenea introspecții până storc tot din mine. Și cum eram eu colo cu mintea în profunzimea mea, îl aud pe Alin zicându-mi că e momentul să pedalez mai tare dacă vreau să “dizolv” felia de drob, gura de salata boeuf, cele 4 chifteluțe din salata de chiftele, oul roșu și ceapa verde de azi dimineața de la micul dejun (mi le-a enumerat fix pe toate). Apoi îmi zice: “Come on girl, you need to make room for sarmale and cozonac.” Bine, nu a zis chiar așa, dar știam că tre’ să pedalez la greu prin toate gropile din toate coclaurile unde mă ducea.
Și la un moment dat am ajuns în cel mai fain loc pe care l-am văzut în toată carantina asta. M-a dus pe șantierul unde se face centura. :)))) Băi băiatule, zici că eram în deșertul din Mad Max 2. Bineînțeles, dupa 3 luni în Vaslui.
Am fost suuuper fericită. Chiar mă gândeam, cum putem salva Paștele ăsta?!? Da, e nice și cute doar noi 3 în casă, cu masa de Paște tot îmbelșugată… dar simțeam nevoia de aventură de Paște ca în ceilalți ani. Și am avut-o! 18 km de aventură. ❤️

1A1A6CAE-A869-48C0-8E38-48F340C9C453

#staiacasă

 

B46B9DC7-9656-4617-8A1D-E98879B9B5B2
O poză cu mine și Ion, de când aveam eu 2 ani, și el 3. Doi ani și un scalp impecabil. Mai dura asta  cu impecabilitatea încă vreo 2 ani și urma acest tablou: Aveam in jur de 4 ani. Eram la bunicii materni în ogradă (aka curtea din poză), iar frate-miu voia să mă plimbe cu roaba. M-am urcat în ea și eram pregătită pentru o aventură de nedescris. S-a chinuit Ion să mă ridice, cred că a reușit un pic, că altfel nu s-ar fi întâmplat să o lase deodată cu putere jos, iar ceafa mea să se izbească zdravăn de o cărămidă. Cam cu intensitatea cu care țâșnea sângele din spatele capului, cam cu atâta intensitate urlam și eu.

Vine bunicu’. Observă ce am pățit, super f*king calm se îndepărtează de mine, se întoarce mai apoi cu o cârpă (de genul prosop de bucătărie, aka ștergar, sau cum doriți voi să îi spuneți). În clipa aceea, în momentul în care a ținut prosopul strâns de ceafa mea, durerea s-a dus în totalitate. Mă simțeam în siguranță cu bunicu’. Sentimentul de atunci nu îl pot uita. Deși nu de el eram răsfățată zilnic, bunica era aceea care ne făcea gogoși la micul dejun și toate poftele, în schimb, bunicul doar “ne observa”, ne iubea prin propriul său limbaj de iubire, dar chiar și așa, am simțit o conexiune puternică cu el. Ne iubea și ne iubește. Îi iubesc pe amândoi și mă bucur că îi am în viață. Acum a venit momentul ca datorită nouă, ei să se simtă în siguranță. Schimbăm rolurile.

Stați acasă pentru bunicii noștri dacă aveți impresia că voi sunteți invincibili și că nu veți păți nimic. Dacă aveți bunici care stau la oraș și ies din casă, vorbiți cu ei la telefon și explicați-le frumos de ce este important să rămână acasă, fără să-i panicați. Pe voi sigur vă ascultă, că vă iubește! Un om informat este un om puternic.

#StațiAcasă!

Top 5 peripeții în ploaie

Top 5 peripeții în ploaie cu vibe pozitiv

1. Praga, noiembrie 2015. Mi-am dorit să merg în ultima zi de stat în Praga să vedem Charles Bridge gol (este unul dintre cele mai aglomerate poduri din lume). Dar pentru asta, ar fi trebuit să ajungem acolo între 5 și 6 dimineața. Era mai mult dorința mea. Când a sunat ceasul dimineața  și am văzut că plouă destul de tare, nu voiam să îi cer lui Alin să mai mergem, plus că, din cauza vremii parcă nu mai aveam chef. Sau poate îmi era rușine să îi mai cer asta. Dar el știind că pentru mine e important și aveam să regret mai târziu că nu am fost, m-a convins să mergem. Vă dați seama? El m-a “convins” să mergem. Ca să nu mă cert eu cu mine mai târziu, a vrut să aplaneze un potențial conflict interior. :)) Ne-a plouat, am rătăcit și drumul, dar faptul că am ajuns la Charles Bridge și l-am văzut gol în toată splendoarea lui, a meritat fiecare picătură de apă. ❤️

2. Africa de Sud, februarie 2020. Era prima seară după ce am ajuns în Kruger. Când am ajuns în micul lor aeroport ne-a izbit un val de căldură, erau în jur de 37 de grade. După un super safari în care s-a terminat cu tunete și fulgere, ne-am dus în cameră să ne schimbăm pentru cină. Când să ieșim din bungalow și să mergem către restaurantul care era la vreo 2 minute de mers prin grădina lor, a început să plouă puternic, cu bulbuci. Eu eram îmbrăcată cu rochiță de vară, dar așa am mers, nu m-am mai schimbat. Cu tot cu umbrelă, am ajuns uzi leoarcă la restaurant. Restaurantul era deschis din punct de vedere arhitectural, adică doar acoperiș și 2 pereți. Ploua atât de tare, fix ca o furtună de aia amazoniană, încât picăturile intrau pe diagonală în restaurant. S-a luat curentul. Masa a fost gata în 30 de minute, am avut parte de dans și mâncare bună la lumina sfeșnicelor. Am avut un vibe bun, m-am simțit extraordinar de bine și nu m-a deranjat că ne-a plouat. Bun, cu vibe-ul ăsta din suflet urmează să mergem în cameră. Ajungem la bungalow și observăm că nu avem lumină și curent. Știind povestea de la restaurant, ne-am gândit că nu au un generator atât de puternic în mijlocul rezervației și că a doua zi vor repara ei ce a stricat furtuna, așa că cu ajutorul lanternei de la telefon m-am demachiat. Ne-am adaptat foarte repede la viața asta în întuneric, pentru că aveam experiență de la serialul “See” în care toată lumea era oarbă, normal. :)) Ne-a făcut și mai recunoscători pentru faptul că avem o vedere bună. Dimineața la 5 mă machiez tot la lumina lanternei de la telefon. Mergem într-un alt Safari la 6, iar când ne întoarcem la ora 9 la micul dejun începem să îi întrebăm pe toți cum le-a fost pe întuneric aseară. Ei bine, toți au avut lumină în vilele lor. :))) Iar cei care nu au avut atunci când au ajuns în cameră: “A, păi am sunat repede la recepție să vină să repare, și au reparat.” :)))) Am stat să mă gândesc, noi de ce nu am făcut asta? De ce ne-am adaptat imediat situației? Și a venit răspunsul: pentru că ne place aventura! 😂Noi ne-am distrat super tare și pe întuneric. Nici nu ai cum să nu te distrezi într-un asemenea bungalow cu piscină proprie și cu o ditamai curtea cu vegetație în spatele camerei, în care nu te vede nimeni… iykwim. ;)

3. China, octombrie 2017. Noi am fost invitați în China de către niște parteneri de afaceri la nunta fiului partenerului nostru. În cele 10 zile am avut un program prestabilit de ei. Nu ne-am abătut deloc de la el pentru că suna bine. În ultima zi de stat în Beijing era stabilit să mergem la Zidul Chinezesc, după care aveam să plecăm la Disneyland în Shanghai a doua zi. Cu o zi înainte de zid, ne-au spus că urmează niște ploi puternice și nu prea este indicat să mergem la Zidul Chinezesc și dacă am dori mai degrabă să stăm la hotel să ne odihnim. Vă dați seama? Eu, Roxana, să stau în China, să rămân în hotel și să ratez șansa să văd Zidul Chinezesc! Pfff… păi dacă voiam asta, rămâneam în hotel la Podu’ cu lanțuri, că și așa locuiam acolo într-o cameră de 2 luni. Era fix în perioada aia în care munceam ca nebuna de la 6-7 dimineața până la 2-3 dimineața, zilnic. Alin, Roxalia și părinții mei erau în același asentiment cu mine, voiau să vadă Zidul indiferent de vreme. Le-am spus că oricât de tare ar ploua, noi vrem să mergem. S-au conformat și a doua zi ne-au trimis acolo cu ghidul (o chinezoaică vorbitoare de română, după ce a învățat limba aproape la perfecție în Universitatea din Beijing) și cu încă un cuplu (ea fiind directoarea lor). Am ajuns la poalele Zidului, ne-au cumpărat bilete și ne-au spus că ne așteaptă acolo că lor li se pare periculos. Credeți-mă, în afară de ploaia cu bulbuci, nu a fost absolut nimic periculos. La fel, noi aveam un super vibe. Râdeam și făceam glume ca niște copii mici năstrusnici, ne bucuram că ne-au adus acolo, deși încercau cu o zi înainte să ne convingă să nu mai mergem (probabil le era lor lene după atâtea drumuri cu noi peste tot). Vântul și ploaia băteau din toate părțile, ne opream din când în când să îi storc Roxaliei șosetele de apă, dar bucuria pe care am simțit-o atunci, chiar nu aș putea să o redau în cuvinte. Niciunul nu a răcit.

85529C0A-89F2-4244-B5E8-B12825D47B4D

4. Bacău, septembrie 2019. Bucățica asta am scris-o chiar atunci pe Instagram, așa că dau copy paste, ca să se simtă mai bine vibe-ul meu din acea seară: 

Treaba stă în felul următor: Eu și Alin ne-am băgat la un challenge pe Strava, în care timp de 4 săptămâni, începând cu 2 septembrie, trebuie să facem activități (alergat, pedalat, înot, forță, etc) timp de minim 5 zile pe săptămână. Ieri ar fi trebuit să ajungem în Ro pe la 17:30 și ne planificasem noi o alergare la ora 19:00. Dar cum a avut avionul întârziere 4 ore, am intrat în casă la 22:00, așa că planul a căzut. So, a rămas să venim acasă azi (3 septembrie) pe la 18:50 și să alergăm la 19:00. Dar pe la 19:15 când voiam să plec de la Pod, văd un pui de cățel maidanez (cam de 10 luni), tare jucăuș, prin grădina de vară. Super drăgălaș, dacă îi spuneam “cuțu, cuțu” venea la mine, se rostogolea, se juca, mă lăsa să-l iau dintre picioarele clienților. “Îl iau acasă”, mi-am zis. Cu mine îl aveam și pe pisoiul meu, dar stătea în cușca lui. Îi pun pe amândoi în mașină, îi scriu lui Alin să mă aștepte în parcare acasă că am să îi arăt ceva. Ajung, el era sprijinit de mașina lui, ies repede mai întâi eu și mă întreabă: “Doi?” Simțea că mai am un animal în plus cu mine. :)) Intrăm cu el în casă, și înainte să îl pun în contact cu Dragonu’, verific sexul. E fetiță. Se miros, dau din coadă, toate bune și frumoase. Mă îmbrac repede, îmi iau doar bustieră sport și leggings și la 7:40 ieșim la alergat. Alegem tot traseul nostru de 7 km, prin pădure, lângă dig, apoi parc. După kilometrul 3, începe să plouă tare. A fost un mod fain de a mă face să alerg și mai tare următorii 4 km, chit că aveam adidașii și șosetele îmbibate cu apă. Îmi bag telefonul în bustieră și alerg cu ritmul de apx 5:45/km. Ca niciodată obstacole: a început să îmi sângereze un deget de la picior, mă durea tare în stânga sus, a început să mă usture ochiul drept, posibil să fi început să se dizolve musculița care îmi intrase în ochi pe la km 2, se prindeau de talpa mea tot felul de crengi cu spini pe care le căram câțiva metri. Alin mi le smulgea și încerca să mă ambiționeze, el mereu are darul de a mă motiva: “Bravo! Ești bună, continuă așa! Alergi foarte bine!”

Am ajuns acasă udă leoarcă, dar cu o mare satisfacție, îmi dau jos ultra “booștii” mei albi, deveniți negri, mă întind pe podea și îmi pun întrebarea supremă: Oare ce nume să îi pun?

Later edit din martie 2020: Cățelușa e încă alături de noi, am vaccinat-o, am sterilizat-o, am cipat-o și i-am pus numele Samhara Kali. A rămas super jucăușă. E genul de cățel care atunci când dă din coadă, i se mișcă tot corpul.

5. Saturn, iulie 2016. Eram cu Roxalia (atunci avea 5 ani jumătate) la mare chiar pe plajă, singure, la o plimbare. Era trecut de ora 16. Ne aflam în acel moment de conectare mamă-fiică, ne simțeam bine, făceam glume și aveam inima deschisă amândouă. Ne îndepărtasem de hotel, cam la 10 minute de mers pe jos. După vreo 2 minute de picături a urmat o ploaie de vară puternică, cu bulbuci. Timp în care am putut să mă retrag cu ea sub copertina unui magazin. S-au mai retras lângă noi aproximativ 5 oameni. Am așteptat acolo vreo 2-3 minute să se oprească ploaia. M-am gândit că dacă rămânem acolo, ar mai putea dura și o oră.
Mă aplec către Roxalia și o întreb: “Ești pregătită să trăiești o aventură?” 
Răspunsul ei a venit când nici nu am terminat bine întrebarea: “Daaa!”. “Bine, Roxalia… la 1, 2, 3 și… fugim prin ploaie până la hotel!”.

Am început să ne îndepărtăm de acei 5 oameni, cântând și țipând de bucurie că trăim acea aventură, cu ploaia caldă de vară peste noi, m-am întors să văd ce fac oamenii care au rămas acolo, se uitau cu jind la noi, parcă ar fi vrut și ei să aibă parte de o aventură. Dar au rămas pe loc, nu s-au aventurat… pentru că ei n-aveau inima deschisă.

Lasă portița închisă

69ACC084-2DE8-43E9-BCDD-94B4BF224D9E


Povesteam cu voi în trecut, ba pe la un story, ba pe la o descriere pe Instagram că eu nu mai beau alcool de la nunta Elinei, de pe 4 august 2019. M-am hotărât deodată așa, să nu îi mai dau corpului calorii inutile, și pumni în ficat și-n creier, mai ales că eu mă duc imediat în starea de euforie la petreceri și fără alcool. Și acum vă puteți imagina care ar fi nivelul de euforie la mine cu alcool. :)))

Bun, și eram atât de mândră de mine că l-am scos din uz, fără a fi nevoită neapărat să fac asta, fiind doar alegerea mea. Greu tare nu mi-a fost, că eu beam oricum rar și puțin. Dar chiar și așa, când îți interzici ceva… e ca fructul oprit. Azi am împlinit 6 luni fără strop de alcool. Dar ieri cum am fost pe la 5 podgorii & crame, și am avut degustări din câte 5-6 vinuri, iaca mai în glumă mai în serios am băut puțin alcool.


Ce înseamnă mai în glumă: la început puneam vinul doar pe limbă să îi simt buchetul, fără să alunece pe gât.

Ce înseamnă mai în serios: cât făceam poza aceasta, Alin tot îmi zicea să mai stau, și na… cât să stau cu vinul ăla care curgea direct în gură? :))) Așa că am luat 2 înghițituri. Când mă întorc la masa care era la câțiva metri de acest peisaj, înainte să vină desertul (care apropo, a fost prima oară când am mâncat cremă de mușcată rose) ne-a fost oferit un vin dulce, incredibil de bun, ce mi-a amintit de un vin anume pe care l-am băut eu când eram pe la “începuturile cu Alin”. Am băut tot sfertul de pahar. Și apoi pe la ora 23:00, boom un shot de rom, fiind într-o semi horă înghesuită cu artistul care cânta live jazz & blues pe micuța scenă de la The Piano Bar, arătându-i lui cum stă treaba cu “Trandafir de la Moldova”. 

Dar shotul acesta a fost așa negândit, a mers acolo, pentru că deja mersese treaba și cu vinul de la prânz. Doar pentru că îmi încălcasem regula o dată, am făcut-o și a doua oară.

Și acum să vin cu analogia, pentru că mereu există o analogie. Când începi să strici un ciclu de bunătate cu ceva rău, automat va veni mai mult rău. Imaginează-ți că ai un cerc. Fiind un cerc, el este închis. Dacă deschizi tu voit o ușiță și accepți ceva rău, e posibil ca pe acolo să intre mai mult rău, pentru că tu ai permis asta încă de la răul cel mai mic. Exemplu în relația de cuplu: te-a jignit partenerul (în sensul de abuz verbal). Apoi tu îl ierți, fără prea mult scandal, și pentru că portița a rămas deschisă, și el vede că a mers și așa, s-ar putea să vină și cu mai mult abuz pe acea poartă… până devine obișnuință pentru ambii parteneri. “Unde dai o dată, mai e loc și pentru a doua oară.” Nu știu de ce am pus în ghilimele, o fi zis-o vreun mare înțelept, cumva? :)) Dragii mei, ați înțeles voi ideea, care chiar nu are treabă cu alcoolul, dacă permiteți o dată un rău și nu închideți ușa imediat, acel rău va veni cu mai multă putere a doua oară.
Aveți grijă de voi și de sufletele voastre! Lăsați portița închisă. 

Îți poți duce trupul la alt nivel indiferent de vârstă

Dacă ai momente grele și te simți trist, te autocritici și ai impresia că nu-ți ies anumite treburi în viața ta, de ce nu încerci să faci ceva cu trupul tău? Nu-ți subestima corpul niciodată, cu practică zilnică vei ajunge să faci anumite lucruri, despre care tu crezi momentan că nu le vei putea face vreodată. Dar el poate, poate orice. Și știi ce bună dispoziție îți va da reușita asta? Te trezește la viață, vei vrea și mai mult. Vei vrea să ai grijă de corpul tău. Vei înțelege mai bine toate propozițiile alea cu “trupul tău, templul tău”, și nu ți se vor mai părea un clișeu. Vei ajunge să îi dai hrană cât mai curată, îi vei da minim doi litri de apă pe zi, odihnă suficientă, respirații conștiente, îl vei mișca mai des, știind că asta îl va face fericit și sănătos. Iar când el e așa și tu ești. Și când tu ești fericit și ai încredere în tine și te iubești, vor veni toate la tine: o relație de cuplu fericită și împlinită, pasiune în muncă, abundență financiară, sănătate, o bună înțelegere cu oamenii din jurul tău, și multe alte satisfacții. 

Pe lângă toată dezvoltarea pe care mi-o ofer pentru trup, minte și suflet, când vine vorba de trup, mereu mi-am dorit să îl supun la lucruri noi, să îmi arăt mie că pot.  Mi-am supus corpul în fel și chip: l-am învățat să călărească un cal (să țin în control, între pulpe, un cal de juma’ de tonă, să galopez, să îndrum calul să sară obstacole, etc), l-am expus potențialelor lovituri din kickboxing 6 luni de zile, l-am expus pedalatului de zeci de kilometri, am alergat aproape 500 de km în primul meu an de alergat, urcându-l și pe podium după primul meu Semimaraton, pe podium l-am urcat și după primele 3 zile de lupte libere la vârsta de 13 ani, l-am învățat să se dea cu placa, să schieze și să patineze, l-am expus adrenalinei sărind cu parașuta, cu parapanta și mergând cu viteză în tot felul de boburi de vară. Mi l-am învinețit de mică la fotbal, miuța, volei, handbal, mi-am blocat mâna jucând badminton ore încontinuu, mi-am julit picioarele dându-mă pe role și mi-am julit coatele căzând de pe motoscuter. 

Mi-am dus inima la un alt nivel mergând la toate tipurile de clase de la sală. M-am cățărat în copaci și am escaladat munți și toate minunile dintr-un Aventura Park, am învățat echilibrul și concentrarea ochilor la airsoft, am înotat până la epuizare la Swimathon cu febră 40. M-am dat cu sania prin pădure, printre copaci, și cred că numai Dumnezeu m-a ținut în viață și avea grijă apoi să-mi oblojească rănile și vânătăile și să-mi vindece degerăturile pe care le aveam după o zi la țară stând numai prin zăpadă îmbrăcată cu haine având tehnologia anilor ‘90 și nu cu haine impermeabile și nici cu straturi de izolație termică așa cum putem găsi de cumpărat în zilele acestea. 

Acum, citind toate astea pare că l-am expus multor riscuri, dar în prezent e sănătos și mai puternic ca niciodată, și poate nu ar fi fost așa fără această călătorie. 

Alin știe toate dorințele acestea în care îmi doresc să încerc orice e nou și el a fost acea persoană care mi-a spus în noiembrie că se va deschide o sală de Pole Fitness în Bacău. Nici nu am citit bine despre ce e vorba și mi-am spus DA instant. Și uite că la Pole Fitness am învățat să fac Salamba Sirsana și nu la Yoga, deși fac și Yoga de mai mult timp. 

Sunt foarte puține activități fizice pe care nu le-am practicat, dar mai am o viață întreagă să le bifez pe toate, iar asta îmi dă o satisfacție de nedescris. Îmi dă curaj! Iar curajul acesta îl iau și îl folosesc și în alte părți. Curajul de a îmi face o viață așa cum îmi doresc EU. 

But, first, because only you know your real struggle, be there for yourself. Stand TALL to be your own best friend.

68FC1515-7092-491E-A8C0-7C1FE9D92DA3 

Running Journey – part II.

 

După Semimaratonul de la Bacău de acum 3 săptămâni, prinsă cu înscrierea la facultate, școala de NLP și alte responsabilități existente, nu am mai văzut alergatul prioritar și astfel am alergat foarte rar.
Știam că în scurt timp avea să aibă loc Bucharest Marathon and Halfmarathon, dar pentru că Alin nu a zis nimic referitor la el, și cum nici eu nu îmi lansasem vreo intenție, stabilisem oarecum în mintea mea să nu merg anul acesta, deși ardea așa ușor o dorință de anul trecut, de la ediția anterioară, de când îmi pusesem eu limita aceea “Eu nu voi putea alerga niciodată un semimaraton.”
Cu 2 săptămâni înainte de Bucharest Marathon, Zuzu Fit Romania face un concurs online unde pune la bătaie 5 înscrieri la ce curse își doresc câștigătorii. Mă înscriu la concursul cu tragere la sorți și îmi zic “Dacă Universul vrea ca eu să particip la Semimaratonul de la București, atunci voi câștiga o înscriere.”
Și ce credeți? Universul a vrut. Și uite așa, doar cu 3 alergări mici făcute în ultimele 3 săptămâni înainte de concurs, m-am dus la București.
Alin și finul nostru, Radu, au alergat alături de mine. Alin mai puțin alături. ) A terminat cu aproape 1 km înaintea mea. Dar Radu, să îi dea Dumnezeu sănătate, a fost pacemaker-ul meu. ) Radu a terminat anul trecut semimaratonul cu timpul 1:36:00, iar anul ăsta, din cauza mea, l-a terminat în 2:07:15. Bine, din start mi-a zis că nu vrea să își doboare acum recordul, ci să stea cu mine, să îl fac sub 2:00:00.
Ce am învățat din experiența de la București:
– Dacă pornești tare-tare la început, dar nu ești antrenat și nu ai resurse, de la mijlocul cursei până la final o să fii rupt de oboseală. Asta mi-a zis mereu Alin, dar nu am vrut să îl ascult până acum, crezând că startul e important, după care menținerea lui. Dar nu mereu îl poți menține. De asta mi-a și demonstrat acum, a stat primii 4-5 km la câțiva metri în spatele meu, după care m-a depășit și dus a fost până la final.
– Gelurile pot face uneori mai mult rău decât bine. Pe la kilometrul 8 am luat un shot, iar pe la kilometrul 15 am luat 2 guri de gel, după care am băut apă. Ultimii 3 kilometri au fost mega grei, eram amețită, mi-era teamă să nu leșin. Bine, nu neapărat leșin de ăla clasic… cred că mai degrabă mi-era teamă să nu mă opresc de tot din cauza amețelii. )) Am trecut prin nșpe mii de stări și dacă aș fi fost singură… nu știu ce aș fi făcut. ) Poate mă împuterniceam, sau poate clacam, habar nu am.
– Mai bine să alergi pe frig decât pe un soare puternic. Au fost 24 de grade ieri în București. “Trăiam” pentru zonele cu umbră, și asta mă făceau să alerg uneori cu spor, îmi spuneam în gând “Hai Roxana, că peste 500 de metri urmează o porțiune de umbră.” ) Din cauza efortului, dar și a căldurii, pulsul constant a fost la mine de 188 bpm, iar maximul de 201.
– Că pot face un semimaraton fără să ascult muzică în căști, deși le aveam în urechi. Radu a fost “vocea din căștile mele”. Cam o oră jumătate din două mi-a vorbit. ) Când se mai oprea din vorbit, îi spuneam să mai bage câte un discurs motivațional. Săracul. ) A început lumea să se adune pe lângă noi, ca să asculte vorbele lui, îi ajuta și pe ei. )
– Că uneori 24 de kilometri alergați fără oprire pot fi mai ușori decât 21 de km alergați cu 3 opriri la punctele de hidratare. Dacă e să fac o paralelă între cele 2 semimaratoane, cel de la București a fost mult mai greu. În Bacău a fost pe plan drept, Bucureștiul a avut mai multe planuri înclinate și asta s-a simțit super bine. Și parcă aerul a fost mai sufocant. În Bacău, jumătate de traseu a fost prin parc, respiram aer mult mai curat.
– Că pot alerga uneori kilometri întregi ținându-mă de braț cu încă o persoană.
– Că ceasul de la mână dă rateuri. Am dat drumul la ceas în același timp cu finul meu, am trecut linia de start și cea de finish în același timp, și tot ne-a dat pace-ul și numărul de kilometri diferite. Eu am terminat 21,03 km cu pace-ul de 6:03, iar el 21,30 km cu pace-ul de 5:58.
– Și nu în ultimul rând am cunoscut o nouă latură a lui Radu, cea a răbdării. Ca să înțelegeți: facem acuși 7 ani de când ne știm, ne înțelegem super bine, dar a pus în ultimii anii presiune pe mine din punct de vedere al vieții sportive. Orice aș face nu e mulțumitor. ) E genul de om care te împinge să îți depășești limitele fizice. Bine-nțeles, nu ca un pedagog bun, ci cu înjurături, dar sunt bune și alea la momentul potrivit. ) Prin februarie mi-a dat block pe Strava și mi-a zis că mă deblochează dacă alerg în martie un total de 40 km. Așa am început eu călătoria asta cu alergatul, de atunci. Am alergat mai bine de 50 km în martie și mi-a dat unblock. Iar acum la semimaraton, mă așteptam să îmi zică la un moment dat “hai nașa, că ești prea slabă, mă duc înainte!”. Dar nu, nicidecum, a stat cu mine până în ultimul moment și a avut grijă de mine ca și cum aș fi fost un copil mic: “Mai vrei apă? Te dor picioarele? Păi dacă nu, ești bine-bine! Dă să-ți țin eu gelul (deși îl scosesem din centură și trebuia să îl țin în mână doar câteva sute de metri până la punctul de hidratare). Nu te mai stresa! Lasă ceasul! Ești bine, crede-mă! Mai vrei apă? Respiră corect! Cât ai pulsul acum? Hai că ești mult mai bună decât miile de oameni din spate! Mai vrei apă?” ))

Semimaratonul acesta nu a fost doar despre împingerea limitelor, ci și despre prietenie și recunoștință.

Mulțumesc, Radu finu’ bunny-pacemaker!

Running Journey – part I

Astăzi am început cursurile de NLP și sunt super entuziasmată că vor urma 9 luni de zile provocatoare care mă vor face să îmi accesez și mai mult resursele mentale și fizice (și nu numai asta).
După cele 8 ore de stat la curs am simțit nevoia să ies la alergat, să mă antrenez un pic pentru Semimaratonul de sâmbăta viitoare, mai ales că îmi făcuse poftă Alin cu mesajul lui în care fusese la o tură de 12 km alergați în pădure la Trebeș. A acceptat să mai alerge încă 5 km și cu mine.
Recunoscătoare, m-am gândit să îl duc pe un traseu nou, pe care îl descoperisem cu bicicleta, unde mi-au plăcut foarte mult și peisajele.
După garduri sărite, zgârieturi de la bălăriile înalte cu țepi și câini de stână care voiau să facă “haț! haț” cu noi, îmi arată Garminul că primii 3 km i-am făcut cu ritmul de aproximativ 6 și un pic (6:02, 6:09 și 5:50). Kilometrul 4 am simțit că l-am dus bine… și când colo îl termin cu 6:12.
Oarecum dezamăgită îi spun lui Alin: “Păi nu mai am nicio șansă să termin toată tura de 5 km sub pace-ul de 6:00/km așa cum îmi doream. Eh, asta e, nu-mi mai pasă.”
Am observat ce am gândit/spus, apoi m-am dus automat la următoarele: “Cum să gândesc asta? Cum să îmi pun singură limite? Dacă spun că nu o să pot, înseamnă că nu voi putea. Dar dacă aș spune că pot, cu siguranță reușesc. Ține de mindset, doar știu asta! Și chiar azi am învățat despre dialogul intern care dă ordin inconștientului.” Într-o clipă totul s-a schimbat! Am prins forțe noi și mi-am dovedit că voi termina toată tura așa cum țintesc mereu înainte de fiecare alergare, sub 6:00/km.

🥇Kilometrul 5 l-am terminat cu 5:02.
🎖Tura întreagă cu 5:51/km.

Facultatea de Psihologie: ON!

Unii mă știți de pe blog, din mediul online, alții din realitate. Unii doar de pe Facebook, alții de pe Instagram. Unii mă știți ca fiind un fost fotomodel, alții ca femeie de afaceri, unii ca mamă prin prisma Roxaliei. Unii mă știți de la Podu’ cu lanțuri, alții de la Romchim Protect, unii de la Azia Security Systems, alții de la GCTP și tot așa. Dar doar puțini au stat de vorbă cu sufletul meu și puținor oameni le-am vorbit despre vocația mea și ce îmi place mie cu adevărat să fac, și mai ales la ce mă pricep.
De mică am avut niște abilități extrasenzoriale pe care nu am știut să le fructific la vremea aceea. Dar de 8 ani de zile de când mi-am dat seama că pot să fac asta, am explodat în cunoaștere. Au fost 8 ani de cercetare și practică în domeniul psihospiritual și vindecare sufletească-psihică și fizică. Știți ce înseamnă ca timp de 8 ani să citești zilnic ceva despre domeniul care te interesează? Înseamnă că devii AS. Știți ce înseamnă să pui multe în practică? Să devii expert. Știți ce înseamnă să faci asta din pasiune? Să nu simți că vei lucra vreo zi în viața ta. Opt ani de zile plini de cursuri, de seminarii, de conferințe, de workshop-uri, de învățături, de întâlniri cu psihoterapeuți, zeci de ore de meditații Vipassana, sau meditații dinamice, consultații psihoterapeutice, sute de pagini de cărți citite și mai ales oameni pe care i-am vindecat. Iar călătoria din septembrie 2018 până în septembrie 2019 a fost ca un roller coaster, cu ups and downs, dar a fost super pozitivă într-un final, deși începusem într-o mega mocirlă. Și în decurs de un an, am aplicat vindecarea pe care o știam doar din punct de vedere teoretic și boom! Am înflorit!
Într-adevăr, mă uit cu drag în spate la călătoria mea, dar cel mai drag este când mă gândesc la oamenii pe care i-am ajutat. Și chiar și în lista de prieteni de aici (care citesc poate chiar acum ce am scris), am prieteni pe care i-am ajutat vorbind cu ei și 5 minute. Prieteni cărora le-am schimbat viața la 180 de grade în cel mai pozitiv mod posibil doar stând cu ei de vorbă câteva clipe. Și cred că asta e satisfacția cea mai mare, să știu oamenii din jurul meu și al tău, fericiți.
Încă din facultate, mă sunau cunoștințe care îmi cereau sfatul, mă rugau să mă întâlnesc cu ei când erau în suferință și deși nu mă știau bine, simțeau nevoia să vorbească cu mine. Am născut nevoia asta în zeci de oameni pe parcursul anilor.
Cu timpul am ajuns să văd prin structurile oamenilor, ce suferințe au, cum sunt ei, dacă au interese ascunse sau nu, fără ca ei să vorbească. Încă nu văd la toți, dar voi înțelege de ce nu îmi este permis. La un exercițiu din cadrul unui workshop de Theta Healing am “văzut” viitorul colegilor mei de acolo. Viitor din punct de vedere profesional și nu numai. Am primit telefoane peste câteva luni cu replici de genul “mi se întâmplă exact cum ai văzut tu!”.
Și Dumnezeule, câte exemple am de ți se face pielea de găină! Dar le voi scrie pe toate în Ghidul meu Spiritual pe care îl voi lansa anul viitor, de ziua mea.
Am devenit prietenă cu psihoterapeuți super buni, care au văzut în mine haruri și m-au rugat să mă ridic cu ei în Theta, pentru că eu pot vedea multe și voiau să afle mai multe răspunsuri. Pentru că acolo primesc răspunsuri. Uite un simplu exemplu: când mi-a lipsit cățelul de acasă 2 zile, în a doua noapte nu am mai rezistat, am intrat în unde Theta, și mi-am văzut câinele în cușcă la hingheri. A doua zi dimineață am sunat acolo, iar la ora 12:00 eram deja acasă cu el și îi făceam baie.
Nu e nimic înspăimântător, e doar puțină psihologie cuantică și potențialul creierului nostru mega deștept! Este neuroștiință! Este despre neocortex, despre miliardele de celule nervoase din creier, despre rețelele neuronale & co. Lumea adormită numește “nebunie”, câtă ignoranță! Să nu știi despre ce e vorba și să îți dai cu părerea.
Am prieteni dragi cărora le spun exact ce vor să îmi zică, înainte de a îmi spune acel lucru. Mereu se lasă cu “E clar, în preajma ta nu trebuie să mai gândesc!”. Datorită acestei intuiții puternice, sau poate har, m-am îndepărtat de foarte mulți oameni. Pfff, câți nu mă plac! Și dragilor, sunt în jurul nostru, peste tot… lingușitorii, șarlatanii, invidioșii. Scăpați cât mai repede de ei, nu îi lăsați în viața voastră. Am stat și eu o perioadă printre ei să îi citesc din punct de vedere psihologic. Eram înnebunită să fac asta. În mintea mea se învârteau nșpe zeci de formule… “Aaa, a reacționat așa pentru că frustrarea vine din copilărie când tatăl nu știu ce a făcut, iar mama nu știu ce nu a făcut, și etc…”. Problemele erau acolo, la ei, nu aveau treabă cu mine, și când mi-am dat seama, m-am retras de tot, nu îi mai las în viața mea, evit toxicii pe cât posibil, nu vreau să mai am de a face cu energia lor. Acum nici nu mai interpretez, doar observ, doar simt.
Prin februarie am avut un breakthrough și abia așteptam să vină vara să mă înscriu la Psihologie la Iași. A venit vara, a fost super aglomerat și super muncă la Podu’ cu lanțuri, am zis că nu e momentul.
Săptămâna trecută, pe 23 septembrie, am avut cel mai mare breakthough ever și îmi doream nespus să fiu deja înscrisă la Psihologie. Voiam să învăț să împletesc terapia de suport psihologic cu terapia spirituală, pe care deja știu să o fac. Am simțit să intru pe site-ul Universității “Petre Andrei” să văd dacă se mai pot face înscrieri. Mi-am spus că dacă se vor mai face, e cel mai mare semn de la Dumnezeu. S-a încărcat pagina, și mi-a apărut mare în față: înscrieri până la 30 septembrie! Am verificat și la Cuza, înscrierile se terminaseră la începutul lui septembrie. Mai contează, stat sau privat? Important este cât de bun vei fi ca psiholog.
Nu vă zic, a doua zi eram la medic și îmi scoteam adeverința că sunt aptă pentru facultate, apoi mi-am făcut poze tip pașaport, iar pe 25 septembrie, la ora 14:40 deja înscrisă, mă întorceam înapoi spre Bacău.

Așa că, uite-mă aici, din nou în primul an de facultate, la aproape 32 de ani, cu multă experiență în spate, și cu un viitor strălucitor în față și îmi dau seama că într-adevăr, vom înceta să învățăm abia când vom muri.

Mulțumesc că ai citit până aici… nu știu de ce ai făcut-o, dar îți mulțumesc! )

Not another Running Journey

🏃🏽‍♀️
Anul trecut pe vremea aceasta, când a alergat Alin sub 2h la semimaratonul de la București, mi s-a părut incredibil de tare. Se apucase de alergat doar cu 2 luni înainte și nu concepeam atunci cum să reușești să alergi 21 de kilometri fără oprire. În ziua aia mi-am pus o limită: “Eu nu voi reuși să alerg vreodată un semimaraton! E imposibil pentru mine, cred că m-aș descurca cu chiu cu vai la un 10 km.”
Gândeam așa pentru că ieșeam extrem de rar la o alergare și chinuit scoteam un pace de 6:40/km. Extrem de rar, însemnând doar 3 alergări în 2018 (asta îmi arată Strava). Lunile au trecut, a venit primăvara.
Prin martie am alergat pe bandă la sală 9 km fără să mă opresc, și am avut pace-ul puțin sub 6:00/km. Eram mândră de mine și atunci m-am hotărât să ies afară la alergat cu Alin. Și am început cu câte 1-2 alergări săptămânal de câte 5, 7 sau 10 km traseul. Au fost dăți când alergam fără să mă opresc și dăți când simțeam să mă opresc la fiecare km alergat. Exact ca în viață, ai zile bune, dar și zile proaste. Au fost și săptămâni în care nu aveam chef să alerg și preferam să pedalez. Când reluam alergările, se simțea asta în timpul meu slab. Am ajuns anul acesta să am ritmul undeva la 5:30/km în zilele mele bune, 5:55/km în zile average și în jur de 6:10/km în zilele super proaste. Pentru cei care nu aleargă: ritmul (aka pace-ul) este timpul făcut pentru un kilometru alergat. Am alergat în Parcul Mogoșoaia și cu 4:50, timp de un km, dar simțeam că îmi ies mațele pe afară, așa că până la finalul alergării m-am întors la 5:40. De obicei câștigătorii unui concurs aleargă un km în 3-4 minute. Awesome, nu? 😍
Cu ajutorul lui Alin mi-am îmbunătățit ritmul. Mi-am dat seama că alerg bine dacă sunt în fața lui și nu în spate, e senzația aia de protecție… și cum el alerga tare în spatele meu, mă făcea și pe mine să dau și mai mult.
În luna mai, după doar 2 luni de antrenament am alergat 14,5 km fără oprire la Wings for Life World Run. Luasem locul 1 la categoria mea și locul 3 la Open Feminin. Nu îmi venea să cred. Faptul că am reușit să fac atunci cea mai lungă alergare a mea, chiar și fără să mă opresc o secundă, m-a împins să zdrobesc limita pusă în octombrie 2018, și să mă înscriu la Semimaratonul din Bacău.
Nu m-am antrenat excesiv, ci la fel cum m-am obișnuit, alergări de 5 – 7 – 10 km, ba chiar am băgat și o urcare grea pe Ceahlău cu 6 zile înainte.

Azi a fost ziua cu Semimaratonul, psihic m-am pregătit pentru 21 de kilometri, atât cât ține un Semi. La linia de finish, am aflat că nu e de fapt finish și că trebuie să alerg un total de 24,5 km. Eu îmi dozasem energia pentru fix 21 km. Pfff, dă și scoate resurse din “nimic”. Ultimii 3 kilometri i-am făcut cu pace-ul de 7:00 și un pic, mi-au stricat timpul final, dar chiar și așa nu regret nimic din ce s-a petrecut, pentru că:
1️⃣ Am alergat fără oprire mult mai mult decât îmi pusesem în gând, nici măcar o singură secundă nu am dat comandă corpului să se oprească. Chiar și gura de apă din paharul oferit de voluntari, o luam în timp ce alergam. Aveam grijă să arunc paharul și la coșul de gunoi. ) Ceea ce mă bucură să observ în mine, că nu îmi calc principiile nici atunci când sunt focusată pe altceva.
2️⃣ Mi-am spart bariera de limită pusă în urmă cu un an, și nu orișicum ci cu mai mult de atât. De la “it’s impossible” am ajuns la “it’s possible”.
🥉Punctul trei e treiul de pe podium. Am luat locul 3 la categoria mea (16-34 de ani). ) Cine ar fi crezut?
4️⃣ Mi-am dat seama pentru a nu știu câta oară cât de important e psihicul. Dacă el te duce pe culmi înalte, trupul nu te va dezamăgi. În ultimii trei kilometri au apărut nișcaiva dureri de rinichi, și i-am pus la punct de numa numa. M-au ascultat, au tăcut mâlc. Eu îi controlez pe ei, nu ei pe mine.

So, a fost o zi minunată, în care am ieșit din zona de confort de m-a luat naiba, dar și ziua în care după kilometrul 23 mi-am spus: “Clar eu nu voi putea alerga vreodată un MARATON!”

Dar ajungem în 2020… un an nou, dorințe noi.

Clean Bacău Challenge

13 saci de gunoi, Vineri 13.

Știm că în general în al doilea week-end din septembrie se face curățenie generală în România, dar noi nu vrem să ne oprim doar la acest week-end. Pentru o perioadă nedeterminată, o dată pe săptămână, eu și Elina, ne vom face timp de o oră să strângem gunoaie din natură. Și îi vom primi lângă noi pe toți care își doresc să facă asta.

Azi ne-am strâns inițial 7 persoane. Un domn, (ulterior am aflat ca se numeste Iulian Ciobanu) era prin zonă, ne-a văzut strângând gunoaiele, și ni s-a alăturat. Eram echipați cu mai mulți saci și mănuși. Data viitoare, dacă ne vezi, poți veni și tu.

În timp ce strângeam, trece o doamnă și ne spune “Să veniți și duminică, veți găsi la fel!”

Știm asta, nu trăim în niciun caz pe nori roz, cunoaștem mentalitatea oamenilor din această zonă. Zona României. E a nu știu câta oară când strâng gunoaie prin Bacău și știu cum au arătat acele zone după 2-3 săptămâni. Dar mai știu încă ceva. Știu pentru ce o fac. Nu pentru a schimba mentalități, nu voi reuși nicicum asta, o fac strict pentru mine și pentru natură. Pentru alea 24 de ore în care părticica de natură pe care am curățat-o să poată respira din nou. Și dacă spuneți că nu contează cele 24 de ore, imaginați-vă scenariul următor:

Aveți în viața dumneavoastră o persoană dragă. Din păcate, această persoană nu le este dragă și altor persoane. Acele persoane o jignesc, o lovesc, o scuipă, își bat joc de ea zilnic. Dar vii tu o dată pe săptămână și timp de o oră o îngrijești, îi adresezi cuvinte frumoase, afecțiune și te comporți cu ea atât de frumos, încât vi se ridică vibrația amândurora. Afli că celelalte persoane îi fac rău și nu poți stopa asta, deoarece nu vei fi în permanență lângă ea pentru a o proteja. Și atunci ce vei face? Vei renunța la acea oră de afecțiune știind că oricum a doua zi va fi scuipată sau vei continua să o iubești? Doar pentru că ceilalți o batjocuresc, ar trebui ca tu să o părăsești? Nu. Nu vei face asta, pentru că iubirea pentru ea este deja înrădăcinată în sufletul tău.
Ei bine, asta simt și eu în legătură cu natura. Voi avea grijă de ea și ea de mine.

Vom face un cont de Instagram în care anunțăm cu câteva zile înainte ce părticele din natura Bacăului le vom curăța. Se poate alătura oricine își dorește să nu mai vadă natura sufocându-se, sau persoanele care vor cât mai repede 6 pack și nu știu cu ce ocazie să se aplece de nșpe zeci de ori timp de aproape 2 km merși. )

#CleanBacauChallenge
#CleanRomaniaChallenge

Gura de oxigen de care au nevoie unii

Ieri am fost invitată la un dineul “Împreună pentru o societate sănătoasă” la Centrul Oxigen Bacău, un centru de tratate a dependențelor. Dependențe de alcool, droguri, jocuri de noroc, calculator, etc. În total sunt doar 4 astfel de centre în România.

Cu 15 ore înainte de eveniment, am trecut  prin niște urcușuri și coborâșuri care tot durau, încât credeam că nu voi mai ajunge. Dar pe la ora 16:00 s-a făcut deodată liniște, mi-am pus totul în ordine, iar la 17:30 eram deja la centru, cu jumătate de oră înainte.

Și sunt atât de recunoscătoare că am ajuns și am învățat atât de multe lucruri noi. De aceea vreau să împărtășesc cu voi doar câteva dintre ele, asta ca să nu povestesc tot și să vă răpesc prea mult din timp. Important e să ajungă la voi doar esența.

Pe mine m-a ferit până acum Dumnezeu și nu am în familie niciun dependent, dar dacă las lucrurile acestea scrise aici pot ajuta în mod indirect una sau mai multe persoane.

Ne-am așezat toți invitații pe scaune și au urmat apoi 2 ore de liniște. Liniște din partea noastră. Am ascultat cu lacrimi în ochi povești ale unor alcoolici/dependenți de droguri abstinenți și povești ale unor codepedenți.

Codependența ar fi viața alături de un dependent.

Mulți nu știu că și codependenții ar trebui tratați, de aceea Oxigen a creat grupuri de suport și pentru codependenți. Nici eu nu știam, am aflat ieri. Degeaba se tratează partenerul alcoolic, dacă partenerul codependent nu se tratează.

Când venea în fața noastră câte o persoană și începea cu “Bună seara! Sunt X și sunt alcoolic. Alcoolic în abstinență de 10 luni.”, ți se formau goose bumps automat.

Alcoolicii se împart în 2 feluri: alcoolici activi sau alcoolici abstinenți. Nu mai este cale de întoarcere, nu poți să mai ajungi vreodată să te numești băutor normal. Asta am învățat-o tot aseară. Așa cum arată și schema de mai jos, când ajungi în chenarul cu dependența, săgeata ar mai fi doar către abstinență, nu și înapoi. Sau cum mi-a spus aseară psihologul Ramona Baghiu, ea ar mai face o săgeată în plus care să ducă la “Cimitir”.

10BFA7EB-8109-4031-8E56-2876FC58DF9B

Un alt lucru pe care îl apreciez la echipa Oxigen este faptul că au programe de prevenție și merg în școli cu prezentări pe înțelesul copiilor. Mă bucur să aud că o fac, căci nu a fost atât de plăcut să aflu că sunt copii de clasa a Va care se droghează. Drogurile și alcoolul vor exista tot timpul, nu le putem stopa, dar ne putem educa copiii.

A venit în fața noastră și un dependent de droguri, care ne-a povestit că a încercat să se vindece pe la mai multe clinici din țară și din alte țări, nu a reușit deloc. La Oxigen este deja în abstinență de 2 luni. Și apoi am aflat ce stăpânește bine Oxigenul și alte clinici poate nu: partea spirituală. Se lucrează atât de mult spiritual și pe iubirea de sine, încât, într-un final ajung și rezultatele. Bineînțeles, programul de tratament acoperă și partea biologică, psihologică și socială.

Tratamentul se recomandă a fi ținut minim 30 de zile, timp în care vei locui în centru. Ai cazare, ai 3 mese pe zi (doamna Mary face un cozonac excepțional, l-am gustat aseară), și o dată pe săptămână poți beneficia de criosaună, masaj, saună, aerocrioterapie, criofan, drenaj limfatic, etc.

Am primit toți invitații ședințe gratuite la cele enumerate mai sus și după ce am citit pliantul despre criosaună, abia aștept să merg iar acolo. Este singura din Bacău.

Revenind, încă un lucru de apreciat este că în echipa Oxigen sunt prezenți psihologi alcoolici abstinenți, care pot înțelege foarte bine beneficiarii programului. Pot vorbi de la egal la egal, fără ca beneficiarul să spună “tu nu înțelegi cum mă simt după ce beau alcool”.

ECDDB8F1-1D1A-4875-8B3D-6270FF0C032A

Mai jos voi lăsa o istorioară a unei alcoolice abstinente, păstrându-i anonimatul. Am vorbit mai pe îndelete aseară la sfârșitul dineului, mi-a povestit că a fost în moarte clinică, ce anume a văzut când a trecut dincolo și cum și-a dat o a doua șansă.

 

”A fi alcoolic este un lux”  (povestire de “Soul”)

“Da…Chiar așa! A fi alcoolic este un lux, este ca o afacere în care crești și crești până la moarte. Asta în cazul în care nu dai ”faliment”, desigur!

Mi-amintesc zilele în care am pus bazele ”afacerii” mele. Primul meu acționar a fost Grants. Asa îl chema pe nemernic. Am mers cu el braț la braț prin toate necazurile de atunci, prin toate nevoile dar și prin bucurii. Mi-a rămas cumva alături până la final, eu însă, nu prea i-am fost loială. Mi-a plăcut al naibii de mult să mă extind, să explorez tot soiul de alte oportunități, senzații, ”parteneri” și ”partenere”. Foarte interesantă ascensiunea mea, un succes inimaginabil, o poftă teribilă și în continuă creștere. Ce să spun? Mi-a plăcut rolul de ”conducător” și mă simțeam de neoprit! Aveam impresia că postura de ”cap al afacerii” mă propulsează spre paradis. Îmi făcusem un piedestal pe care m-am urcat în mai puțin de trei ani!

Alcoolismul se instalase cu un succes de proporții. Inutil să vă spun că, nu aș fi îndrăznit nicio secundă să mă gândesc la o eventuală retragere. Eram acolo și eram extrem de importantă în noua mea viață de alcoolică. Nimeni și nimic de pe acest pământ nu ar fi reușit să mă facă să renunț sau să mă retrag din minunata mea ”afacere”.

Am continuat să fiu la cârma afacerii. Așa credeam eu… Pierdusem cu brio controlul. Îl preluaseră și-l schimbau între ei pe rând, când Grants, când Jack, când Teacher’s sau Ballantine’s și nu le mai știu nici eu numele. Asta a fost timp de alți trei ani si ce să vedeți? Am rămas însărcinată cu cel de-al doilea fiu. Bucurie de nedescris… fericită până-n pânzele albe. În mod paradoxal undeva în mintea mea era deja instalată ideea că asta e șansa mea de a ieși din afacere, că era timpul să mă retrag. Începusem deci să înțeleg că era o problemă, mă durea, mă rodea…. Și totuși eram într-o incongruență totală. Eram înscărcinată, eram alcoolică, eram neputiincioasă, doream ceva dar nu știam cui, cât și cum să cer. Însă aici era o problemă majoră.

Eu să cer?

Păi de ce?

Nu eram eu șeful?

Nu eu conduceam? Și m-am oprit în a căuta o ieșire din afacere, crezând că pot să ies singură. Eram însărcinată, deci puteam. Eram puternică acum. Aveam o armă. Culmea! Arma mea, era copilul meu. Ce naivă și cât de bolnavă puteam fi. Eram o nebună cu capul pe umeri. (Spun așa, deoarece nebunii sunt de obicei cu capul în nori.)

Am continuat afacerea dar am schimbat partenerii. De data aceasta am colaborat pe rând cu Alexandrion, Tuborg și Stella. Uneori si Bucegi căci pe vremea aceea, aveau nu stiu ce promoții. Culmea e că am dus-o perfect pe toată perioada sarcinii. Nu mi-a fost rău deși așa ar fi trebuit. Am reușit să ascund cu succes faptul că eu continuam să mă ”afaceresc”. Condițiile îmi permiteau să fac acest lucru așa că nici nu a fost foarte greu.

Aici aș avea de completat mult, dar voi știți ce și cum simt vis-a-vis de acea perioadă. A fost greșit, a fost o nemernicie ceea ce am făcut. Însă, mi-era așa de greu să mă opresc, eram slabă, eram singură și nu puteam, nu puteam, nu puteam…

Am născut! Cezariană, mici complicații dar comune și la femei care nu au afaceri. Să vă spun? Tare simțeam că mi se cuvinea o vizită a Stellei pe la mine. Acum, trebuia să fac lapte pentru bebe, nu? Doamne… ce bolnavă eram!

Au mai trecut de atunci încă cinci ani. Timp în care, afacerea mea a fost preluată de orice și oricine. ”Atâta timp cât era ceva la bord”, totul era în regulă. Obosisem însă. Obosisem teribil de tare și în nopțile din ultimul an de dinaintea morții mele, discuțiile cu mine erau sincere și-mi spuneam că de fapt, eu nu fusesem niciodată în control. Recunoșteam asta, în sfârșit! Precum câinele otrăvit care zace pe coclauri, numai acasă nu… așa ajunsesem și eu. Îmi doream să dispar să nu mă mai vadă nimeni și să nu mai văd pe nimeni cum suferă. Suferința familiei mele mă durea mai tare decât trupul, mintea sau sufletul. Consider că un alcoolic este afectat în cel mai teribil mod cu putiință, atunci când, în puținele sale clipe de luciditate, vede DUREREA de pe chipul celor ce îi iubește.

În 2013 am murit. Pe 3 mai 2013 am murit și tot în aceeasi zi am înviat. Așa îmi place să spun.

Afacerea s-a prăbușit cu Gilmans la cârmă. El a fost cel care a încheiat cariera mea de aproape 13 ani în care am fost administrator, actriță, miss, cântăreață, mahalagioaică, victimă, hoață, mincinoasă, mamă… iar în final… muribundă!

Acum sunt în faliment! Sper cu ajutorul lui Dumnezeu și al vostru să rămân falită până când apusul va veni peste mine.

Vă mulțumesc pentru lecturare. Astăzi am simțit nevoia să fac o altfel de mărtusire. În plus, eu chiar consider că a fost un lux cu adevărat, să fiu alcoolică activă!”

 

6563CD08-9120-46D8-AE4F-F7F6D1C13146

2D8276CC-2A91-44DE-A929-E01B13D47BE3

7DB3DD62-9469-4769-8506-53E0EB60AAAF

Zeița frumuseții

Cu 3 zile înainte de Paște m-am dus împreună cu Roxalia până la bunici să le ducem un pachet. După ce am ieșit din Bacău îl sun pe Alin să îi spun că îl aștept cu “surprize” acasă (fusese plecat din țară mai multe zile). Închid telefonul și mă gândeam “Ce mi-a venit să zic la plural și nu la singular? Căci am doar o surpriză pentru el și nu mai multe surprize.” Ajung la țară. Chiar dacă a fost o vizită fulger, i-am spus Roxaliei să mergem până în pădure câteva minute, să intrăm puțin în ea, să o mai adulmec puțin, după care să plecăm acasă.
Înainte de pădure, e un pârâu fără pod. Pășim pe câteva pietre și ne îndreptăm spre pădure. În spatele nostru se aude un mieunat ca un strigăt de ajutor. Mă întorc rapid și văd o pisicuță foarte mică, pe jumătate scufundată în pârâu. Bag repede mâna după ea, apa rece ca gheața. Pentru că veniseră cu noi și doi copii care locuiesc fix lângă pădure, trimit pe unul dintre ei după un prosop. Abia ținea ochiul stâng deschis, avea infecție oculară. Probabil în maxim 60 de secunde i-am spus Roxaliei: “O luăm acasă!”. Am simțit pe loc că mi-a fost trimisă de Dumnezeu. Fix ea. Când mă gândeam în trecut ce fel de pisicuță mi-ar plăcea să am vreodată, mereu mă gândeam la una gri tărcată, dar nu mi-am pus în minte nicio intenție in sensul acesta, pentru că după moartea lui Mau de anul trecut nu am vrut să mă gândesc cum ar fi să am din nou pisică.

4A311D15-2640-4CD4-9F5B-79657E5DEAD1

În mașină hotărâsem cu Roxalia să îi căutăm un nume de zeiță.
Mergem cu ea direct la veterinar, ne spune că e fetiță, și că are aproximativ o lună de zile, îi cumpăr mâncare, nisip și soluție pentru ochi.
Ajunse acasă, îi facem cunoștință și cățelului nostru, Dragonel, cu pisica. El super bucuros că are un partener de joacă, ea nu prea. :)) În schimb, deloc sperioasă, venea încontinuu după noi și voia să fie luată în brațe. Ajunge și Alin acasă după o oră și mi-am dat seama abia atunci că aveam 2 surprize pregătite pentru el, așa cum am simțit să îi transmit atunci pe moment. Nu-i zic nimic. Miaună pisica de vreo 3 ori, în timpul acesta miaună și Roxalia. Alin a crezut că Roxalia scoate sunetele atât de bine. :)) A patra oară miaună pisica, Roxalia tace și se uită fix în ochii lui Alin ca el să vadă că ea are gura închisă. “Roxana, avem o pisică în casă! Tu o auzi?”
Îi zâmbesc, mă duc să o iau din bucătărie și i-o dau în brațe. S-a îndrăgostit și el de ea într-o secundă. Dragonu’ era gelos, nu a mai primit atenția aia mare de la Alin, de care era obișnuit să o primească la revederea lor.
Câteva zile am citit despre toate zeițele, ca să îi aleg numele. Alin tot făcea mișto cu Kayseri. Amândurora nu ne mai venea în minte cum o chema pe Mama Dragonilor din Game of Thrones. Iar în Kayseri aterizasem noi cu avionul când am mers în Cappadocia. Aveam în minte amândoi numele ăsta și îl asociam cu Khaleesi. Toți ne corectau cu Khaleesi, nouă ne plăcea să îi spunem lui Khaleesi, Kayseri și tot râdeam de analogia asta. Deci Kayseri în sus, Kayseri în jos, râdeam că pe câine îl cheamă Dragon… până la urmă numele pisicii a rămas Freyja, Zeița Frumuseții. :))) Nouă ne-a rămas gândul la Kayseri, dar cum să îi dăm nume de oraș mâței?!? :)))

04101873-C856-4A45-89A7-CD2E0528FE5C
Buuun. Mă bucur că m-ați citit până aici, nu am terminat. După 3 săptămâni în care am dormit super prost de parcă aveam 3 copii în casă, mieunat și tors în timpul nopții, Dragonu’ care cerea afară dis-de-dimineata pe la 3-5, de ne strica tot somnul, am reușit să ne reorganizăm în ultimele zile, să scoatem cânili în curte și să lăsăm doar mâțu’ în casă. Deci de vreo 3 nopți suntem în recuperarea somnului.
Toate bune și frumoase, în după amiaza aceasta intră Roxalia val vârtej în casă cu încă vreo 3-4 prietene să mă roage să salvez o pisicuță mult mai mică decât Freyja, care era prinsă în nu știu ce. :)) Știam că Alin trebuia să apară, îl sun și îl rog să o caute pe Roxalia înainte de a intra în casă, să salveze o pisicuță. Nici nu închid bine telefonul, Roxalia intră în casă cu pisicuța, mă roagă să îi șterg ochișorii și să îi dau cu soluție. În spatele ei, celelalte prietene se certau care să o țină, aud un “Roxalia se pricepe, că mereu salvează animale”, după care ușa se închide în fața lor. Iau ghemotocul din mână, îl duc direct la mâncarea Freyjei și începe disperată să ronțăie. Și avem următorul tablou:
Eu cu cele 2 pisicuțe, una mânca, cealaltă o mirosea pe cea care mânca și ușa de la intrare care se deschide iar, cu Alin în prag… ni se intersectează privirile la 10 metri distanță. Se apropie de mine.

– Alin…
– Roxana, nu!
– Alin…
– Uite niște flori! (și îmi oferă un aranjament mare floral)
– Alin…
– Ai văzut florile ce frumoase sunt? Hai, uită-te la ele… (le cumpărase căci suntem în 13, dar v-ați prins voi)
– Alin, ascultă un pic…
– Roxana, nu păstrăm nimic.
– Știu, nu păstrăm nimic… dar cum se numea aeroportul ăla?
– Nu se numea în niciun fel.
– Cum se numea orașul ăla în care am aterizat cu avionul?
– Kayseri.
– Ei bine, ea e Kayseri.

 

Wings for life World Run

Nu știu voi cum sunteți dar mi-am dat seama pentru a nu știu câta oară că îmi place să mă autodepășeșc. Și fizic, și intelectual. Să încerc activități fizice noi, să învăț lucruri noi și poate chiar să ajung foarte bună la ele. Îmi place să îmi testez limitele şi potenţialul, știu cât de benefic este pentru mine să am curajul de a ieşi în afara zonei mele de confort. Încerc să rup rutina cu ceva nou și caut o dată la ceva timp să aduc lucruri inedite în experiența mea zilnică.

Acum câteva săptămâni scriam într-o postare că în fiecare an aleg să excelez (din punctul meu de vedere) într-un nou domeniu sportiv și că anul 2019 va fi anul în care îmi îmbunătățesc ritmul și rezistența în alergare.

În martie am început să alerg câte un pic (între 5 și 10 km) și astfel sâmbăta trecută am încheiat 100 de km alergați. Foarte puțini dacă îi întrebați pe cei care aleargă constant și sunt în treaba asta de ani de zile.

Duminica trecută am participat la cursa mondială Wings for Life World Run. Participanții donează minim 8 €, bani care sunt direcționați către cercetarea afecțiunilor măduvei spinării (așa s-au putut strânge 3,5 milioane de euro). După ce s-a dat startul, toți a trebuit să alergăm  împotriva unei mașini virtuale de finiș. Când te prindea din urmă și te claxona, cursa era terminată pentru tine.

Ei bine, eu nu m-am interesat foarte mult înainte de eveniment de ce trebuia să fac, pentru mine era important că alerg pentru o cauză. Credeam că trebuie să alergăm doar 5,47 km, de aceea cu o zi înainte am făcut o probă și am alergat 6 km fără să mă opresc. Am alergat în Crâng la Focșani, unde aleile erau pline de pietriș, dar nu a contat, am reușit și eram mulțumită de mine.

Duminică ne-am trezit după o noapte albă (fusesem la o petrecere de botez și ne-am culcat pe la 3) și am pornit spre Bacău. Ne-am luat echipamentul, numerele și ne-am dus în Cancicov. Abia acolo aveam să aflăm că vom putea alerga cât ne țin picioarele atât timp cât nu ne ajunge mașina virtuală din urmă și asta nu ar însemna doar 5,47 km, ci mai mult. Noi plecam cu un avans, după care mașina pornea în spatele nostru cu 14 km/oră.

Mi-am propus să nu mă opresc deloc. Și am alergat, tot am alergat, treceam de 10 km și credeam că mașina mă va prinde la kilometrul 11. Dar treceam de 11 și credeam că la 12 se va termina cursa pentru mine. Și tot așa până când mașina m-a depășit de fapt la 14,51 km alergați. Am alergat o oră jumătate cu pace-ul de 6:12, și nu m-am oprit nici măcar o secundă. Fără muzică în căști care să mă ajute să îmi umplu mintea, fără alte antrenamente speciale făcute însinte, ci doar cu dorința de a nu lua deloc pauză. Știți că la o alergare e acel prag psihologic, când o voce din minte îți șoptește “hai că nu mai poți, renunță!”. La mine nu era vorba de a renunța la cursă ci de a nu face pauză nici măcar o secundă. Asta e autodepășirea de care vorbeam. E prima oară când alerg 14 km jumătate, și mai ales faptul că i-am făcut fără oprire pentru mine înseamnă mult ca începător. După ce am terminat cursa mi-am dat seama că aș putea alerga și un semi maraton, dacă îmi ofer posibilitatea de a mă opri măcar o dată. Probabil și un maraton, dar până atunci mă mai antrenez.

A doua zi m-am uitat pe rezultate, ieșisem pe locul 1 la categoria mea. Nu asta a contat pentru că această cursă nu a fost o competiție, ci o alergare pentru o cauză, și aș fi putut să ies și pe locul 1000. Dar faptul că versiunea mea din 5.05 a bătut versiunea mea din 04.05 a contat destul de mult pentru mine.

Ca să ne recuperăm ne-am gândit să mergem la film, la o oră după cursă, și am ales Avengers, să putem sta chill 3 ore.

N-a fost bine. La sfârșit, când m-am ridicat aveam glezna dreaptă înțepenită (la ea am probleme după fiecare alergare) și mă dureau genunchii în exterior. Noroc de rochie, m-au împins să merg țanțoșă, mi-am impus să merg corect și să nu mă plâng de durere și prin minune au început să-și revină. Totul e de la minte. Absolut totul. Ne putem vindeca singuri de multe lucruri pentru că avem mai mult control asupra sănătății și a vieții decât ne-am învățat să credem că avem.

În urma acestei alergări am aflat multe despre mine și recomand să ieși din zona de confort ori de câte ori ai ocazia.

Nu uita că atunci când simți că totul este bine și călduț, că nu doare nimic și lucrurile arată bine, abia atunci începe decăderea ta. Ieși voluntar din această zonă și nu doar atunci când ești împins de viață.

Vrei să ai rezultate în orice domeniu? Treci la acțiune!

“Nu putem deveni  ceea ce vrem să fim, rămânând ceea ce suntem.” – Max Depree

 

wingsforlifeworldrun.jpg

Fix ce a zis Ghandi

Duminică am dus-o pe Roxalia în tabăra de snowboard de la Sibiu și pentru că am condus eu, în timp ce ea a rupt somnul 3 ore din 5, am avut mai mult timp să mă gândesc la diverse până m-au lovit și niște breakthroughs. La un moment dat mă gândeam la atașamente versus iubire necondiționată. Cum putem renunța la a fi atașați de ceva anume (oameni, bunuri, etc). Căci printr-un anumit tip de atașament devii dependent și de multe ori poți ajunge nefericit, deoarece o să ai și așteptări, iar dacă ele nu vor fi satisfăcute, nefericirea nu are cum să te ocolească. Exemplu: milioane de cupluri din lumea asta. Dar există atașament bun și atașament rău. E atât de important cum decurge atașamentul în viața unui copil, pentru că va stabili pe viitor modul său de dezvoltare și relaționare cu ceilalți – un atașament calitativ pune bazele dezvoltării conștiinței de sine. Un copil cu atașament sănătos rezultă un adult cu atașament sănătos.

Și mă tot gândeam câte bătăi de cap ne poate da lucrul ăsta, nouă părinților. Pentru că viitorul emoțional al copiilor noștri stă în puterea noastră în primii lor 7 ani de viață. Dar și pentru noi ca adulți (noi ăștia care am crescut pe vremea lui Ceaușescu) dacă nu am avut parte de un atașament corect în copilărie… vom întâmpina nișcaiva probleme emoționale (daaar ce bine că există terapiile). 

Și în timp ce mi se învârteau nșpe mii de formule prin cap și cum să înțeleg și mai bine fenomenul atașamentului în psihoterapie, îmi dau seama că eu m-am atașat de mașina din fața mea. M-am fucking atașat de mașina portocalie din fața mea. Nu știu dacă ați întâmpinat așa ceva. Să mergi singur la un drum lung și câteva sute de km să ai un străin în față de care să te atașezi. Depășeam împreună toate tirurile, semi-înjuram infrastructura împreună, mențineam amândoi viteza perfectă, fix aia pe placul nostru. Nici foarte tare, nici molcom. Nu ai cum să te atașezi de orice mașină, multe le lași în urmă, dacă nu țin pasul cu tine. E exact ca și cu frecvențele între oameni. Și te atașezi fix de mașina aia care e cu tine de atâția kilometri, aia potrivită. O simți ca energie. E o chimie. Când eu am făcut dreapta spre Sibiu și ea a făcut stânga spre Brașov, m-a cuprins un sentiment de singurătate. Cerul s-a înnorat, dispăruse soarele complet. Serios vorbesc. Știu că așa s-a nimerit, dar s-a nimerit într-un moment prost. :)) Gata, nu mai eram Bonnie & Clyde, nu mai eram Fred și Ginger, nu mai eram Frida Kahlo și Diego Rivera, nu mai eram micul și muștarul… am ajuns fix de râsul lumii, eram Brașovul și Sibiul. :)))

Și am închis acest capitol cu atașamentul din gândurile mele, pentru că oricum nu am ajuns la o concluzie nemaipomenită, și urc singură serpentinele de la Păltiniș, fără alte mașini prin preajmă, ajungem în tabără, stau pe ceas 20 de minute cu Roxalia, ca să nu se obișnuiască prea mult cu prezența mea, mă urc în mașină și conduc iar 5 ore spre Bacău. 

La vreo 20 de minute după ce am plecat, primesc pe Whats App o notificare cu mesajul “Pup” la 15 fix. Nu avea cum să fie de la Alin, căci el era în avion atunci. Mă uit mai bine și văd că e de la Roxalia. M-a cuprins un sentiment extra plăcut… și știți de ce? Povestesc în câteva rânduri și gata, nu vă mai rețin… dar e fain de citit pentru că are și o lecție frumoasă la sfârșit. Eu și Alin avem 5 ani și jumătate de când ne trimitem zilnic mesaje cu “pup” la ore fixe. Deci de 5 ani de zile, de minim 5 ori pe zi, noi ne trimitem “Pup” sau emoticons cu pup-uri când vedem că e ora fixă. Toți din jurul nostru știu că facem asta. O facem și acum după un an de când ne-am mutat împreună, dacă unul e la bucătărie și celălalt e în dormitor și se nimerește să avem telefonul la îndemână, trimitem mesaj rapid. Dacă suntem unul lângă celălalt și vedem că e fix, ne pupăm, că doar nu ne-a luat mințile tehnologia. :)) Dacă suntem la anumite evenimente și nu e respectuos (din francezul respectueux) să ne pupăm fizic, ne anunțăm verbal “E fix!”, ne zâmbim și știm mesajul din spate. Avem prieteni care atunci când sunt lângă mine, îmi spun “Vezi că e fix, trimite-i mesaj lui Alin.” Mai avem o prietenă care intră la mine pe whats app și la el, când e fix, să vadă dacă suntem online. A zis că se distrează. :)) 

La începutul relației devenise parcă și o competiție funny între noi doi, cine vedea primul un fix și dădea mai repede mesajul, era “câștigătorul”. Cred că au fost mii, jur că mii, de pup-uri date în aceeași fracțiune de secundă. Acum nu mai e competiția aia, ci doar bucuria că relația noastră încă e frumoasă, încă ne place să ne scriem la fix și faptul că ne-am creat o tradiție frumoasă. La început eu îi scriam mai mult la fix, anume făceam asta! “Pe cuvânt” că nu am vrut să fac ce a făcut Pavlov cu câinele lui, dar de câte ori era fix, Alin se aștepta să îi scriu. :)) Bine, recunosc, asta am vrut să fac. :)) Vai de mine, dar nu-l numi dresaj… era doar un experiment, când vedea că e fix să se gândească la mine. Acum nu vreau să fac un inception să vă gândiți la noi când e fix.

Ah, deja e prea târziu. :))

Glumesc, o să dureze doar câteva zile și apoi veți uita. :)) Revin.  Și ușor ușor am mers pe 😘 de fix și totul ține până în ziua de azi. Și acum, după această “minusculă” prezentare, să vă zic de Roxalia. Ea știa de tradiția mea cu Alin (s-a prins singură cu trecerea timpului, nu i-am zis în mod direct) iar când am rămas singură în mașină și am plecat spre Bacău, a văzut că e fix, știa că era un fix la care Alin sigur nu are cum să îmi trimită mesaj și pur și simplu a vrut să îmi facă bucuria “pupului de fix”. 

Și mă gândeam eu pentru a nșpea oară, și aici vine lecția (pe care o știi, dar e bine să ți-o reamintesc, căci și eu mi-am reamintit-o): Noi chiar suntem modele pentru copiii noștri, ce văd în casă aia vor face. Ce văd în relația de iubire din casă, același lucru îl vor face când vor avea iubiți/iubite. Roxalia a învățat că tandrețea se poate manifesta des și când nu ești fizic lângă celălalt. Când era mică și inventa scenarii cu păpușile auzeam din hol replici inspirate din discuțiile frumoase dintre mine și Alin. Se spune că exemplul sănătos oferit copiilor este o garanție a educației. Copiii sunt atenți la detalii, au tendința de a imita orice și de acolo până a dezvolta un anumit stil de viață, nu e decât un pas. Recomand din toată inima să nu adopți tipul de educație în care doar vorbele contează. Nu te sfii să vorbești frumos cu partenerul tău în fața copilului, nu te da înapoi de la gesturi tandre. Poartă-te întotdeauna cu respect față de cei din jurul tău, ascultă și vorbește când trebuie, iubește fără interes și din toată inima, și vei vedea că peste ani vei avea un copil respectuos, politicos și mai ales, iubitor. Știu că e important să existe și dialoguri deschise, pline de povețe, sunt importante pentru că îl ajută să înțeleagă beneficiile comunicării, dar nu subestima insuflarea anumitor principii sănătoase prin puterea exemplului. 🙏🏼

În titlu am scris “Fix ce a zis Ghandi”, pentru că spusese la un moment dat “Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”. Dacă duci citatul la o scară mai mică îți poate ieși “Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în copilul tău”. 

Atât am avut de zis. Mulțumesc!

P.S. Veste bună: Înapoi spre Bacău nu m-am mai atașat de nicio mașină. Veste proastă: Dar îmi doream să o fac. 

Voi lucra la asta. Promit. 

 

27D0D575-16B1-4D82-9C88-F3AD0694157C

Cuibul va rămâne gol, așa și?

Am început să scriu o postare pe Instagram și mi-am dat seama că nu te lasă să scrii prea multe caractere. Cum ar fi vreo 3000 de cât am eu nevoie. :))  Am continuat aici. 

Vreau să vorbesc cu voi despre taberele pentru copii și avantajele acestora. Probabil există și dezavantaje de genul păduchi, accidentări ușoare și tu care mori de dorul lui pentru că habar n-ai ce să faci cu viața ta în momentul în care nu mai stai bot în bot cu copilul tău 24 de ore din 24… dar ăsta e un subiect pe care nu vreau să îl ating foarte mult momentan, pentru că pot răni mai mult decât ar trebui să deschid mințile. Și asta pentru că multe mame încă nu se pun pe primul loc, se sacrifică într-un mod ciudat pentru copii, și nu sunt capabile să se vadă ele însele mult mai mult decât se văd. Bine-nțeles, sunt și cele din tabăra de la capătul opus, care își pun copilul pe locul 1000, copii născuți așa ca să fie, că așa a zis bunica/preotul/societatea, copii făcuți ca să le aducă apă la pat la bătrânețe (what?!?), copii care cresc pur și simplu lângă ele așa cum o fi. 

Dar cum e bine să păstrăm echilibrul în viața noastră, cam așa ar trebui să fie crescut și copilul. În echilibru. Nici să nu îți pese deloc de el, dar nici să îl sufoci în permanență și să îți fie frică să îi dai drumul în lume. 

De asta o tabără e echilibrul perfect: nu stai nas în nas cu el ca să îl sufoci, iar faptul că plătești pentru tabără, faci împreună bagajul cu el, cauți tabăra perfectă, îi arați că ai încredere în el că se va descurca de minune acolo, îi demonstrezi cât de implicată ești în a fi el fericit. Pentru că o tabără e fericire! 

Atât de multe activități, prieteni noi, decizii luate de unul singur, 6 zile fără să îți mai audă țipetele (care sunt rare, știu!), o adevărată nebunie! 

O tabără e un pas important în clădirea autonomiei. Acolo își poate dezvolta abilități de lider, învață să preia inițiativa, îi va crește stima de sine în momentul în care realizează că poate trăi 6 zile fără mama, se va dezvolta psiho-emoțional. Chestia asta o dezvolți în lumea reală, nu stând pe telefon/tabletă. Ah, uite, încă un mare avantaj. 6 zile de “detox tehnologic”. 

Învață să relaționeze și să comunice mai bine cu celelalte persoane din jur, ba chiar poate crește toleranța și respectul față de persoane și idei diferite. 

Știai că atunci când un copil se vede într-un mediu nou, fără a fi bâzâit de părinți, e oarecum forțat să își impună singur reguli de siguranță bazate pe instincte proprii și nu neapărat după ce a învățat acasă? Este o lecție valoroasă, care merită a fi trăită în prima parte a copilăriei deoarece va fi esențială pentru viața de adult. 

Va învăța să facă duș fără ajutor (asta dacă nu o face deja acasă și singur), își va alege hainele potrivite din bagaj pentru vremea de afară, dar și în concordanță cu activitățile din acea zi. 

Iar cât despre activități, sunt grozave. Diverse și distractive, jocuri în echipă, activități care îi forțează să își seteze limitele și ii face să experimenteze. Evident, toate astea în siguranță alături de supraveghetori tineri și energici, care nu sunt văzuți ca pe niște autorități, ci mai mult ca pe niște prieteni mai mari, de la care au ce învăța. 

Sfatul meu: Trimite-ți copilul în tabără!  Dacă are peste 6 ani, nu are rost să mai amâni. 

Dacă îți spui “nu este momentul acum”, poate fi “nu e momentul acum, nu stau bine financiar” sau “nu este momentul acum, nu e capabil să aibă grijă de el”. 

Pentru cele două “nu e momentul acum” am câte un răspuns. 

🔳 “Nu e momentul acum, nu stau bine financiar.“

Dacă pui la înaintare că nu îl duci pentru că nu stai bine financiar, dar ai ajuns să îmi citești postarea de pe blog, surpriză! Ai bani! :)) Mulți, puțini, nu contează… ideea e că sunt. Sunt, pentru că ți-ai permis un smartphone ori un laptop și mai ales un abonament la internet. Sigur nu ești acum într-un internet caffe și plătești la oră și nici nu stai pe wi-fi-ul lu’ vecinu’. :)) Cea mai ieftină tabără în care am dus-o pe Roxalia a fost în tabără cercetașilor. Tabără de 5 zile, cu cortul, care a costat 130 RON cu tot cu transport. Ar însemna 11 lei pe lună puși deoparte, timp de un an. 

De multe ori părinții cred că activitățile educative extra costă mult. Știți ce costă? Lipsa de informare. Aia costă de doare. Cel care deține informația, deține puterea. Costă 5 lei pe lună să îți duci copilul la activitățile săptămânale ale Cercetașilor, știai asta? Și n-o să îți vină să crezi câte poate învăța acolo. Cinci fucking lei! :)) Iti vine să crezi? 3 luni la cercetași costă cât un pachet de țigări. Nu trebuie să îți duci copilul la activități scumpe dacă nu îți permiți. Dar nu îi fura luxul de a socializa și a învăța lucruri bune pentru viața lui, doar că te scoate pe tine din zona de confort în momentul în care trebuie “să faci ceva pentru el” (de genul să ieși din casă).

🔳 “Nu e momentul acum, nu e capabil să aibă grijă de el.“

Cine a hotărât asta? Tu sau el? 

Mamele care au zis asta se împart în 2 categorii: 

  1. Normal că nu are grijă singur de el, pentru că îți place ca puterea să rămână la tine. Tu nu îl lași, nu îi dai ocazia. Nu ești o mamă rea, niciuna dintre noi nu e, o faci în mod inconștient. În mod inconștient vrei să deții puterea, să depindă cineva de tine. Ți-e frică să devină independent, ți-e teamă că o să reziste fără tine. Momentan ești legată de el, căci e singura rațiune de a trăi TU. Și îți place că ești un mic Zeu pentru el. Ești acel om atotștiutor în ochii lui și vrei să ții cu dinții cât mai mult de asta. Și aici intră mamele de care ziceam la început, care trăiesc prin copil. Când ziceam la început că se sacrifică, nu mă refeream că iși sacrifică banii pe copii (exemplu: copiii îmbrăcați în haine de aur, părinții cu pantaloni cârpiți), nuuu…. nicidecum. Mă refeream la sacrificarea timpului. Timpului tău! Repet. Timpului TĂU! Al tău. Tu! Cea unică. Ești o singură persoană! Când realizezi asta? Și dacă nu realizezi, te agați de lucruri și oameni, pentru că tu singură nu-ți ești suficientă. Ai nevoie de completare, de o validare că ești cineva. Și te bucuri de validarea pe care ți-o oferă copilul tău: “Mama e super tare, e un Zeu.” Și așa este, chiar este adevărat, dar asta e suficient să o știi tu, nu ai nevoie să o simtă și el. Știi câte mame intră în depresie când copilul lor pleacă la facultate în alt oraș? Când cuibul rămâne gol? Nu știu ce să mai facă cu viața lor, cu soții lor, sunt plictisite, simt că nu mai au vreun rost pe lumea asta. Și singura bucurie a lor e acel week-end când vin copiii acasă. Sad life, nu?  E sad pentru că fiii și fiicele vor avea propria viața, și acea vizită într-un week-end poate deveni poate una singură pe an. E sad pentru că mamele suferinde nu și-au înțeles sensul existenței lor. De obicei energia și pofta de viață vin după ce descoperi propriul ikigai. Aș vorbi multe despre ikigai, joie de vivre și toate cuvintele astea japonezo-franceze fandosite care înseamnă enorm de mult. 
  2. La al doilea punct sunt mamele care și-ar dori ca ai lor copii să fie mai independenți, dar ei sunt cam alintați (cum sunt 90%) și doresc să fie serviți mereu. Îmbucați, îmbrăcați, încălțați, cărați, cât mai puține responsabilități. Și totul depinde de tine dacă reușește să te manipuleze sau nu. Căci după 5-6 ani, dacă se plânge că nu poate să se îmbrace singur, crede-mă, e doar manipulare. El are abilitatea de a face lucrurile enumerate mai sus mult mai timpuriu. Dar de ce să le facă, de moment ce micul Zeu le face atât de bine pe toate? Și parcă e relaxant să fii servit, nu? 

Mami, dragă mami. Of, scumpo! Ești minunată, știu asta. Și dacă am fost mai acidă sus pe alocuri, am fost așa ca să îți captez atenția, pentru că omul își pune semne de întrebare când este prins de mâini și zguduit. Nevoia asta de control nu e bună deloc. De asta, aceasta este o postare pentru mame, pentru că noi femeile suntem înnebunite după control. Și nu e ok deloc. Îți zic din proprie experiență. Știu că vrei să faci tot ce-ți stă în putere ca el să fie fericit și tu să fii fericită. Dar mai lasă-l zglobiu din când în când. Dacă ai un salariu decent, renunță la a-i mai cumpăra zeci de jucării și investește într-o tabără. O tabără nu e același lucru cu o săptămână la bunici, unde va fi alintat la maxim. O tabără va costa între 8-20 de păpuși/mașinuțe, dar va face mai mult decât 1000 de jucării. Tot restul vieții va ține minte ce trăiri a avut și ce a simțit în acele tabere și mai puțin își va aminti de scenariile pe care și le-a creat în gând cu nu știu ce păpuși. (Bine, acum fie vorba între noi, eu îmi amintesc multe dintre scenariile astea, dar asta pentru că am darul de a pătrunde un pic mai mult decât e normal în amintirile mele). :) Și chiar nu am o problemă cu păpușile, m-au ajutat mult să îmi dezvolt creativitatea, și cel mai probabil îl va ajuta și pe copilul tău. Cum am zis mai sus, echilibrul ar fi perfect. Dacă îți permiți, îi poți oferi și jucării și tabere. Timp în care tu te poți descoperi. Tu, X, ca OM, nu ca mamă. Nu e nimic întâmplător că ai ajuns să citești până aici. Poți să fii de acord, poți să nu fii, dar primește informația, rumeg-o un timp. 

Pregătește-ți copilul către o viață fără tine încă după primii ani din viață. Renunță la cordonul ombilical cel creat de tine. Pentru că îți va fi greu și ție, dar și lui. Crește-ți copilul în așa fel încât dacă s-ar pierde în junglă, ar supraviețui și 7 zile până la găsirea lui. Exagerez aici, știu, dar tu ești conștientă cum e societatea din ziua de azi, fix ca o junglă. Eu îmi cresc fetița ca pe o amazoană. O forțez să își împingă limitele, fără a o pune în pericol. Bine, pooate ușor a fost în pericol pe ici și colo la anumite experiențe sportive, dar nu s-a întâmplat niciodată nimic. Și știi de ce? Pentru că avea încredere în ea. Știi de ce avea? Pentru că eu i-am zis că am încredere în ea. Putem modela niște oameni atât de frumoși și atât de puternici. În interior, cât și la exterior. E suficient doar să vrem.  Îi influențezi destinul copilului tău atât de tare, încât în funcție de cum îi vorbești/cum îl educi, îi crești sau îi scazi numărul de ședințe la terapeut când va deveni adult. :)

Citește, citește cât mai mult despre asta, de a-l face să se iubească pe sine. Căci, crede-mă, iubirea de sine e oprirea tuturor frustrărilor. Iubirea de sine e apogeul, e esența vieții. Când o ai, nimic nu-ți mai lipsește. Ești împlinit. O să citești atâtea cărți și o să îți dai seama ce e bine și ce nu e bine de făcut pentru copilul tău, pentru că știi că toți sunt diferiți și nu se potrivesc anumite teorii pentru toți. 

Sunt copii care e benefic să fie crescuți cu reguli stricte, iar alții, cum ar fi fiica mea, care sunt crescuți după “regula” creștere fără reguli, și e ok și așa. Iubitul meu îmi tot zice de vreo doi ani să îi stabilim reguli Roxaliei, iar eu nu vreau. Știi de ce? Pentru că vreau să trăiască liber! Pentru că eu nu i-am creat regula “Fă-ți mai întâi temele când ajungi acasă, după care te joci”, ci mai degrabă i-am indus responsabilitatea și importanța facerii unei teme la o anumită oră timpurie în zi. Alin i-ar fi impus să mănânce doar în bucătărie. Și dacă mănâncă pe masa din living, așa cum o face mereu, care e problema? Cu ce îi afectează creșterea și cu ce ne afectează viața? Libertatea de a alege îți dă o bucurie de neprețuit. Am ajuns să mâncăm toți 3 în living în ultimul timp, deși bucătăria era destul de spațioasă, și ne este foarte bine așa. Poate uneori ar trebui să ascultăm și părerea unui copil. Poate avem de învățat o lecție de la el. Scuze, nu poate, sigur e așa! Copiii sunt veniți pe pământ cu misiuni clare pentru noi, părinții. Nu aș putea decât să o frustrez punându-i reguli de genul “te culci la ora x, mănânci la ora y, termini mereu totul din farfurie, etc”. De asta copiii își doresc să fie oameni mari, se simt îngrădiți cât sunt mici. Iar oamenii care pun foarte multe reguli copiilor o pot face din două motive: 1. Doar prin reguli copiii lor se pot stăpâni (și știți la ce mă refer prin stăpânire, nu mai detaliez). Și e ok asta, nu am nimic de zis. 2. Au acumulat frustrări în viața de zi cu zi și chiar dacă copiii lor nu ar avea neapărat nevoie de reguli, părinții simt nevoia să controleze niște oameni mici, pentru că cu cei mari nu o pot face (la serviciu, etc). 

Iar dacă fetița mea crește destul de frumos fără reguli, de ce să stric eu totul? 

Știu că-s nșpe zeci de teorii de parenting, știu că aș putea să greșesc, știu că dând sfaturi m-am abătut de la motto-ul meu preferat “Înainte aveam 1000 de teorii și niciun copil, acum am 1000 de copii și nicio teorie”, dar fii curioasă, încearcă, descoperă, evoluează! Pentru că doar așa ne schimbăm mentalitățile și ne vom crește copiii sănătoși psihic. 

Îți mulțumesc că ai fost atentă până aici! 

🏕 Taberele Roxaliei

Voi scrie pe scurt, pentru că m-am întins deja super mult. Prima tabără a fost la 6 ani jumătate. O tabără medievală de la Brașov, în care nu cunoștea pe absolut nimeni. Acesta a fost startul în vara 2017, după care au urmat alte 3 tabere în anul 2018. 

În februarie, tabăra de ski de la Straja, unde a învățat să schieze foarte bine. În iunie, tabăra de călărie din Harghita, unde din păcate a prins o vreme super ploioasă și s-a urcat mai puțin pe cal decât ar fi trebuit. Experiența am povestit-o într-o mică postare pe Instagram: 

13380598-b78c-4a9a-849f-79b1bf7890aa

În august, tabăra cu cortul. 

8e29a2c7-96d8-48f6-9383-2011ab9c242b

Peste o săptămână pleacă într-o tabără de snowboard, iar în iunie pleacă într-o tabără de engleză (prima în care vor fi și colegi/prieteni). Își dorește nespus de mult într-o tabără de alpinism și într-una de dezvoltare personală. De când merge la meditațiile Vipassana este fan “descoperiri interioare”. 

Cel mai important lucru, dacă el nu își dorește să meargă în tabără și îl cuprinde teama când îi vorbești despre asta, mai așteaptă puțin. Dar cât aștepți, lucrează la cordonul ombilical. ;)

Ești Wonder Woman, nu uita asta! Poți face orice! ❤️

 

Interviu cu ea

 

Îmi plac momentele în care îi pun Roxaliei diverse întrebări serioase, astfel încât să o cunosc mai bine și să o ajut pe ea să-și dezvolte conștientizarea de sine.  La început am filmat-o (sunt 2 filmulețe pe Instagram la postarea din 31.10.2018, dacă dai swipe o să vezi răspunsul la prima întrebare simplă, cu care am reușit să îi captez și atenția), după care răspunsurile la următoarele întrebări au devenit mai interesante, iar eu am lăsat telefonul jos… deși ar fi fost amuzant pentru ea, ca la 16-18 ani să vadă ce păreri avea la 8.

Am început cu întrebări simple de genul “ce lucruri te fac pe tine foarte fericită?”, “5 cuvinte care te descriu cel mai bine (însușiri sufletești/fizice)”, “ce știi și îi poți învăța pe alții?” până la întrebări de genul “din toate lucrurile pe care le înveți, care crezi că îți va fi util când vei fi mare?”, “ce ai învățat din cel mai rău/bun lucru care ți s-a întâmplat?”, “cum crezi că va fi viața ta în viitor?”, sau “pentru ce ești recunoscătoare?”. La ultima întrebare, printre enumerări mi-a spus că e recunoscătoare că eu nu am murit. Și uite așa am aflat că are o traumă aici și ar trebui să îi scot programul ăsta în viitor.

La întrebarea “cum ai schimba lumea dacă ai putea și ce le-ai spune oamenilor să fie bine pe planetă?” mi-a răspuns atât de frumos, încât am regretat că nu am filmat-o. Mi-a vorbit despre protejarea mediului înconjurător, despre iubirea de animale (“să nu mai omoare oamenii animalele” – e conștientă de lucrul ăsta) și multe lucruri care mi-au intrat la inimă. La întrebarea “dacă ai putea călători în timp acum 3 ani, ce sfat ți-ai da?” și-a adus aminte de episodul în care era să se înece și s-ar fi sfătuit să nu se mai arunce cu colacul în apă de 2 metri, căci e “dăunător pentru viața ei”. Un lucru plăcut la toată treaba asta este că din întrebare în întrebare, din răspuns în răspuns, observ cât de mult se întărește legătura dintre noi două, cât de frumos se poate deschide ea în fața mea și mai ales pot observa că nu a fost în zadar să-i insuflu anumite valori sănătoase în toți anii aceștia.

Pune-i și tu copilului tău întrebările de mai sus și vei rămâne uimit de răspunsurile lui.

 

I did it and it was LEGEN… wait for it… DARY!

 

Skydiving – Mi-am dorit dintotdeauna să fac asta și astfel a fost cadoul pe care l-am primit de la Alin la 29 de ani. Pe 13 noiembrie fac 31 și de atunci mă tot “chinui” să sar cu parașuta. Îmi făceam rezervare, ajungeam la București, ploua, se anula saltul. Sau erau 2-3 bălți pe pistă rămase de la o ploaie din cursul săptămânii, și la fel, nu puteam face saltul din acea cauza, chiar dacă soarele ardea pe cer. Iar eu eram anunțată cu 1-2 ore înainte de programare, ajunsă deja în București, că nu se mai poate. Frustrant, nu? Asta s-a întâmplat de două sau trei ori, nici nu mai știu. Săptămâna trecută mi-am făcut din nou rezervare la aceeași firmă, m-am uitat pe vreme, arăta super soare, am trimis iar avansul pe care îl retrăsesem cu câteva luni înainte să expire, am zis că ăsta e momentul! Sar duminică, 12 august! Toate bune și frumoase, sunt sunată după 2 zile să mi se spună ca va fi o revizie tehnică și nu se vor efectua salturi tot week-end-ul. În locul meu, unii ar fi zis “Ăsta e încă un semn să nu sar. Poate nimic nu e întâmplător și dacă m-aș încăpățâna să fac skydiving, mi s-ar întâmpla ceva rău.” Pentru mine nu există semne și superstiții când vine vorba de ceva ce îmi doresc cu adevărat. Așa că am sunat imediat să-mi fac rezervare pentru sâmbătă seara la Skydiving Center… și am sărit! Și mi-a plăcut atât de mult încât sigur acesta nu a fost primul și ultimul salt. Unii vor să sară o singură dată în viață doar să bifeze o linie de pe bucket list. La mine nu e vorba doar de bucket list, e mai intens de atât. 

Emoții nu am avut deloc, deloc… mi s-a părut doar un pic “nebunesc” când a trebuit să semnez că sar pe propria răspundere, și că acest lucru ar putea să îmi aducă și moartea. O parte amuzantă (acum mi se pare amuzant, nu atunci) a fost când am luat în mână următoarea foaie pe care scria “Contract de donație” și pe care trebuia să o semnez în dreptul cuvântului “donator”. Automat m-am gândit la donarea organelor, pentru că tocmai ce trecusem de la rândul care se termina cu “moarte”. :)))) Didi a luat repede foaia, a citit-o și mi-a spus că era vorba de altceva. :)) Când i-am povestit mamei de treaba asta, mi-a spus “Păi ce ar fi făcut cu organele tale? Ar fi fost praf!” Spuneți și voi? Ea e mama! :)) 

Săptămâna trecută mă uitam la filmulețele altor oameni și nu înțelegeam de ce se uitau în sus înainte să se arunce din avion. Credeam că așa trebuie procedat și nu aș fi vrut să fac asta, pentru că voiam să mă uit în jos fix când sar ca să “adulmec” tot și să văd cu ochii mei înspre ce mă îndrept, să simt adrenalina. Dar mi-au explicat că cei care se uitau în sus făceau asta de frică. Așa că m-am uitat în jos și am trăit un moment prețios, de libertate. Timp de un minut am căzut cu 200 km/oră, timp în care nu mai țin minte decât că m-am prins de mâini cu videograful, și am stat la pozat cu palmele pe care scrisesem “LEGEN – DARY” și cam atât. S-au dus extrem de repede cele 60 de secunde, și asta probabil pentru că nu mă săturasem. Persoanelor cărora le este teamă li se poate părea că durează mult mai mult căderea. E exact ca în teoria relativității: stai cu mâna pe o sobă încinsă timp de un minut și ți se va părea o eternitate; stai timp de un minut cu o femeie pe care o iubești și ți se va părea o secundă.” Așa am pățit și eu cu o femeie pe care o iubesc, zisă parașută. 😂 

Când s-a deschis parașuta și am pornit cu o super viteză în sus, hanoracul și tricoul mi-au ajuns pe față. Mi le-am pus la loc, apoi am plutit, am învățat să frânez, să accelerez și să iau viraje. Când plutești, îți poți da ochelarii jos, poți vorbi și te poți bucura de priveliștea întregului București care se vede în depărtare. Data viitoare îmi iau și eu GoPro-ul, pentru a captura cele mai frumoase peisaje de sus. 

Am sărit cu domnul Ramiro (mi-a povestit că a fost militar parașutist mai bine de 20 de ani) și mi-a plăcut că mai mereu verifica echipamentul în tot acel timp până ajungea avionul la 3000 m. De la decolare până la salt durează aproximativ 30 de minute. E destul de interesant că până pe la 1000-1500 de metri se zboară cu ușa avionului deschisă. Chiar dacă m-am prins în cele 4 puncte de domnul Ramiro abia la 2000 m, nu m-am simțit în nesiguranță în avion, din contră mi-a plăcut, mi-a dat sentimentul de “Misiune imposibilă” și că urma să sar imediat din avion. :))) 

Va urma!

P.S. Filmulețul de 1 minut se poate vedea AICI.

Înrădăcinare

Tu crezi în faptul că nimic nu este întâmplător? Ce îți trece prin minte când cineva îți vorbește despre informație, vibrație, energie?

Am deschis blogul doar să povestesc un lucru aparent minor care mi s-a întâmplat ieri și asta pentru că vreau să rămână  scris pe undeva.

Când îți spun informație la ce te gândești? La informațiile pe care le citești pe site-urile de „știati că?”, la cea din conținutul unei cărți, la tot ce se învârte pe internet, adică la acea informație perceptibilă cu simţurile noastre obişnuite (cuvinte, imagini, sunete)? E în regulă, este corect. Dar te gândești și la informația subtilă, transmisă în mod imperceptibil pentru mulți oameni, complexă şi profundă, greu de înţeles pentru minte? Acea informație transmisă în mod subtil care este uneori mult mai complexă comparativ cu cea transmisă într-o carte sau la un curs la care participi. Uneori ea este chiar dincolo de posibilităţile de înţelegere ale minţii raţionale. De multe ori, fără această informaţie subtilă nu putem pune în aplicare corect ceea ce învăţăm.

De obicei după ce primim o informaţie, nu întotdeauna o înţelegem cu adevărat sau putem să o aplicăm cu rezultate reale în viaţa noastră, pentru că ea se poate afla pe un anumit plan vibraţional, iar vibraţia fiecărei persoane determină în ce măsură ea poate accesa, înţelege şi jongla cu acea informaţie.  Puterea de a folosi o informaţie depinde de cantitatea de energie pe care o avem la dispoziţie.

Ieri mi s-a întâmplat/arătat un lucru și am încercat să învăț ceva din el. Poate încă nu sunt pe planul vibrațional care trebuie să mă facă să înțeleg ceva mai deep de atât.

O iau ușurel și povestesc detaliat, pentru că nah… mie asta îmi place să fac, să scriu.

Mama mea face zilnic în parc în jur de 12.000 de pași pe zi.  Nici eu nu las o zi să treacă fără pași mulți pe pedometru, dar în zilele în care merg la kickboxing și TRX nu țin morțiș să îmi fac și pașii, de aceea zilele săptămânii mi le împart cu sală, zile de mers alert + un sport, zile de alergat, etc. Tocmai de aceea, nu ieșim împreună ca să combatem sedentarismul, o facem separat. :)) Cum Al. se ducea la squash cu un prieten, i-am propus mamei să își facă pașii alături de mine pe un traseu drag mie pe care voiam să i-l arat și ei. Un traseu în natură, care are 8 km, am parte de un râu, mulți copaci, stuf, fazani, rațe sălbatice și muuult mult verde oriunde mă uit. Am luat-o și pe fiica mea cu noi,  am mers cam 20 de minute printr-o ploaie de vară, vorbind despre importanța respirației conștiente și a meditației, am trecut de o zonă de grătare unde erau gunoaie rămase pe jos, după care am ajuns în zona pe care o iubesc, zona verde, cea de care scriam mai sus.

Deși era zona verde, în față ne apar câteva bidoane pliate, se observă că erau aruncate de mai bine de jumătate de an. Și încep să îi explic Roxaliei pentru a nu știu câta oară de ce nu e bine ca oamenii să arunce în natură obiecte care se degradează în zeci de ani. Roxalia are acum 7 ani și 7 luni și a auzit lecția asta de la mine de foarte multe ori, dar îi reamintesc mereu și mereu. În schimb astăzi, i-am zis ce se întâmplă dacă acele peturi pot ajunge în apă. Mi-am dat seama că nu ii vorbisem încă despre mediul acvatic și plasticul. În următoarea jumătate de oră de mers am subliniat cu lux de amănunte tot ce ar trebui să știe. I-am povestit că sunt organizații care vor să salveze mediul acvatic și scot câteva tone de plastic din oceane an de an, și tot nu au cum să scoată tot pentru că sunt miliarde de tone scufundate în ape. Nu mai zic de materialele plastice care pe măsură ce se deplasează în mare, se prăbușesc în bucățele mici, tari, care pot fi consumate de animalele marine (ajungând pe fundul oceanului și nefiind expuse razelor ultraviolete, nu se vor mai degrada). Acelea nu pot fi strânse cu ușurință. De aceea cel mai important este ca noi oamenii să aruncăm gunoaiele doar în locurile strict amenajate pentru așa ceva. Nu mai zic nimic de reciclare, e un vis. I-am spus că schimbarea începe cu ea, chiar daca sunt persoane care nu se vor schimba niciodată și nu le va păsa de natură, mereu să aibă grijă de acțiunile ei și să încerce să fie un exemplu pozitiv pentru cei din jurul său. Ca să o fac să înțeleagă și mai bine pericolul plasticului în oceane/mări i-am spus de faptul că animalele se pot înfășura în plase de pescuit abandonate și pungi de plastic sau pot ingera plasticul, care conținând substanțe chimice toxice, le poate provoca blocaje sau le poate perfora intestinele. De obicei păsările marine înghit materiale plastice și broaștele țestoase au probleme cu obstrucționarea în aceste materiale. Asta ca o statistică, nu doar lor li se întâmplă. Nu prea întelegea faza cu obstrucționarea și cum de ce nu își pot da jos singure plasticul, așa că am luat cazul broaștelor țestoase.  Și am început să îi explic și să îi arăt poze de genul acesta:

turtle birds plastic

După care am început să vorbim ceva timp și despre țestoase, că au rezistență enorm de mare fără mâncare, că există și țestoase mari de 3 metri, că au puterea de a-și reface carapacea, că pot să depună până la aproape 200 de ouă, că pot trăi câteva luni de zile și dacă li se scoate creierul, etc.

A fost o discuție despre mediu și animale, ca o oră de educație ecologică și sigur a făcut-o pe Roxalia să își înrădăcineze o mentalitate sănătoasă în ceea ce privește calitatea mediului în care trăim, să își dea seama că natura ne satisface direct sau indirect o parte mare a nevoilor vitale. Pe ea am mai implicat-o într-o acțiune anul trecut, în care am mers într-o sâmbătă dimineață de martie, alături de câțiva voluntari ecologiști și am strâns toate gunoaiele de pe digul Lacului Bacău, după care la Coada Lacului am plantat 180 de plopi albi. Și uite că acțiunea de atunci, micile discuții pe care le am cu ea despre importanța mediului nu o fac decât să se implice în protejarea și ocrotirea mediului, așa cum s-a întâmplat si ATUNCI (dă click să citești povestea de la P.S.), dar sigur va fi pe termen lung.

Încântată că am reușit să îi transmit Roxaliei din nou atâtea informații (din categoria informații perceptibile) și că ea le-a îmbrățișat pe toate și a zis că vrea să fie o mică ecologistă, la nici 2 minute, ce credeți că îmi apare în față? Pe un drum de iarbă, înconjurat de cătină pe ambele părți, cu râul la aproximativ 20 metri distanță, unde am observat până acum doar fazani, rațe sălbatice, coțofene, uneori capre, dar niciodată, nici măcar odată în atâtea săptămâni de când fac acest traseu nu am observat o ditamai broasca țestoasă europeană. Și era acolo, în fața noastră, ne-a văzut, și a început să meargă cât mai repede spre dealul plin de copăcei, și nu înspre râu.

M-am apropiat lângă ea să văd dacă e rănită, nu s-a ferit de mine, m-a lăsat să îi fac și câteva poze, dupa care mi-am continuat drumul.

turtle bacau

Ce înseamnă apariția ei? Nu zic că e imposibil să vezi o țestoasă dacă în preajmă este o apă, dar de ce fix atunci? În mod normal ele ies din hibernare începând cu luna aprilie cand dă căldura, dar din aprilie până acum în iunie, nu am văzut țestoase pe acolo. E vorba de o simpla sincronicitate sau ceva mai profund? Vreun mesaj subtil transmis doar prin prezența unei țestoase la momentul potrivit? Un fel de mulțumire pe care mi-a transmis-o pentru că îmi pasă de toate animalele acvatice?

Sau un semn că va ajunge Roxalia în viața asta Secretarul General Al Organizației Natiunilor Unite? Va avea 16 ani când Antonio Gutteres va termina mandatul, dar poate dupa celălalt mandat? :)) Trebuie să înțelegi că te-am făcut să citești până aici doar ca să îți intre în cap anumite informații perceptibile și să ajuți și tu natura și nu să mă ajuți să depistez eu mesaje subtile. Să îți dai seama că toți suntem băgați în asta, să te apleci și să ridici gunoiul altuia fără să ți se pară a fi asta o problemă, dar mai ales să fii atent unde ajunge gunoiul tău. Acesta a fost interesul meu, să te fac să conștientizezi un lucru. Să știi ca face parte din procesul tău de dezvoltare personală. Ce faci tu în fiecare zi se numește dezvoltare personală dacă are un rezultat de creștere interioară, iar înlocuirea obiceiurilor proaste cu unele mai bune, atunci când întreprindem acțiuni care ne cresc interior putem spune la fel, că ne dezvoltăm personal.

 

Update, 22:00. Care erau șansele ca eu să scriu despre asta chiar astăzi, de Ziua Mondială a Mediului Înconjurător și să aflu acest lucru la câteva ore după publicarea postării. Hai, mă… se întâmplă ceva. :))

 

 

 

Cappadocia și ale ei coșuri de zâne

Nu știu dacă mai țineți minte de pe insta, pentru că nici nu trebuie, :))) dar de ziua mea am primit o felicitare de la finii mei și de la finii finilor mei, (aka  #nașofinii) în care îmi spuneau doar atât:

“Verifică Instagramul.

#nașofinii

La mulți ani!”

Mi-am deschis instagramul și am observat că au intrat pe contul meu cu ajutorul lui Alin, au postat un gif prelucrat, unde apar eu stând într-un balon cu aer cald care se îndepărta și astfel se vedea în toată splendoarea ei, Cappadocia. Când am văzut coșurile de zâne mi-am dat seama că mi-au făcut cadou ceva ce mi-am dorit nespus de mult încă din 2014, o excursie în Cappadocia… și mai ales să mă înalț cu balonul. Trebuia să aștept cumințică 5 luni. Și am așteptat, mai puțin cumințică. Cu o lună înainte de Cappadocia, mi-am ridicat un alt cadou, o altă călătorie, de data asta din partea lui Alin. Și zic că nu am stat cumințică pentru că în excursia la Madrid ne-am distrat suuuper tare. Dar voia bună supremă din această primăvară a fost în Cappadocia. Nu știu altii cum sunt, dar noi când mergem în excursii, pe lângă faptul că vizităm aproape toate atracțiile și mergem foarte mult pe jos, mereu o facem hlizindu-ne și scoțând cele mai bune glume ever. Dacă vreo unul dintre noi e serios mai mult de o oră, deja e ceva putred la mijloc. :))

De Minsk, Amsterdam, Viena și Madrid nu am scris nimic în nișa de travelling… îmi cer scuze. Da, știu că nu vă pasă…

Măcar despre concertul Coldplay de la Viena, care a fost inimaginabil de frumos, și îl recomand tuturor fanilor, aș fi putut să scriu, dar neah… nu am reușit nici măcar atât.

Trec la Cappadocia…

Cappadocia este o regiune istorică în Anatolia centrală (cuprinde o suprafață ce se întinde astăzi într-un areal de aproximativ 5.000 kmp), în estul Turciei (in Turcia care face parte din Asia si nu Europa), fiind cunoscută în antichitate drept Katpatuka, adică “ţaramul cailor frumoşi”, nume dat de perşi, în timp ce primii săi locuitori, hitiţii care populau aceste meleaguri cu mai mult de două mii de ani Î. C. îi spuneau Mazaka. Katpatuka i se trăgea de la faptul că încă din acele vremuri ţinutul era celebru pentru creșterea cailor de rasă. Și acum sunt vreo 400 cai sălbatici. Tot din cele mai vechi timpuri, Cappadocia se află pe “Drumul Mătăsii”, acea rută comercială vestită din antichitate stabiltă între Extremul Orient şi lumea mediteraneeană.  Istoria este următoarea: Acum câteva milioane de ani, vulcanii Ercies și Hasan (2 din cei 3 prezenți acolo) au erupt în același timp, iar lava acestora a umplut valea de la poalele lor, apoi ploile, vântul și variațiile de temperatură și-au contopit forțele și au au săpat în tuful vulcanic, dând naștere unor forme geologice spectaculoase. Mai spectaculoasă decât acțiunea naturii este acțiunea oamenilor. Acum mii de ani, localnicii au scobit stâncile pentru a-și așterne adăposturi. Satele tradiționale cappadociene arată ca niște imenși faguri de albine.

IMG_8309

Toate fotografiile din această postare îmi aparțin și ofer permisiunea de reutilizare doar celor care-mi cer acordul.

Transportul

Am plecat cu Turkish Airlines din București la ora 5:50 dimineață, am făcut escală în aeroportul din Istanbul, apoi am ajuns în aeroportul Kayseri. Acolo ne aștepta un turc care ne-a dus cu un microbuz până în Goreme. Vorbisem prin mail cu cei de la hotel să ne trimită mașină încă de când eram în România. Durează aproximativ o oră (sunt 75 km), și ne-a costat câte 30 de lire turcești de persoană (adică apx 30 ron/pers).

Cu cât te apropii de Cappadocia, îți dai seama că ai ajuns într-un paradis, pentru că pare desprins dintr-o altă lume, formațiuni geologice stranii, similare cu cele de pe Lună. Când descoperi și mai mult tot ce e acolo, te bucuri de labirinturi subterane, fortărețe, orașe construite sub pământ, biserici și capele construite din roca vulcanică.

IMG_8263

Cazarea

Dacă ajungeți în Cappadocia, e de recomandat să vizitați Göreme, Uchisar, Ihlara și Neveshir. Cazarea e bine să o aveți în Göreme, deoarece e centrul acțiunii din regiune, plus că veți fi un pic mai aproape de baloane.

20180429_061207

Priveliștea din fața camerei noastre

Hotelul ales de fini mi-a plăcut super mult. Camerele erau amenajate în peșteri / stânci și erau foarte mari. Daca aș fi mers iarna, puteam să îmi fac focul în șemineul din cameră. Baia era la fel de mare și avea și cadă de hidromasaj, dar și zonă de duș. Hotelul avea curtea și terasa imense, puse pe mai multe straturi, cu foarte multe zone de relaxare (cam peste tot șezlonguri, măsuțe, jacuzzi, saltele, perne, etc). Nu știu cum să mă exprim și nici din poze nu reiese tot, poate un filmuleț de vreo 10 minute ar fi dat în întregime cât de frumos era la ei. Când căutați cazare, nu e suficient să aibă în continuarea numelui hotelului cuvântul „cave”, nu toate au camerele sub formă de peșteră. Ca să știți sigur că nu au camere normale, căutați fotografii pe Booking.

travellers cave

Traveller’s Cave Hotel

Prețurile

Sunt accesibile, posibil și din cauză că Turcia pierde din ce în ce mai multi turiști (atentante & co). 1 liră turcească e apoape cât 1 RON de al nostru. Cât despre negociat, puteți face lucrul acesta fără să vă simțiți prost. Noi nu am negociat la hotel, dar când m-am dus să cumpăr un covoraș am reușit fără prea mare greutate și țigănie să îl cumpăr cu 100 lire turcești, prețul spus de vânzător fiind de 250 lire turcești. Dacă mă strofocam puteam să obțin și 180 de lire discount, dar faptul că vânzătorul ne-a oferit ceai și am mai stat puțin de vorbă, nu mi-am mai permis. :)) Mi-a mai dat și follow pe instagram și 50 de like-uri, cât să întrec măsura? :)))

aIMG_8698

Mic dejun / Traveller’s Cave Hotel Cappadocia

Călătoria cu balonul

A fost exact cum mi-am dorit, fix emoțiile pozitive pe care mi le-am imaginat. Iubesc senzația de desprindere de pe pământ, apoi senzația de zbor, de plutire și îmi place foarte mult priveliștea nesfârșită de sus. Mi-a creat mai mult o liniște, și nu adrenalină. Pentru că nu am teamă de înălțime, stăteam super chill peste balustradă, bucurându-mă de Cappadocia în toată splendoarea ei.

a20180427_063853

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la hotel, de la aeroport, a fost să rugăm recepția să ne găsească un zbor a doua zi. E de recomandat acest lucru, să zburați cu balonul a doua zi de cum ajungeți, astfel încât în caz de nu se pot ridica baloanele din cauza vremii, să mai aveți o speranță în următoarele zile. Rareori se întâmplă să nu se ridice, doar dacă este furtună (ele zboară și iarna) sau vânt puternic.  Tipul nostru de la hotel ne-a găsit locuri la agenția EZ AIR (una dintre cele mai vechi agenții, din 1999). Trebuie avut grijă la agențiile neautorizate. Piloții de obicei parcurg minim 300 de ore singuri înainte de a ridica un balon plin de oameni. O să mai observați după ora 8 dimineața câte un balon rătăcit prin aer, cu o nacelă extra mică și un singur om în ea… înseamnă că vedeți un pilot care face școala. La Ez Air a costat 140 euro de persoană (și-au băgat toți comisioane :))), și în general prețurile sunt între 100-170 euro/pers (poate și sub 100 euro dacă le luați cu multe luni înainte sau dacă le negociați bine). În preț intră tot: te ia cu mașina din fața hotelului, te servesc cu prăjiturele, ceai și cafea cât timp ei pregătesc baloanele, la sfârșit te surprind cu șampanie și diplome, apoi te duc cu mașina înapoi la hotel.

Chestia asta cu luatul de la hotel ți se va întâmpla la orice ai alege să faci*, mai ales dacă rezervi prin recepția hotelului. Plătești totul la hotel, după care nu mai ai nicio grijă. Hotelurile sunt conectate la firmele locale organizatoare de excursii, dacă nu chiar ei înșiși posedă așa ceva, pentru că vor sa se deruleaze totul rapid, și fac tot posibilul să plece clientul mulțumit.

*ai alege să faci = călărie, trasee cu quad (ATV-uri), turul roșu sau verde, seară turcească, dans cu dervisi, jeep safari, etc.

În general, toți hotelierii prezintă turiștilor, în momentul în care au sosit în Cappadocia, gama de excursii ce pot fi făcute și încearcă să aranjeze pentru clienții săi ce vor să facă. Bine, există evident și posibilitatea ca fiecare, odată ajuns acolo, să poată opta și negocia pe cont propriu toate activitățile.

IMG_8256

Revenind la baloane, la ora 5 – 5:30 dimineața va veni un microbuz să te ia, pe la 6 deja te ridici cu balonul. Toată nebunia durează cam 2 ore. Iar în aer noi am stat aproximativ o oră și jumătate, față de multe baloane care au stat pe cer o oră. Ne-am ridicat și printre primele 5 baloane de pe sol. Nu e neapărat ceva grozav acest lucru, căci nu aveam alte baloane prin preajmă pe care să le admiram. Dar și când au început să se ridice ca licuricii câte unul, am luat parte la un spectacol nemaipomenit când ne uitam spre pământ.

20180427_053642

Aterizarea a fost lină, direct pe platformă, tractată de o Toyota, nici nu am avut nevoie de „landing position” pe care ți-o arată dupa ce ai urcat în balon.

DCIM101GOPRO

DCIM101GOPRO

În Cappadocia baloanele se înalță doar la răsărit când vântul este pașnic, dar nu și la apus, față de alte orașe din lume. Sunt aproximativ 100 de baloane pe cer. Dacă aveți GoPro cu stick, obligatoriu să îl luați cu voi, astfel puteți prinde în poze și nacela în care vă aflați. O să ajungeți până pe la 2000 m altitudine, unde e liniște și nu e frig, ar fi bine să vă îmbrăcați în straturi, și cu cât vă îndepărtați de sol, puteți să renunțați la jachetă. Și când zic să renunțați, trebuie să o aruncați afară din balon, căci nu ai loc unde să o pui.

Există două tipuri de baloane, cele standard, cu o nacelă formată din 4 compartimente în care pot intra 20 de oameni (cinci oameni pe compartiment), plus compartimentul din mijloc în care sta pilotul și buteliile de gaz, și cele VIP, în care intră doar opt persoane.

Ai înnebunit? Cum să îți arunci geaca afară din balon? :))) Scrie-mi, te rog, dacă ai crezut asta. O pui pur și simplu pe balustrada vecină, care îți leagă compartimentul tău de celălalt, nu are cum să cadă în afara balonului.

hot air balloon

Recomand ca în celelalte zile, chiar dacă nu zbori cu balonul, să te trezești la 5 jumătate dimineața să prinzi cel mai mirific peisaj de la fereastra camerei tale. După care să ieși din cameră și să faci 1000 de poze. :))

Cam așa vedeam baloanele de pe terasa hotelului:

IMG_20180508_110045_542

Din alt unghi:IMG_8576

Alt unghi :))IMG_8582

:)) Nu am vrut să exagerez mai devreme, dar ăsta ar fi stratul nr. 4:

straturi

Cum ne-am organizat zilele

În prima zi am ales să mergem să cunoaștem centrul și să ne rezervăm ATV-uri pentru fiecare dintre noi. A fost singura chestie pe care am făcut-o fără ajutorul hotelului. Am plecat cu ATV-urile la ora 17:30 cu o gașcă destul de mare, cred că ne-am strâns aproximativ vreo 20 de oameni. Am început să colindăm văile la apus și a fost o experiență foarte plăcută. Am văzut Cavusin Village, Rose Valley și Love Valley și toate văile care le leagă pe ele.

IMG_8162

Cavusin Village

Îți dau mască de pus la gură de unică folosință și cască de unică folosință sub cască de protecție. Cum eram toți cu ochelari la ochi și mască la gură, praful din văi și lumină frumoasă a apusului, zgmotul de motoare și semi-adrenalină* din sânge, ne-a făcut să ne simțim ca în Mad Max Fury Road. Ei bine, mai degrabă ca Mad Max după 2 luni în Vaslui, dar chiar și așa, tot frumos a fost.

*semi-adrenalină pentru că nu aveai cum și unde să prinzi mai mult de 30 km/oră, de aceea am și reușit să filmez mult cu Go Pro-ul într-o mână.

IMG_8133

Nu-mai-știu-cum-se-numea Valley

Când am ajuns în vârful văii, Love Valley, mi-am dat seama că ar fi meritat numele Weiner Valley. :)))) Sau Trouser Snake Valley, sau Shlong Valley, sau One Eyed Monster Valley, sau Dingaling Valley, sau Long Dong Silver Valley. Sau ce vreți voi, numai nu Love Valley:

IMG_8174

Love Valley

Acolo am fost serviți cu șampanie fără alcool. Au ei o treabă cu șampania… și mai ales fără alcool. :)) Pentru că turcii nu consumă alcool o să vedeți că în foarte multe magazine, restaurante nu veți găsi bere, vin și alte băuturi alcoolice. Dar dacă căutați, veți găsi. :)) Noi am descoperit un magazin prin centru care aveau vin de la Turasan (vin local) și în 4 zile am golit 60% din magazin. Adică doar vreo 5 sticle in total, nu vă imaginați cine știe ce, că nici ăia nu știau să își facă bine stocul. :)) Pentru că nu puteam savura vin la anumite restaurante, ne cumpăram noi vinul și îl beam pe terasa hotelului cu una dintre cele mai drăguțe priveliști din Goreme:

IMG_8211

Am ajuns aproape pe întuneric înapoi cu ATV-urile. Eram toți plini de praf pe sprâncene, gene, haine… și ne-au curățat cei de acolo cu un sistem care îndepărta praful de pe haine (invers față de aspirator).

Un filmuleț combinat între mersul cu ATV-urile și mersul cu caii puteți vedea AICI.

Vineri dimineața, după ce am zburat cu balonul, ne-am întors la hotel, am luat micul dejun pe terasă, după care am ales să mergem în turul (traseul) verde.

Cel verde ne-a costat 33 euro /pers, iar cel rosu 28 euro/pers, cu prânzul inclus, și cu ghid. Pe ghidul nostru, Ersin (agenția Hiro) l-am prins în ambele zile, la cele două tururi, și ne-a plăcut foarte mult de el, 26 de ani, social și glumeț, interacționa foarte mult cu noi și ne-a dat toate informațiile necesare. La fiecare popas aveam puțin timp liber și pentru făcut poze, dar era stabilită o oră de întâlnire pentru adunare și continuarea traseului.

TRASEUL VERDE

Te vor lua de la hotel la 9 jumătate, te aduc înapoi pe la 7 seara. Turul Verde cuprinde  următoarele atracții: popas la Göreme Panorama, oraşul subteran Derinkuyu, mănăstirea Selime, excursie în Valea Ihlara drumeţie de 4 km prin canionul Ilhara, shopping la fabrica de bijuterii de onyx de lângă Üçhisar, Pigeon Valley, toate taxele de intrare fiind incluse în preţ. Cum am spus mai sus, în programul excursiei a fost inclusă și masa de prânz aranjată a ne fi servită într-un restaurant tradițional de la intrarea în micul sat Ihlara. Doar băuturile au fost achitate separat, neintrând în costul excursiei.

O să iau fiecare obiectiv în parte, voi scrie 8-10 rânduri despre el și voi posta și câteva fotografii.

Göreme Panorama

Prima oprire a fost la vreo 10-15 minute după ce am pornit la drum din Göreme către Üçhisar, un alt orășel de referință. Göreme Panorama  este punctul de belvedere, unde se pot vedea văile, munții și cei trei vulcani ai Cappadociei (atât Erciyes de 3.916 m înălțime cât şi Hasan de 3.253 m, nu mai sunt activi). Al treilea vulcan se numește Melendiz, are 2,963m și nu știu mare lucru despre el.

Ghidul îți oferă aproximativ 10 minute pentru relax și pentru poze. Noi am băut acolo și un fresh de rodie bun. Cam la fiecare colț dați de tarabe care vând fresh-uri de rodie sau portocale (5-7 lire turcești) sau înghețată din lapte de capră.

20180427_100053

Orașul subteran Derinkuyu

Ingeniozitatea arhitecturii antice este vizibilă cel mai mult în orașele subterane din Derinkuyu și Kaymaklı, oraşe în care locuiau mii de oameni, în primul până la 30.000 de oameni, în cel de-al doilea, până la 3.000 de suflete. Acestea găzduiau creştinii prigoniţi, mai întâi de romani, apoi de musulmani. Numai într-un areal de o sută de kilometri pătrați existau mai mult de 40 de oraşe subterane şi 200 de structuri subterane conectate prin tuneluri cu pasaje labirintice, ascunse, care comunică între ele, camere secrete și temple antice cu o poveste remarcabilă a fiecărei clădiri. Toate acestea fac din Cappadocia una dintre cele mai fascinante și mai mari lumi subpământene.

20180427_111629

Mănăstirea Selime

Este cel mai mare ansamblu monahal din zona Cappadociei, a fost săpată în piatră de către călugări în secolul al XIII- lea. După ce turcii au preluat controlul asupra Anatoliei, mănăstirea a fost transformată în caravanserai. Mănăstirea este situată pe coasta stâncoasă și abruptă a unui munte prăfos (aveți grijă ce talpă aveți la încălțări, se alunecă). Aici poți vedea săpate în stâncă toate acareturile bisericești aferente (capelă, mănăstirea în sine, spații de depozitare, școală, bucătărie), cu o panoramă cu roci țuguiate, în stilul Star Wars* spre partea cealaltă a vaii, Yaprakhisar. Merită văzut.

*Star Wars – se spune că aici s-a filmat o parte din episodul 6 (The last Jedi, filmul original, din 1983), mai exact atunci când Luke a crescut, doar că e probabil un mit, ei neavând un buget prea mare, s-au mulțumit cu niște efecte pe calculator care mutau acțiunea în Cappadocia. Rămâne de verificat, nu e o informație sigură.

IMG_8405IMG_8471

Ihlara Valley

Valea Ihlara, situată lângă Muntele Hasan și Muntele Melendiz (cei doi din cei trei munți vulcanici din Cappadocia de care v-am zis mai sus) reprezintă un canion cu o adâncime de aproximativ 100m, format de râul Melendiz în urmă cu milioane de ani. Valea începe în satul Ihlara și se sfârșește cu Mănăstirea Selime, din satul cu același nume, după o distanță de 14 km. Frumusețea naturală a zonei este evidentă pentru toți cei care au urcat vreodată valea. În apropiere, magnificul Munte Hesan (ce măsoară 3253 metri deasupra nivelului mării), vulcanul latent care a dat naștere canionului Ihlara, se înalță peste provincia Aksaray. O parte frumoasă a văii o reprezintă primii 7 km, din care noi am mers pe jos vreo 4 km, din satul Ihlara până în Belisirma, unde se pot vedea multe din bisericile rupestre. Grotele, mai mult sau mai puțin inaccesibile, erau menite să-i atragă pe anahoreți, pentru același motiv ca și deșerturile din Egipt și din Palestina.

IMG_8510

După cei 4 km am ajuns la restaurantul Belisirma, care avea mai multe locuri în care puteai lua masa, locuri puse pe niște piloni deasupra râului.

20180427_143535

Pigeon Valley (Valea Porumbeilor)

Valea Porumbeilor (Güvercinlik Vadisi) conectează Uçhisar de principalul oraș, Göreme. 5 km din care ne putem da seama de ce poate fi în stare natura. De-a lungul mileniilor, apa, soarele și vântul au erodat solul, dând naștere unor minicanioane spectaculoase, unor văi adânci și creste abrupte. Aici se poate observa cel mai bine din ce cauză mulți spun despre Cappadocia că arată ca un fagure de albine. În această vale se adăpostesc mii de porumbei în stâncile care au fost transformate în porumbare. Oamenii vopseau ferestrele în alb pentru a-i atrage. Porumbeii erau la mare căutare pentru că erau buni postaşi şi ofereau îngrăşământul necesar culturilor. Călugării foloseau ouăle şi pentru a prepara vopsele pentru frescele cu care îşi decorau bisericile.

a20180427_174504IMG_8541

TRASEUL ROȘU

Sâmbătă, după micul dejun, am plecat în descoperirea atracțiilor din Traseul Roșu: Uçhisar Panorama, Goreme Open Air Museum, atelier ceramic în Avanos, Pașabag Monks Valley & Devrent Valley.

Uçhisar Panorama

Uçhisar se află la cel mai înalt punct din Cappadocia, pe drumul Nevsehir-Goreme, la doar 5 km de Goreme. În partea de sus a Castelului Uchisar, oferă o panoramă magnifică a zonei înconjurătoare, cu Muntele Erciyes în depărtare. Aici s-a alunecat cel mai tare, neapărat talpă zimțată.

aIMG_8834

IMG_8821

Muzeul în Aer Liber Göreme

Din 1985 face parte din patrimoniul UNESCO și se află poziționat la 1 km de Göreme, pe drumul spre Ortahisar. Muzeul se desfășoară într-o vale în care sunt concentrate mai multe biserici săpate în măruntaiele ridicăturilor de stâncă în formă de conuri, pompos denumite munți. Accesul la fiecare se poate face direct de la sol, sau pe scări de lemn sau metalice, iar aleile în interiorul acestui spațiu amplu fiind largi și pietruite. În ruinele mănăstirilor unde călugării și-au trăit viața monahală începând din secolul al III-lea se pot vedea unele dintre cele mai bine conservate picturi bizantine și fresce de grotă din zonă. Acestea au fost realizate prin tehnică uscată încă din perioada iconoclastică până la sfârșitul domniei selgiucide. Veți observa că o parte din sfinții și personajele biblice au ochii „scoși” (adică şterşi, râcâiţi cu o unealta), lucru legat de religia musulmană şi de înţelegerea mai defectuoasă a acesteia de către unii. Înăuntrul bisericilor nu ai voie să fotografiezi, nici măcar fără bliț pentru a nu degrada și mai mult picturile.

IMG_8866

Vizită la un atelier de ceramică din Avanos

Avanos este cel mai nordic orășel dintre cele cappadociene și este faimos pentru meșteșugul olăritului și producția de ceramică. Aceste îndeletniciri reprezintă baza economiei micului oraş. Încă din antichitate, când se numea Venessa, locul era vestit pentru tradiţia olăritului, când hitiţii făceau acele vase cu gaură mare la mijloc, ca un covrig, pentru transportul apei pe care le poţi pune pe umăr ca pe nişte genti. Materia primă constând din argilă roşie este furnizată de râul Kızılırmak (Râul Roşu) pe ale cărui maluri s-a dezvoltat oraşul şi care-l separă de restul Cappadociei.

Dupa atelier am fost să mâncăm la HAN, un restaurant imens cu zeci de mese lungi, unde veneau oamenii din tururi. A fost bufet suedez și mâncarea era chiar bună.

20180428_122214aIMG_8917

Devrent Valley sau Valea Imaginatiei

O vale ce dezvăluie multe formațiuni diferite de stâncă, foarte ciudate ca aspect, de acea oamenii, în timp, au căutat să le asemene cu lucruri sau fiinţe din viaţa reală, fiecare în funcţie de imaginaţia sa. Aceasta are multe stânci în formă de animale printre multele fairy chimneys, adică “coşurile zânelor sau sânzienelor” cum li se se mai spune coloanelor sau conurilor de tuf vulcanic. Arată ca o grădină zoologică sculptată de natură, se pot distinge: cămila, șarpele, focile, raţele și delfinii.. Este ca și cum te-ai uita la nori, dacă-ţi laşi liberă imaginația, poţi găsi multe altele. Există o stâncă ce aduce cu Frumoasa și Bestia, dansând. Cea mai reuşită piesă este cămila, drept pentru care ea a fost îngrădită pentru a fi menajată de turiştii prea curioşi ce ar vrea s-o escaladeze.

IMG_9046

Pașabag sau Valea Calugarilor

Mi-a plăcut foarte mult aici. Recomand iar încălțări cu talpă care să nu alunece, pentru că o să vrei să te urci pe majoritatea stâncilor pentru a prinde cele mai bune cadre. Cel mai bine se pot vedea „coșurile de zână” care au făcut celebra Cappadocia.  Poți vedea multe conuri de tuf calcaros, o parte din ele divizate în secțiunile superioare în conuri mai mici, unde pustnicii se ascundeau pe vremuri. Se numeau coșuri de zână pentru că pe vremuri, unii oamenii locuiau în aceste coloane înalte de piatră și făceau focul pentru a găti sau pentru a se încălzi. Cei care treceau prin zonă și vedeau fumul credeau că acolo locuiau zânele… și asta pentru că era foarte greu de crezut că un om poate locui într-un astfel de mediu.

IMG_8972IMG_8978IMG_8981IMG_8990

Sâmbătă seara am ales să mergem la seara turcească. Am înțeles că sunt doar 2 locații de genul acesta în Cappadocia. Am rezervat tot prin recepție și a costat 100 lire turcești de persoană, ce includea masa (cam slăbuță: câteva aperitive și o tocăniță, fără desert) și programul artistic. Mesele erau așezate ca la praznic în foarte multe colțuri din sală, iar în mijloc era ringul. De băut puteam alege dintre 2-3 sucuri carbogazoase, bere și un vin… care mie chiar mi-a priit. Alin zicea că mergea de pus în salată, dar nu l-am luat în seamă. Chiar nu aveam nevoie de asemenea negativitate în viața mea. :)) L-am băut și m-am distrat! Am dansat niște hore de ale lor și niște dansuri turcești, mai stângaci așa, căci nu sunt manelistă. Și cam asta a fost tot. Ne-a dus mașina acolo la ora 20:00, apoi ne-a luat la ora 23:00. Nu pot să vă zic să nu ratați seara turcească, eu zic chiar să o ratați. :)) Dacă aveți ceva mai bun de făcut, să o faceți.

IMG_9098

În ultima zi, duminică, ne-am făcut pofta și am pornit cu caii la pas, trap și galop prin văile Cappadociei. Am fost doar eu, fina mea și Lache ăla de la centrul ecvstru, care a început să galopeze cu calul în fața noastră pe o porțiune de asfalt cu pietricele. Galopa de obicei în fața noastră sute de metri fără să se uite la noi în spate să vadă dacă mai suntem pe cai și nu prin șanțuri. Dar a fost ok, nu am căzut nici de data asta, după aproape 2 ani de când am început călăria. :)) Măcar îmi zâmbea când îl strigam din spate, Lache, credea că îl alint de la numele centrului de care credeam eu că aparținea el, „Lucky Ranch Cappadocia”. Abia când am plecat spre hotel cu o altă dubiță de a lor care era inscripționată mi-am dat seama că noi am fost la „Cappadocia Ranch” și nu la Lucky Ranch așa cum ne-a spus inițial tipul de la hotel. Și atunci de ce o fi zâmbit Lache? Poate credea că  îl strigam așa de fapt pe calul meu, Ezgur, și i se părea că sună bine. :))

DCIM101GOPRO

 

Și pentru că Universul a hotărât să mă facă și mai fericită decât eram când am ajuns în Cappadocia, pe 26 aprilie a avut loc la Bacău, Gala Tinerilor Antreprenori, unde am aflat că am luat trofeul la categoria „Excelență sub 35 de ani” cu afacerea Podu’ cu lanțuri. Vă dați seama cam cât de tare mi-a priit mie excursia, nu?

20180428_165307

Celebrating success

Aș mai fi putut scrie multe despre Cappadocia, dar am depășit 4000 de cuvinte, și știu că omul se plictisește să citească un articol care depășește 500. :)) În completare vă puteți uita la trailerul pe care l-am creat, este pus public pe Facebook și îl puteți vedea dând click AICI. Sau dacă intrați pe instagram și introduceți la search hashtag-ul #roxaleeincappadocia, puteți vedea mai multe fotografii făcute de mine.

Mi-am creat mai multe hashtaguri pe nișa de traveling de la mine de pe Instagram, toate încep cu #roxaleein… și au în continuare țara pe care am vizitat-o. De exemplu: #roxaleeinchina, #roxaleeinaustria, #roxaleeinbelarus, #roxaleeinitaly, etc. Doar pentru pozele făcute în România, am pus direct orașul: #roxaleeinbrasov, #roxaleeinsibiu, etc.

Câtă treabă am avut, no? :)))

Dacă ați ajuns să citiți până aici, nu pot decât să vă felicit. Felicitări! :))

P.S. Ah, am ajuns la 4400 de cuvinte… mai exact ați citit 11 pagini in Word.

IMG_20180501_095428_162.jpg

Mănăstirea Selime

My new baby

Au trecut 10 luni de cand am deschis complexul medieval Podu’ cu lanturi si inca nu mi-am alocat timpul necesar sa scriu despre aceasta afacere a noastra. Si nici astazi nu o sa scriu foarte multe despre el.

In schimb vreau sa scriu despre noul meu bebelus. Este vorba de ultima cladire din complexul Podu’ cu lanturi: Vila Alsace.  Tocmai ce am inaugurat-o si sunt super entuziasmata de ce mi-a iesit. Mi-am dat seama ca atunci cand sunt foarte tare entuziasmata de ceva ce tine de suflet reusesc sa imi deschid blogul si sa scriu despre acel lucru, asta daca exista si timp disponibil. Nu zic ca nu am fost entuziasmata si pe 4 august, dupa ce am deschis intregul complex Podu’ cu lanturi, doar ca atunci nu aveam timp nici sa mananc, cum as fi reusit sa deschid laptopul? Tin minte ca abia la doua zile de la inaugurare am reusit sa mananc un mic dejun. In rest cred ca ma hraneam cu energie. Trei luni si doua saptamani am locuit cu Roxalia in hotel doar pentru a nu pierde absolut nimic de sub control, dar si din dorinta de a capata cat mai repede experienta in acest domeniu in care stiam ca m-ar ajuta mai mult practica si lucrul cu sute de oameni si nicidecum cursurile de management hotelier.  Ma culcam pe la 2-3 dimineata cand plecau ultimii clienti si trebuia sa fac casa, iar la 7 eram in picioare. Cu cat ne apropiam de ora de iarna cu atat lucrurile intrau pe un fagas normal, iar eu am iesit din caderea abrupta catre un om workaholic si am hotarat ca pe 19 noiembrie sa ma intorc acasa si sa imi fac un program normal de lucru, asa cum ar trebui sa aiba o mama cu un copil de 7 ani. Daca e sa ma intrebi cum a crescut Roxalia din august pana in decembrie nu stiu ce sa iti raspund. A crescut pe langa noi pur si simplu. Zic noi, pentru ca afacerea aceasta este una de familie, din care nu au lipsit tatal meu, mama mea si fratele meu. Spre seara ei plecau acasa, ramaneam doar eu. Intrebarea pe care o auzeam des la cunoscuti: „Tu cat mai ai de gand sa te distrugi? Esti femeie, nu robot.”  Dar cand ai un copil mic acasa si stai cu el zi si noapte fara pauza, atunci de ce nimeni nu crede ca astfel te distrugi? Nu te distrugi, ci te implinesti. Asa simteam si eu cu Podu’ cu lanturi, era bebelusul meu.

Revin la Vila Alsace, bebelusul celalalt.  De ce sunt atat de entuziasmata? La urma urmei e doar un mini hotel de 12 camere care e la degetelul mic de la piciorul marelui Colos Podu’ cu lanturi. Dar faptul ca m-am ocupat singura de aceasta vila, si am preluat cladirea de cand era la rosu, doar baile avand faianta si gresia deja puse (se poate observa ca nu au legatura cu tematica), imi da o stare de satisfactie. Faptul ca apropiatii imi ziceau ca nu are ce sa iasa spectaculos dintr-o cladire banala (ca arhitectura) m-a facut sa imi pun sufletul acolo. De asta o sa vedeti ca 90% dintre camere sunt feminine. Nici nu avem cum altfel, mi-am lasat energia in fiecare lucru. :))

Am vrut sa o salvez si am reusit. De prin 2013 am hotarat ce tema sa aiba fiecare camera in parte. Si de atunci a inceput nebunia cumparaturilor, cate putin am cumparat in fiecare an si mereu cu grija la pret, de multe ori asteptam reducerile, astfel incat sa nu se simta lipsa banilor care se duceau catre Alsace. Pentru ca eu i-am promis tatalui meu ca o fac super frumoasa la un pret mic. Si intr-un fel a fost si un proiect al meu, sa vad cum pot face un hotel cu bani putini… caci stiu cum e sa faci un hotel cu bani multi si sa pui mobilier de calitate si numai lucruri de valoare. :))

Asa ca fara studii in decoratiuni interioare, dar cu pasiune pentru acest domeniu, am realizat 12 camere super dragute de care s-au indragostit multi care au pasit in ele, iar fiecare isi alegea camera preferata. Cea mai mare satisfactie am avut-o in ziua inaugurarii. Cazusem de acord cu tatal meu ca el sa o vada doar la sfarsit cand o inaugurez si nu in timp ce lucram la ea, astfel pana in ziua cea mare trecusera foarte multe luni in care el nu a intrat deloc sa vada cum ma descurc la interioare.

Nici nu a durat mai mult de un minut de cand a intrat in camera Blue Lagoon, m-a luat in brate si mi-a spus: „Am incredere în tine să te ocupi de Aqua Park.”  Aqua Park este un alt proiect colosal de al nostru. Cred ca cel mai de avengura proiect din intreaga Moldova, ca sa nu zic Romania. :)) Hint: are legatura si cu cel mai mare labirint permanent din Europa (care exista deja).

20180316_110809

Ca tot am amintit de Blue Lagoon, tematica este nautica si nu are legatura cu Blue Lagoon din Islanda, ci cu prima ecranizare „Blue Lagoon”. Daca o sa ajungeti sa intrati in aceasta camera o sa observati ca in mapa de prezentare scriu despre locul unde s-a filmat Blue Lagoon si multe alte informatii despre insula. De altfel, in toate camerele, in mape, am cate o prezentare de 2-5 pagini in care scriu lucruri care au legatura cu fiecare tema in parte. In camera Equestrian, am scris atat de multe informatii despre cai, incat e posibil sa nu le stie nici cei din bransa mea, o parte dintre calaretii din Romania. Am incercat sa culeg cele mai de pret informatii.

Tot in mapa scriu si despre orasul Bacau, si ce se poate vizita la noi. Am o placere si o dorinta de a dezvolta turismul in orasul meu natal. Si imi doresc nespus de mult ca acest oras sa creasca din ce in ce mai mult. De aceea dam drumul proiectului Aqua Park in judetul Bacau, si de aceea am realizat complexul Podu’ cu Lanturi in Bacau. Multi ne spun ca in sfarsit, atunci cand au vizitatori de prin alte tari, au unde sa ii scoata in oras si sa le arate „altceva”. Unii ne-au intrebat de ce nu am desfasurat aceasta afacere in vest, pentru ca aici oamenii sunt rai, stiu doar sa critice si proiectul nu este vazut la adevarata valoare. Pe cand, daca am fi facut Podu’ cu Lanturi in Austria, de exemplu, am fi facut si mai multi bani. Pai cine a zis ca e vorba de bani? E vorba de satisfactia pe care o ai in suflet. E vorba de ceea ce simti ca faci pentru orasul tau, tara ta. E vorba de patriotism. Stiu ca sunt 5% clienti care sunt carcotasi, nu le convine mai nimic… dar asa sunt ei in general cu viata lor. Frustrarea nu incepe cand intra la noi pe usa, exista deja la ei in suflet. Observ si cand postez pe Facebook, trebuie sa existe cineva o data la cateva saptamani care sa lase comentarii de genul „Ce cauta frunzulita aia de patrunjel aruncata asa?” Pe bune? Cred ca sunt eu prea, dar prea buna la suflet si in viata asta am incercat doar sa apreciez munca cuiva, si de asta niciodata nu as proceda asa, sa trimit sulite cu venin, oricat de mica ar fi cantitatea. Si mai ales nu m-as face de ras in public. Pentru ca eu asa vad lucrurile. Cand lasi un comentariu public, in care este vazut de mii de oameni, si lasi sa se vada latura asta a ta plina de frustrare, neapreciere, rautate,  atotstiutior-dupa-multe-emisiuni-MasterChef-si-ai-impresia-ca-ai-diploma, pur si simplu te injosesti. Pentru ca toate astea te duc pe o frecventa foarte joasa si e normal sa nu fii vazut ca un om tare intelept. In tot timpul acesta am inceput sa cunosc si oamenii. De obicei cei care reusesc sa realizeze ceva in viata, si sa duca un mic/mare proiect de suflet la final, ne apreciaza, pentru ca stiu cu cata sudoare se munceste si niciodata cu bataie de joc si daca ar fi sa ne dea o sugestie, ne-o va spune intre 4 ochi, si intodeauna intr-un mod placut, parca mai ca le este rusine sa ne spuna ce au de zis. Si nu mai folositi expresia „critica constructiva”, critica este critica si atat. Nu uitati, cand transmiteti un feedback, să respectati valoarea celuilalt în timp ce îi vorbiti. Ceea ce spunem este adesea mai puţin important decât cum spunem.

Si mai vin clientii aceia, din an in Paste, carora nu le convine mai nimic, si ne zic ca ei nu o sa mai vina niciodata la noi si apoi ii vedem la cateva saptamani ca se reintorc. Oare de ce? Clienti care spun ca nu le place o anumita mancare, asta dupa ce au mancat jumatate din ea, doar ca sa nu o plateasca. „Am mancat mai mult din ea doar pentru ca mi-era foame, dar nu mi-a placut.” Si tot felul de tipologii de clienti, nu incep sa scriu despre toti caci ar insemna sa scriu o carte. Un singur lucru am de transmis pentru toti: „Da, clientul este regele nostru. Dar ca sa te servim ca pe un rege, comporta-te ca un rege.”

Hopa, am deviat un pic. De asta nu voiam sa ajung sa scriu despre tot complexul, stiam ca o sa ajung sa ma infig si in clienti. Ei lasa recenzii pozitive sau negative despre restaurante si hoteluri, dar noi unde sa lasam recenzii despre ei? Ar trebui o platforma unde sa postam toti patronii de horeca, fotografii cu acei oameni care fug fara sa plateasca, cu cei scandalagii, sau cei care iti lasa camera vraiste si plina de gunoaie de arata ca in poza ce a devenit virala recent, unde un autocar era plin de gunoaiele lasate de copii si avea urmatoarea descriere: „După o „cursă altfel” cu „școala altfel” din Focsani. Este cea mai bună oglindă a educației din România anului 2018, fie că vorbim despre învățământ sau familie. Adresez următoarea întrebare retorică: când vom începe să transportăm oameni?”

Eu merg pe intrebarea: „Cand vom incepe sa cazam oameni?”

Iar m-am intins. Ce ar fi sa va prezint camerele? Daca dati click pe nume o sa va trimita direct la albumul cu poze de pe Facebook al fiecarei camere. Pozele nu sunt profi, voi chema in curand un fotograf, dupa ce termin de prins mesteacanul in tavan pentru a forma un baldachin la camera Nature, dupa ce pun tablourile pe holuri si in camera Venice, si dupa ce termin camera Love, care momentan este gata in proportie de 70%. :))

  1. Blue Lagoon.
  2. Chefchaouen – Maroc.
  3. Equestrian.
  4. Shabby Chic.
  5. Peacock.
  6. Nature.
  7. Provence.
  8. Alaska.
  9.  Boho Chic.
  10. Sport.
  11. Love.
  12. Venice.

 

Daca doriti sa ma ajutati si sa faceti cunoscuta Vila Alsace, puteti da like (sau share), linkul catre pagina de pornire este acesta. Iar daca nu ati dat like complexului Podu’ cu Lanturi, o puteti face AICI. Contul de instagram este @poduculanturi, acolo postez zilnic.  :)

Va multumesc ca ma sprijiniti. Las cateva poze mai jos din tot complexul, facute inainte de inaugurarea din 4 august 2017.

1 (136)

Podu’ cu lanțuri

 

7212017 (42 of 58)

Vila Antanta

 

7212017 (12 of 58)

Vila Alsace

7212017 (3 of 58)

 

7212017 (36 of 58)

Pubul.

20748067_10211657883036138_5127957489647532355_o

7212017 (32 of 58)

O parte din fabrica de bere

 

7212017 (29 of 58)

Bucataria de vara

 

 

 

Experience China

Nu imi vine sa cred ca fac asta. Dupa atat de multe saptamani de cand m-am intors din China, in sfarsit mi s-a facut pofta sa scriu despre calatoria mea acolo. Numai gandul ca ar fi fost frumos sa povestesc cu lux de amanunte despre toata experienta noastra  in China ar fi putut depasi 10.000 de caractere, ma facea sa stau departe de tastatura.

Si am hotarat sa nu scriu chiar despre tot si sa scriu urat si fara diacritice. :)) Si iata ca hotararea asta a mea m-a facut sa deschid dupa multe luni blogul.

Fotografii cu peisaje, mancare & co le puteti vedea pe instagram sub hashtagul #roxaleeinchina .

Daca vrei sa simti cum e sa fii vedeta, cum e sa se uite toti la tine pe strada, sa te roage sa faci poze cu ei, du-te in China!

Tot timpul cat am stat acolo am vazut o singura data o alta familie de europeni, la gradina zoologica din Beijing. In rest, noi eram cam singurii pe traseul pe care il urmam. Tocmai de aceea, pentru ei inca suntem niste oameni “wow!” Ma asteptam ca in 2017 sa nu se mai uite mirati dupa noi, dar se pare ca nu este asa. Inca le trezim interesul. Eu eram singura persoana cu ochi albastri din jurul lor, iar Roxalia singura persoana cu parul cret. Offf, saraca Roxalia. Daca ati sti cat de “hartuita” a fost cu pozele. Incontinuu ii cereau sa faca poze cu ea. Si mai ales cand o rugam eu sa ii fac o poza, si se aseza asa frumos pentru mine, mai veneau vreo 5 chinezi in spatele meu sa o pozeze. Le era cel mai usor sa o prinda in poze frumos, caci altfel trebuiau sa ii faca poze pe furis. :))

Familiile care aveau un copil dupa ei, mereu ne rugau sa le faca poze copilului lor cu Roxalia. Dupa 2-3 zile incepusem un proiect: sa ii fac si eu poze Roxaliei cand sta la pozat cu alti chinezi, ca sa vad cate poze se strang in toata excursia. :) Am facut doar un mic colaj pentru voi. :))

romania china

La un moment dat, tot la gradina zoologica din Beijing, se apropie o familie de 5 adulti cu un copil de un an, care abia statea in picioare si ne-a rugat sa o lasam pe Roxalia sa faca poze cu el. Si cand spun “ne-a rugat”, imaginati-va doar niste semne prin aer, deoarece foarte putini stiu 2-3 cuvinte in engleza.

O rog frumos pe Roxalia sa se duca langa baietel. Baietelul intrase intr-o hipnoza uitandu-se la chipul Roxaliei, si nu statea deloc cu fata spre telefoanele adultilor din viata lui, care incercau exasperati sa il convinga sa se uite macar intr-un obiectiv. Astfel ii spun Roxaliei (nu stiu cin’ m-a pus) sa il ia in brate. Pfff, erau mega entuziasmati chinezii, rafale de poze, unghiuri diferite… va dati seama? O europeanca creață le tinea copilul in brate. Cine a mai vazut asa ceva?

a20171007_172032

Toate bune si frumoase, vine momentul ca Roxalia sa il lase jos. Iar ea in loc sa il puna ca pe un bibelou jos, se apleaca si cand mai ramasese doar 10 cm pana la pamant de la talpile lui, ii da drumul, crezand ca are reflexul de a ramane in picioare. Ei bine, nu a avut. Asa ca a cazut direct in barba. Imaginea din fata mea: sangele a inceput sa tâșnească, pantalonii i s-au crapat in fund (mai tarziu mi-a spus Alin ca asa avea el capsele de dinainte, desfacute), copilul a inceput sa tipe ca din gura de sarpe. Repede m-am dus la el sa il ridic, si in timp ce incercam sa ii sterg sangele din barba fara sa il observe parintii lui, tot le spuneam “I’m sorry! I’m sorry!” Reactia lor? Toti imi faceau plecaciuni, imi zambeau si imi spuneau incontinuu “Xièxiè, xièxiè!” (aka “Multumesc!”)… asta probabil pentru ca le-am oferit sansa de a face poze cu fiica mea.  Ce mai conta ca fiul lor era julit tot, aveau poze cu cretulina? Aveau.

Mai povestesc inca o chestie cu pozele si apoi trec la alt subiect. Ajunsesem la un restaurant dintr-un mall din Beijing. Era un restaurant imens, cu un sistem all inclusive foarte interesant (cu multe bunataturi, fructe de mare, sushi, inghetata cu ceva GUST si tot felul de mancaruri in care am tanjit la alte restaurante). Iar acest restaurant avea cateva saloane separeu in care ar fi intrat cam 20 de oameni la masa. Dupa ce preluăm salonul si ne asezam la masa, observam ca Roxalia lipseste. Ma duc sa o caut prin restaurant si o observ tocmai la usa stand la selfie-uri cu niste hostesse dragute. Iar Roxalia.. ghiciti ce!?! Statea frumos la poze. :)) Pentru ca am uitat sa va zic, dar Roxalia a stat imbufnata la toate pozele cu chinezii, de asta ziceam mai sus ca a fost hartuita. Nu i-a placut deloc. Cel putin, de fiecare data, cand trebuia sa faca o poza cu ei, impungea cu privirea… dupa care o rugam sa stea frumos, sa aiba si ei o amintire conservabila (nu exista expresia asta, am inventat-o eu acum), si astfel baga un zambet fortat (asa am putut sa fac si eu colajul de mai sus). O invit pe Roxalia la noi in salon, sa stie unde vom sta pentru urmatoarele 3 ore. Sta 2 minute si imi spune cu accentul celei mai mari dive de pe pamant: “Voi pleca acum, si daca intarzii, sa stii ca sunt afara si fac poze cu lumea.” Aia-i, mă!  S-a ajuns. :))

Daca vrei sa gusti mancaruri extra condimentate, deserturi fara gust si carnuri care nu exista la noi in restaurante, du-te in China!

Noi nu ne-am dus in China de capul nostru. Pentru ca facem afaceri cu niste chinezi dragi noua, o data pe an ii invitam la noi, o data ne invita ei in China. Si astfel au avut grija ei de noi peste tot. Ne-au facut programul, au ales restaurantele, ne-au dus la Marele Zid Chinezesc de 2 ori, la Zoo, la Templul Soarelui, la shopping… ne-au trimis in Shanghai la Disneyland cu trenul de mare viteza… si toate astea alaturi de ei si de un translator care stia romana. Caci altfel, Dumnezeule, 98% dintre chinezi, in general, nu stiu deloc engleza. Adica in hotel de 5 stele nu stiau ce inseamna “toilette”, ce spuneti de asta? Si am avut mare noroc de studenta translator (ea a invatat romana la Universitatea din Beijing de la un profesor din Iasi) care ne-a tradus cam tot din jurul nostru.

Si de cate ori ieseam la restaurant, gazda noastra comanda multe feluri de mancare din meniu, ca sa incercam putin din toate. Se puneau pe o masa rotunda in mijlocul mesei mari, si apoi roteai masa din mijloc spre tine, sa te servesti cu ce doresti. Cam asa aratau mesele pline de mancare:

food in china

food in china 2

Tineti minte cand va spuneam intr-o alta postare ca eu sunt fan mancare, dar fan mancare din Romania. In toate tarile in care am mai fost, eu mananc cu semi-scarba, si doar deserturile ma salveaza sa nu mor de foame, pe care le devorez la maxim. Ei bine, aici nu aveam ce sa devorez. Am impresia ca ei nu folosesc deloc zahar, caci toate deserturile lor nu au gust. Nu sunt nici dulci, nici sarate… ci asa, searbăde. Sa nu va imaginati ca mancarurile pe care le mancam noi la restaurantele cu specific chinezesc din Romania au vreo legatura cu mancarea din China. Nu, nu au.

Si cu toate astea, m-am intors cu 2 kg in plus. Si asta pentru ca ciuguleam cate un pic din nșpe zeci de feluri de mancare. Nu-i bine!

Daca vrei sa faci o pauza de la mediul online, de la Instagram, Facebook, Google, YouTube, Whatsapp, si alte produse made in America, du-te in China!

Toate sunt interzise, si nu se pot accesa. Daca voiam sa caut ceva pe Google, foloseam bing.com. Mi-am instalat si wechat sa tin legatura cu cateva persoane din Romania. Asa ca zile bune nu am stiut ce faceti voi pe conturile de socializare, dragii mei. :))

Daca ai un copil mic, vrei sa il pregatesti intens pentru viata si vrei sa ii testezi rezistenta, dar fara sa-l duci in jungla, du-l in China. ;))

Cam asa au aratat primele 2 zile: plecat noaptea din Bacau cu masina, mers 4 ore pana in Bucuresti. Stat 2 ore in aeroport cu tot cu check-in online, mers 3 ore si un pic pana in Paris. Escala acolo 5 ore (timp in care o ora am petrecut-o asteptand politistii anti-terorism sa controleze un ghiozdan din pluș al Roxaliei pe care il uitase in trenul dintre terminale). Zbor din Paris pana in Beijing apx 10 ore. Mers o ora si ceva de la aeroport pana la hotelul nostru din Miyun.

Dupa care, cateva zile ne-am trezit pe la 9. In schimb in ultimele 6 zile ale noastre incepe nebunia:

Dimineata mers la Zidul Chinezesc pe ploaie torentiala si vant puternic. Eram numai noi si 3-4 chinezi “pierduti”, dar care macar aveau pelerine si pungi peste incaltaminte (pana si gazdele noastre ramasesera acasa). Roxaliei ii storceam sosetele de apa o data la cateva sute de metri. Ajungem seara acasa obositi.  A doua zi, trezit la 6 dimineata, mers la o nunta traditionala care incepea la 8 a.m, stat la nunta pana la ora 2 p.m., mers seara la banchetul nuntii. Trezit la 5 jumătate, luat taxi din Miyun până în Beijing o oră și un pic, luat  tren de mare viteză și mers 5 ore cei 1500 km până în Shanghai, luat taxi din gară până la hotel timp de o oră, ieșit restul zilei și vizitat Shanghaiul. Somn abia noaptea. A patra zi, stat numa’ la Disneyland. A cincea zi, trezit la 6 dimineața, mers în aeroport, stat 2 ore, zburat cu avionul înapoi în Beijing încă 2 ore, iar o oră jumătate până în Miyun cu taxiul. A sasea zi, trezit la 6 dimineața, stat 2 ore în aeroport, zburat 11 ore cu avionul până în Paris, așteptat escală 2 ore, urcat în avion, zburat 3 ore până în București. Luat bagaje, luat mașina din parcare, mers 4 ore până la Bacău… în sfârșit adoarme Roxalia într-un mijloc de transport.

aIMG_20171009_140702

…cei 3 chinezi. :))

Daca vrei sa vezi blocuri zgarie nori, autostrazi cu 6 benzi, temple, altfel de arhitecturi, o cultura noua, traditii diferite, etc… du-te in China.

Beijing se poate lauda cu cea mai mare piata centrala din lume, Piata Tian`anmen, cu Orasul Interzis (sau Templul Soarelui) – cel mai mare palat imperial pastrat perfect, un complex arhitectonic unic in lume – o portiune foarte bine pastrata a Marelui Zid Chinezesc, precum si cu Templul Paradisului, unul dintre cele mai mari si mai frumoase din lume. Beijing este capitala Republicii Populare Chineze si are peste 17 milioane de locuitori, fiind totodata unul dintre cele mai poluate metropole.

aIMG_20171006_155512

Paradisul de pe Pamant mi s-a parut Water Town, oraselul construit la bazele Zidului Chinezesc.

aIMG_20171005_211938

aIMG_20171009_124530

Nunta traditionala in China: Nuntile incep la ei dimineata. Dupa ce fac anumite traditii una dupa alta, se sta la masa, dupa care toata lumea pleaca acasa (pe la ora 14). Singurul lucru asemanator cu o traditie romaneasca este aruncatul buchetului (in schimb la ei, se aseaza in spatele miresei si domnisoarele, si cavalerii… care erau imbracati in trening, fata de domnisoare care aveau rochii la fel). Nu se danseaza la ei. Singurii care au dansat au fost copiii. Erau 4 copii, cu tot cu Rxl, si topaiau pe o scena. Roxalia, dandu-se smechera, mai facea un spagat, ba roata cu o mana, si evident, toti cei 200 de chinezi se uitau la ea. Am si un filmulet cand ea face niste giumbușlucuri, si se vede cum chinezii se uita la ea si o aplauda. Cred ca avea inima mare de bucurie. :))

aIMG_20171010_113511

Banii (darul de nunta) se inmaneaza la intrare unor persoane care ii numara si ii centralizeaza (au un fel de birou cu masina de numarat banii si laptop). Seara are loc banchetul nuntii, iar mancarea este servita in stil bufet suedez.

Ca sa ajungem in Shanghai din Beijing am luat trenul de mare viteza, si am facut 1500 de km in 5 ore. Trenul nu era un Maglev (levitatie magnetica), ci unul care circula cu 300-312 km/ora. Pe tot acest drum am putut observa zonele urbane, dar si cele rezidentiale. La periferii erau sute de blocuri inalte de 20-30 etaje nelocuite (un exemplu in poza de mai jos), care probabil erau facute pentru oamenii de la tara, altfel nu imi explic ce cautau acolo. In zonele urbane se observa saracia, au case patratoase, mici si gri, tin gunoiul pe langa casa, curtile arata uratel.

aIMG_20171011_111811

Ajunsi in Shanghai am putut observa zeci de cladiri zgarie-nori, mult mai frumoase decat in Beijing. Gazdele noastre ne-au luat cazare in hotelul Shanghai Bund South China Harbour View, unde de la etajul 24 am putut vedea toti zgarie norii din preajma, iar din sala unde se servea micul dejun puteam vedea celebrul bulevard “The bund” (foarte multi ies seara la plimbare pe Bund de-a lungul fluviului Huangpu).

Room View 24th floor

 

aIMG_20171012_084810

Shanghai mi-a ramas in suflet, chiar daca nu sunt atat de multe locuri de vizitat pline de istorie ca in Beijing. Nu degeaba se numeste “Regina Orientului” sau “Parisul Estului”. E plin de lumini si de zgarie nori, fiind catalogat ca cel mai mare santier urban de constructii din lume (aproape 650 zgarie nori, cu inca vreo 350 in constructie). Cand te plimbi seara pe strazi, poti vedea cerul luminat datorita miilor de lumini de la cladirile inalte.

aIMG_20171011_211654

The Bund.

Sa mai zic ca sunt  24 de milioane de locuitori doar in Shanghai si au vreo 1500 de linii de metrou? Hai ca nu mai intru in detalii de astea extreme…

aIMG_20171011_181837

Un cadou din partea chinezilor pentru Roxalia, a fost o zi intreaga la Disneyland… si evident, am beneficiat si noi de el.  :)) Initial, Alin nu voia deloc sa vina cu noi la Disneyland, credea ca o sa se plictiseasca, dar nu a avut incotro, iar la sfarsitul zilei mi-a spus “trebuie sa fii super carcotas sa spui ca nu iti place la Disneyland, dupa ce vezi toate astea.”

a20171012_113230

Deschis in iunie 2016, cu o suprafata de 7 km patrati, Disneyland Shanghai are cel mai mare castel Disney din lume. Am ramas atat de fascinata de tot parcul, incat m-as intoarce oricand in Shanghai doar sa mai merg inca o data acolo.

Daca ajungeti la Disneyland-ul din Shanghai, va recomand 100% urmatoarele:

  1. Pirates of the Caribbean Battle for the Sunken Treasure. Te plimbi cu o barca de tip sanie printr-o pestera, in care sunt zeci de proiectii 7D, si ai impresia ca actiunea se petrece in filmul Piratii din Caraibe, iar tu te afli in mijlocul actiunii, printe explozibile si razboiul dintre doua corabii.

2.    Soaring Over the Horizon. Ca sa intelegeti cat de faina e chestia asta, ganditi-va ca oamenii stau la coada chiar si 3 ore pentru cele 4 minute cat dureaza toata experienta. Noi am fost norocosi, era inourat si nu era full Disneyland-ul, astfel am stat doar 30 de minute la coada. Si mi-a placut atat de mult incat am mai stat inca o data la coada, 40 de minute. Despre ce e vorba: te urci intr-o chestie de genul asta (poza am luat-o de pe net):

soaring-greatwall-main-chinese

…si apoi faci o calatorie senzationala in toata lumea si te bucuri de o vedere spectaculoasa, oferindu-ti-se câteva dintre cele mai incredibile priveliști ale Terrei. Iti da impresia ca esti intr-o parapanta si astfel te bucuri de entuziasmul zborului si al libertatii, proiectia ajutandu-te sa iti imaginezi cum e sa plutesti peste reperele iconice ale pământului, orașe și atracții naturale: Piramidele, Savana, Sydney, Castelul Neuschwanstein, Oceanul Inghetat (plini de ursi polari), o insula exotica, cascade, varfuri de munti, Cappadocia, Turnul Eiffel, Taj Mahal, Zidul Chinezesc, artificii peste zgarie-norii din Shanghai si multe alte atractii din intreaga lume. Puterea vantului si mirosul se schimba de la atractie la atractie. De exemplu cand am ajuns in savană, a inceput sa miroase a fan. Cel mai fain este ca totul pare atat de real, se vede cat de departe a ajuns tehnologia pe partea de proiectii. A doua oara am filmat  cu telefonul, dar nu se vede ca in realitate. Daca sunteti curiosi puteti vedea un filmulet de pe youtube pus de altcineva, dar la fel, nu se vede cum vezi si simti in realitate: click aici.

(nu e un link catre un virus, poti apasa cu incredere)

3.    TRON Lightcycle Power Run este cel mai rapid Disney coaster, ajungând la 95 km/oră. A fost lansat la deschiderea parcului Disney din Shanghai, anul trecut. Pentru că e super nebunie cu el, se va mai face unul pentru aniversarea de 50 ani a lumii Disney, in 2021.

aIMG_20171012_174701

Este deosebit prin faptul ca te asezi pe o motocicleta futuristica, dupa care mergi prin niste tuburi imense de lumini, dar si pe afara, pe linii de coaster. Mergeam cu atat de mare viteza, incat ma uitam la Roxalia incontinuu, sa vad daca e in regula. :)) Mititica de ea, se tinea de coarnele motocicletei de parca de alea depindea de viata. De cazut nu avea cum, caci aveam un spatar lipit de spate (ulterior blocandu-se) care te forta sa stai calare pe motocicleta. Cand ne-am dat jos, Roxalia mi-a povestit ca ii bate inima si ca simte chestii ciudate in suflet: a aflat cu ce se mananca adrenalina de la parcurile de distractii. I-a placut senzatia atat de mult incat a vrut sa ne mai dam inca o data. Si ne-am dat! Apoi Roaring Rapids, Snow White and the Seven Dwarfs Ride au fost floare la ureche pentru ea, din punct de vedere al adrenalinei.

Daca vrei sa gusti dintr-un sistem ciudat al soferilor, du-te in China.

Pietonii nu au prioritate asa cum au in Romania. Daca in Ro poti ramane cu permisul suspendat daca nu i-ai acordat prioritate pietonului care abia pune piciorul pe strada, in China trebuie sa fugi pe trecerea de pietoni daca vrei sa scapi cu viata. Te claxoneaza si te injura chiar si daca treci pe verde. Trebuie sa fii cu ochii-n patru.

Pentru ca e enorm de aglomerat pe strazi si sunt milioane de masini, fiind depasiti de situatie ei nu mai inmatriculeaza masinile. An de an se organizeaza o loterie si castigatorul va primi contra cost o placuta de inmatriculare. Ei scot vreo 8000 de placute, pe care incearca sa le obtina aproape 20.000 de chinezi. Iar placuta costa mai mult decat o masina bunicica. Ce zici de asta? Suntem norocosi?

 

Va urma… sau poate nu. :))

#roxaleeinchina

 

Jurnalul meu

Ziua 1.

Bună! Sunt Roxalia și am 6 ani și 6 luni. Mi-a povestit mama recent că acum vreo 2 ani, când a postat ea pe Instagram o poză cu mine ținând două gogoși în mână a primit un comentariu de la stalkerul vieții ei. Comentariul era de genul “Săracul copil. Ce copilărie are!”

gogoasaroz

Nu prea am înțeles ce a vrut să zică, încă nu mă prind mereu la sarcasm sau ironie. Mama mi-a explicat frumos. Am înțeles apoi că oamenii judecă. Și nu orișicum, ci judecă exact când habar nu au de nici măcar un gram din povestea vieții celorlalți. Omul ăla răutăcios și frustrat nici nu știe prin ce a trecut mama cu mine, nu știe că gogoșile pe care le aveam în mână nici măcar nu le-am mâncat, ci doar am gustat din cea roz să îmi dau seama de gustul ei, nu știe ce înseamnă să ai un copil care nu pune gura pe zahăr până la vârsta de 2 ani, și mai apoi să descopere că are alergie la cacao și alte 11 chestii, și că de o groază de timp nu știe ce e ăla ambalaj.  Așa este. Nu mai știu cum se aude sunetul deschiderii unui ambalaj.

Colegii mei de la școală aud asta în fiecare zi. Eu doar privesc de la distanță. Îmi scot din ghiozdan cireșele, morcovii…

 

Ziua 2.

Ieri mama a plâns. Nu mai face față, draga de ea. Sunt doar eu cu ea. Mereu am fost doar eu cu ea. Și vom fi așa până la sfârșitul vieții. Aș vrea să îți pot șterge lacrimile, mami. Dar mai ales pe cele din suflet.

Ieri trebuia să mă ducă la vaccin după școală, dar a uitat. M-a dus cu viteza luminii direct la hotel unde avea treabă. Era foarte concentrată și se plimba dintr-o parte în alta cu o listă cu sute de coduri. Mai era atât de puțin până la inaugurarea complexului hotelier. Am fost luată de unchiul meu și dusă acasă la el. Ea a rămas să termine ce avea de rezolvat. A venit acasă spre seară, s-a uitat pe programul pentru tabăra medievală, și încerca să calculeze când nu mai fac vaccinuri, să pot pleca în tabără. La un moment dat aud că țipă: „Roxalia, vaccinul!” Dar era deja 7 jumătate, clinica se închisese la ora 6.  Ar fi fost vaccinul nr 9…

Ziua 3.

Trag aer în piept.  Azi dimineață m-am dus la urgențe să fac vaccinul nr 9.

Reiau. Mama a încercat să facă totul ca la carte cu mine. M-a alăptat 1 an și 5 luni. A încercat din toate puterile să mă țină departe de zahăr. A reușit până la 2 ani, după care, bunicii nu au reușit. M-au servit cu dulciuri de casă.

De la 2 ani până la 4 ani mâncam rareori dulciuri, dar o făceam. Imediata perioadă, de la 4 la 6 a fost cea mai frumoasă. Eram independentă, mergeam la magazinul din apropiere, îmi cumpăram pufuleți, acadele și ouă Kinder. Mmm… ouă Kinder. Mi s-a făcut dor de ele acum 3 luni. Am rugat-o pe mama să îmi cumpere unul doar sa îl miros și să iau jucăria. Nu a fost de acord. I-am promis că nu îmi va fi poftă. Mi l-a cumpărat. L-am mirosit cam 5 secunde, m-am întristat un pic, am luat jucăria și am plecat. După 2 ore încă l-am văzut pe masa din bucătărie. Erau cele 2 jumătăți de ou de ciocolată care stăteau pe ambalaj. Am rugat-o pe mama să le mănânce. S-a conformat. Am făcut chestia asta de vreo 3 ori, mama s-a îngrășat. Glumesc, e tot slabă, spre oroarea stalkerului ei. :)) Dacă nu v-ați dat seama, e femeie, normal. Mama mi-a și arătat-o. Chipul ei e asemenea sufletului său. Mami a zis că nu e bine să spun lucruri rele despre ea. Am întrebat-o de ce îi ia apărarea și de ce nu a făcut mai multe în momentul în care acea femeie i-a spus mamei printr-un mesaj de pe un cont fals că va intra cu mașina în ea și mă va răpi pe mine. Mi-a explicat apoi despre frustrările și sufletele otrăvite ale oamenilor, și faptul că ar trebui să își învețe singură lecția, nu am înțeles o boabă.

Mă întorc la ale mele. După perioada asta frumoasă în care mâncam ce doream, dar cu limită, în octombrie 2016 am făcut o alergie de toată frumusețea. Am înțeles că asta cu „de toată frumusețea” ar fi o expresie, căci erau de fapt de toată urâțenia. Nu vreau să îți arăt poze, jurnalule, te vei speria.  Dacă îți imaginezi 200 de plăci tectonice roșii în 3D peste tot corpul unui om, îți imaginezi bine. M-am internat cu mami de urgență. Mi-au pus branula aia urâtă. M-au luat pe mine cu „dăm apă la fluturaș pe aici”. Pe bune? Am plâns. Și apoi a început nebunia. Tratamentul a fost cu hemisuccinat, adică cortizon. Și ce se întâmplă când iei cortizon? Nu trebuie să mănânci sare. Primele 2 zile am avut regim stict. Mere, cartofi copți, orez, pâine prăjită fără sare. Alergia îmi tot apărea, dispăreau pete uriașe, apăreau altele. Se tot mutau. Mi-au scos merele. Eu am fost mai șmecheră și mi-am scos și cartofii și orezul ăla bleah, fără niciun gust. O duceam din ce în ce mai bine doar cu pâine prăjită fără sare și apă. Corpul meu nu o ducea la fel de bine. Alergia încă era. După 7 zile de stat în spital și bombardat corpul cu hemisuccinat, m-am refăcut și m-am întors acasă.

Cea mai mare problemă era că nu știam niciuna dintre noi ce a declanșat alergia, pentru că mâncasem zilele acelea ce mâncam eu de obicei. După spital, regim strict + o lună tratament acasă cu Tamalis și Aerius, apoi a trebuit să fac la sfârșitul lunii noiembrie un set de analize de sânge cu niște denumiri super ciudate, ceva cu radio. Stai să o întreb pe mama.

Nu era vorba de niciun radio, se numea activitatea diaminoxidazei. Am făcut hematologia, electroforeza, biochimia, imunologia, parazitologia, alergologia și markeri boli infecțioase. Adunând de la fiecare, în total erau 53 de chestii. Și ca să vezi, nu am plâns deloc când mi-a luat sânge. Pe bune îți zic că nici mie nu îmi venea să cred, cum stăteam pe scaun în brațe la mama și nu am scos niciun sunet. Mi-au dat diplomă de copil cuminte cu Sofia. Mama m-a recompensat, nu mai știu cu ce.

Apoi am așteptat cuminți rezultatele, să putem merge cu ele la noul meu doctor alergolog, să îmi facă testele de alergologie și pe mâini. Dar rezultatele întârziau să apară… Vine luna decembrie, aproape de Crăciun, eram fără rezultate.  În tot timpul ăsta am evitat tot ce înseamnă mâncare procesată, semipreparate, ouă. Am mâncat câteva batoane cu cereale și ciocolată, nu îmi apărea nimic. Evident, noi nici nu bănuiam de la ce aș putea fi alergică.

Ajunul Craciunului, mama și Alin stăteau la masă. Mama mă roagă să iau o lingură de guacamole. Îmi spune că avocado e fructul regelui și că e foarte bun pentru corp. Iau o singură gură de avocado cu porumb și ceapă. Deschid frigiderul și spre uimirea mea văd un suc natural din fructe de pădure. O întreb pe mama ce-i cu el, căci ea nu cumpără niciodată sucuri pentru acasă. Îmi spune că e pentru tiramisul cu fructe de pădure. O rog să îmi dea măcar o gură. Răspunsul ei a fost nu. O rog încă o dată, Alin e și mai hotărât și îmi spune NU, și îi trage o privire mamei să rămână așa. Mama se uită la ochii mei de căprioară (știam eu ca asta o să meargă. că doar e mama) și îmi zice ce voiam să aud: „Ok, dar o gură super mică!” Și chiar așa a și fost. Mi-a pus într-o ceșcută mică, un pic de suc pe fundul ceșcuței. Mmm, ce bun a fost.

Prima zi de Crăciun.

Ora 5 dimineața internare la urgențe. Făcusem iar o formă urâtă de alergie. S-au chinuit să îmi pună branula 15 minute. Am plâns cum n-am mai plâns în viața mea. M-au înțepat de zeci de ori, și nu din cauză că nu mi se vedeau venele, ci din cauza branulei. Sânge era peste tot, iar eu eram toată transpirată. Mama stătea la capul meu, mă mângâia și îmi vorbea dulce.

Am stat cu mama într-un salon de te ia groaza în prima zi de Crăciun. Noi două. Ca întotdeauna. Mă uit la mama. Mă aștept să fie nervoasă, azi trebuia să stam de Crăciun cu toată familia și să mergem în vizită la niște prieteni. Nu este. Pare că nici nu îi mai pasă că ne aflăm în spital de Crăciun. Ori asta, ori simuleaza foarte bine nepăsarea.  Dar ca să poți face asta trebuie să fii puternică. Am învățat de la mama că și eu trebuie să fiu puternică și să merg înainte. Vine Alin, ne aduce laptopul lui cu alte filme scoase față de cele din octombrie, îmi aduce jucării noi și mamei 2 reviste. Impropiu am spus că a venit Alin. Nu știu dacă știti, dar tații și toți bărbații, în general, nu au voie să intre în saloane. Nici măcar de Crăciun nu se fac excepții. Așa că a ramas la ușa spitalului, a trimis lucrurile prin cineva. Mama nu citește niciodată reviste, din ce am văzut eu doar cărți. Deschide una, se duce direct la sfârșitul ei, citește ceva cu H. Închide.

Ieșim din spital a doua zi de Crăciun la prânz, cu obligația de a continua tratamentul prin branulă, o dată la 8 ore. Mama regreta că nu am făcut testele de alergologie înainte de a veni rezultatele. Dacă știa că va dura atât de mult, se schimba situația…

In ianuarie, vin rezultatele de la sânge, mergem să îmi fac testele pe mâini. Mi-era teamă de necunoscut. Nu știam de câte ori mă va înțepa pe mâini. Au fost 50 de înțepături. Mama mi-a dat exemplu, mai întâi i-au făcut testele ei, ca să văd că totul e în regulă și nu are de ce să îmi fie frică. Am urmat eu, am rezistat, nu a fost chiar atât de rău.

După 30 de minute, mama avea mâinile albe cu un singur punct roșu. Eu aveam mâinile roșii. Verdict la mine: 12 alergii – avocado, cacao, roșii, țelină, soia, miere, propolis, căpșuni, nuci, alune, fructe de pădure, acarieni.

Pfff… cacao, a căzut cerul pe mine. Nu înțelegeam când s-a activat, pentru că eu consumasem cacao între octombrie și decembrie, și nu mi-au mai apărut pete. Iar în decembrie când făcusem alergia clar era de la avocado, sau poate de la gura aia mică de suc din fructe de pădure. Sau combinația dintre cele două.

De atunci am renunțat la tot ce înseamnă “a fi desfăcut din ambalaj și consumat imediat”. Dar am avut făcute la discreție ciocolată de casă din pudră de roșcove, clătite, plăcinte cu brânza la cuptor, plăcinte cu măr, cornulețe, colivă, Raffaelo de casă, etc. Toate făcute în casă. După 3 luni mi s-a luat de toate astea.

Am devenit foarte responsabilă și am grijă de tot ce pun în gură. Niciodată nespălată pe mâini. Niciodată lucruri noi fără să o întreb pe mama. Sunt în clasa zero acum și merg la after school, iar masa de prânz o luăm toți la un restaurant din preajmă. Cei de la restaurant au lista mea de alergeni. Mi-au făcut într-o zi pizza, și mi-au spus că nu au pus sos de roșii și nici semipreparate, ci doar pui. Mi-a fost teamă să încerc, am refuzat. Mi-am promis că fac tot posibilul să nu ajung a treia oară la spital.

De câte ori văd ceva ce îmi este poftă, trag aer în piept, mă înfrânez și îmi spun “nu mai vreau pentru a treia oara acolo”, și mi se ia de orice.

Ianuarie, februarie și martie 2017 am ținut un tratament cu Tamalis seara și Aerius dimineața zilnic. În aprilie am început un nou tratament: 10 vaccinuri pentru imunitate, făcute unul la trei zile. Am ales zilele de marți și vineri pentru vaccin. Mi-am mutat gimnastica de marți pentru miercuri, pentru că nu am voie să fac efort în ziua cu vaccinul.

La primul vaccin a fost groaznic. Mi-a fost atât de teamă, am plâns 5 minute înainte de el și nu voiam să cunosc durerea cauzată de vaccin. Mama mă ținea în brațe și îmi șoptea încontinuu că va fi bine. Mi l-a făcut și am rămas surprinsă. Făcusem atâta zarvă pentru o pișcătură mică.

Următoarea tură, mi l-a făcut rapid, nu am zis nimic, eram foarte calmă. La al treilea vaccin, am intrat în cabinet, am început să joc un Domino, doamna doctor a venit la mâna mea, l-a facut și asta a fost tot. La următoarele 2 intram singură să îmi facă vaccinul, mama stătea pe hol. Iar la ultimele deja eram la nivelul extrem, mama aștepta în parcare, eu intram în clinică, urcam treptele, intram direct în cabinetul pentru tratament, îmi făcea vaccinul, ma întorceam în maxim 5 minute la mașină. Mama mereu mă mirosea pe mână, să simtă mirosul de spirt și histamină. Prea mă mișcam repede și nu înțelegea cum de reușeam, credea că aș putea minți. Dar eu nu aș face niciodată asta, nu aș minți-o pe mămica mea. Cel puțin cu ceva atât de serios, căci în rest…

Două luni voi face pauză, după care încep iar o serie de 10 vaccinuri, unul la 3 zile… și tot așa, timp de 3 ani de zile. Dar m-am maturizat, știu că e spre binele meu, nimic nu mă mai sperie. Mama a citit în zeci de seri despre alergii, despre imunitate, despre tratamente, despre homeopatie, când e cazul și când nu. Speră ea că a luat decizia corectă. Oarecum e o responsabilitate mare numai pe umerii ei. Degeaba s-ar sfătui cu oricine altcineva, ea e singura responsabilă de sănatatea mea. A ales să îmi facă și 10 ședinte de terapie Bowen. Acolo m-am vindecat emoțional, am învățat cum să rămân calmă, cum să comunic cu mama despre blocajele mele emoționale.

 

Ziua 4. Încă un episod ce aș vrea să ți-l povestesc, jurnalule.

Pe la sfârșitul lui martie 2017, am făcut puțin rosu în gât și am avut febră 39, timp de 4 zile. Mama nu voia să ajung la antibiotic, și a încercat să o stopeze altfel. Când a văzut că nu scade febra după cele 4 zile a apelat la medicul de familie, iar el mi-a dat Augmentin. Au fost cele mai crunte zile din viața mea în relație cu mama. Niciodată nu am mai văzut-o să clacheze atât de des. Și nici pe mine nu m-am văzut atât de stresată. Asta pentru că nu voiam nici în ruptul capului să iau Augmentinul. Eu care luam în trecut orice mi se dădea, de data asta pur și simplu nu puteam. Se ruga de mine 30 de minute pe ceas să îl iau ca să mă fac bine și să-mi scadă febra. Îl luam și îl vomitam automat. După o zi, am reușit să mă calmez și să îl iau fără să îl dau jos. Corpul îmi spunea că ceva nu e în regulă cu antibioticul ăsta. A patra zi dimineață, aveam pete pe coate. Mama a început să plângă instant, ea era cea care își repeta acum într-una “Nu, nu ne vom interna pentru a treia oară la spital”. (Noi când zicem a treia oară la spital, ne referim spital + alergie, pentru ca eu am mai stat internată la spital și din cauza câtorva bronșite și a unei enterocolite urâte la 7 luni). A dat câteva telefoane, s-a mai calmat. Ea avea și o expoziție la Caex și presiunea era și mai mare. Nu știa cum să se împartă, ce sa facă, ce decizii să ia. Toată ziua s-a comportat extrem de bine cu mine, nu m-a mai certat, a scos Augmentinul și toate celelalte medicamente din program, am ieșit la plimbare pe malul Bistriței, am văzut lebedele. Ea era senină, și știam că o să fie bine. Spre seară s-a uitat pe corpul meu și a văzut că singurele pete sunt tot cele de pe coate. Îmi spune: “Scumpo, este posibil să se fi declanșat alergia de la stres. Erai atât de stresată cu luatul antibioticului și cu faptul că te obligam să îl iei deși nu îți doreai, încât ți-au apărut câteva pete.” Ne-am culcat liniștite amândouă.

A doua zi dimineață eram full de pete. Nu, nu era de la stres. Acum sincer, nu știu dacă săraca mama a mai plâns sau nu când m-a văzut în ce hal eram, dar sigur la ora 10 era la Bowen cu mine să îmi facă terapia. După 10 minute de terapie, febra a scăzut de tot. Direct de acolo am mers la doctorul meu alergolog. Am depistat misterul: niciodată, dar niciodată nu se dă Augmentin persoanelor cu teren alergic. Acum că știam care era cauza, nu am intrat la regim strict și nici la cortizon, am continuat să mănânc ce mâncam eu de obicei în ultimul timp și știam că urticaria vine în avalanșă cu pete noi în fiecare zi timp de 4-5-6 zile. Depinde. Am continuat tratamentul cu Aerius și Zyrtec picături și totul a fost bine, nu mai eram panicate.

De atunci nu am mai făcut alergie. Mama crede că nu la tot ce mi-a ieșit pe mână la teste sunt alergică. Ei i-a ieșit la 13 ani că e alergică la nuci, și acum la fel i-a ieșit. Iar ea manâncă nuci la discreție și nu i se întâmplă nimic. Posibil ca nu la toți cei 12 alergeni să mi se declanșeze urticaria aia urâtă. Dar nici nu vreau să risc acum. Mai fac o tură de vaccinuri în august și septembrie, și apoi mama mi-a promis, că pot încerca de ziua mea o gură de ciocolată să vedem ce se întâmplă. Până atunci ar trebui să mă desensibilizez la o parte dintre ele. Cine știe care parte… Dar ce-i drept nici nu-mi pasă de avocado. Îl urăsc! Și la gust și pentru faptul că m-a băgat în spital. Nu știu de ce tot îl laudă mama, și consumă vreo 10 avocado pe săptămână. Când o văd că mănâncă… bleeeah… fug la 10 metri de ea.

Dacă totul e bine, în toamnă voi mânca 2 GOGOȘI ROZ și îi voi transmite acelei femei următorul mesaj: “Asta e o copilărie fericită pentru mine! Să știu că pot mânca, cu limită, orice îmi doresc fără să îmi fac mie rău! Nouă, copiilor, ne este greu să ne abținem de la dulciuri sau de la orice altceva ce ne face cu ochiul. De ce ai judecat atunci? Ce știi tu despre copilăriile fericite? De obicei, când ai o copilărie fericită nu ajungi un adult atât de răutăcios cum ai ajuns tu astăzi. Ce traume te-a făcut să-i scrii mamei? Dar zi-mi și tu mie, tu ai o viață fericită? Oamenii cu viața fericită nu își fac conturi false și nici nu trimit comentarii răutăcioase sub anonimat, pentru că au nevoie de cât mai mult timp la dispoziție pentru a-și trăi viețile frumoase. Aș putea să îți zic și ție „Săraca de tine! Ce viață ai..” , dar nu o fac, din înțelepciunile mamei știu că nu e bine să judecăm și să ne dăm cu părerea despre viața altcuiva.

#StopBullying

P.S. Săptămâna aceasta am mâncat pufuleți și biscuiți cu merișoare dintr-un ambalaj. Nu am pățit nimic! Yeey!

P.P.S. Trebuie să știți că eu fiind așa de mică, nu scriu corect încă și nici nu îmi merg degetele atât de repede pe tastatură, m-a ajutat mama în procent de 100%. :)) Niște pagini reale din jurnalul meu adevărat arată așa:

 

jurnalulmeu

 

 

Do celebrate

Ați ajuns aici de pe Instagram? Dacă da, ați ajuns unde trebuie. Dacă nu, trebuie să vă explic ce și cum.

Spuneam astăzi pe Instagram că a început să îmi placă să câștig în luna Martie (și în alte luni, desigur) concursuri pe baza creativității mele. Și câștig chiar multe. Și nu că aș fi eu maxim de creativă, dar cred că iau cerințele mai în serios față de cum o fac alții. Plus că pun multă pasiune. :)) Am pus o dată atât de multă pasiune într-un concurs care, culmea, era cu tragere la sorți, încât l-am câștigat și pe ăla. :))) Chiar am scris despre el aici.

Bun. Am rămas la faptul că îmi place să le câștig în luna Martie, deoarece atunci se organizează multe concursuri de Ziua Mamei, și le ador pe astea!  Și le ochiesc mai ales pe cele cu juriu… particip și la cele cu trageri la sorți care nu au cerința de like & share (pentru că îmi prefer wall-ul profilului meu cât mai aerisit), dar rar. :)))

Draga de Deea, mă menționează la un concurs organizat de Pandora, și mă întreabă dacă nu vreau să particip. După ce îi răspund ei că „Partikip”, m-am apucat de treabă și am început să „rezolv” cerințele lor. Cerințe care sunau așa: Ai multe roluri în viață (mamă, soție, femeie de afaceri) și puțin timp, dar de 8 martie fiecare mamă ar trebui să se simtă unică! Până pe 12 martie, te provocăm să îți petreci ziua cu mama / copilul tău și să ne arăți în imagini cum sărbătorești legătura unică dintre voi făcând împreună ceva extraordinar, neconvențional. Menționează ce bijuterie PANDORA din Colecția Ziua Mamei 2017 reprezintă cel mai bine relația voastră. Încarcă fotografia într-un comentariu la această postare și nu uita să etichetezi mama/copilul! Folosește hashtag-urile #DOCelebrate #DOMothersDay. Mult succes!

Cum am scris și pe Instagram, mi-ar fi fost greu să mă înscriu la concurs doar cu o poză și să mă abțin să nu scriu eu și câteva rânduri despre legătura dintre mine și fiica mea. Și pentru că datorită acestor rânduri am fost clasată în top, ar fi ok să râmână scrise și aici ca amintire, în caz că postarea de la ei de pe pagină se va pierde.

Și avem așa:

Nu știu cât de mult aș putea reda în imagini legătura unică dintre mine și fiica mea pe cât aș putea să o fac în scris. Aș scrie pagini întregi despre asta. Ah, stați așa! Deja am făcut-o. :)) Blogul mă ajută să aștern toate sentimentele care ies la suprafață. Se petrec atât de multe lucruri extraordinare săptămână de săptămână, încât trebuie neapărat să mi le notez, căci le-aș uita în timp.  Fiica mea mi-a dăruit un nou început, privirea ei naște în mine o vâlvătaie de nedescris de fiecare dată. Mi-am dorit mult o fetiță cuminte foc care să stea exact unde o pui… dar m-am ales cu o ființă imprevizibilă, curajoasă, spontană, uimitoare și absolut unică. O iubesc. În clipa asta. Fix așa cum este ea, cu toate fațetele ei. Și o iubesc la fel de mult ca atunci când am privit-o pentru prima oară, sau când a făcut primii pași spre mine la 10 luni, sau când a sărit într-o apă adâncă și a trebuit să sar dupa ea îmbrăcată, ca atunci când iese la iveală competitivitatea din ea și vrea să fie mai bună decât mine la călărie și acrobații, ca atunci când îmi promite cu lacrimi în ochi că nu va mai face nicio obrăznicie, deși știu că o va mai face. Sigur o va mai face.

Nu știu cât de neconvenționale au fost lucrurile pe care le-am făcut săptămâna asta, dar știu că ne-am jucat, am explorat locuri noi, am cântat și am dansat nebunește. Da, nebunește, căci e o super nebunie când stăm împreună, ne exasperăm una pe cealaltă… dar ce mai contează? Facem parte una din cealaltă pentru totdeauna. Roxalia este ca un caleidoscop, are câte puțin din fiecare generație de femei și încă nșpe sute de laturi în plus. Se schimba întruna, dar niciodată nu e altfel decât fascinantă… pentru că de fiecare data este EA. Și mă completează, o simt ca pe o extensie a vieții mele.

Bette Davis a spus la un moment dat că una dintre ironiile statutului de mamă este că te bucuri de copiii tăi un număr limitat de ani, dupa care îi vezi rar. Ai arareori vești de la ei, dar puterea pe care o are un copil asupra mamei durează o viață întreagă.  Mama și fiica sunt legate pe vecie, durerea și bucuria uneia prind viață în inima celeilalte… de aceea bijuteria care va reprezenta cel mai bine relația noastră este “Inimi mamă și fiică – You are always in my heart.”  

Iar premiul a ajuns astăzi. <3 

Pandora

Tendințe din social media

Aș fi putut pune titlul „The herd effect”, doar că această postare nu se vrea a fi una răutăcioasă. Îmi doream de mult să încep să o scriu, dar mereu am amânat. Și dacă tot suntem într-un an nou, este momentul să fac prima notiță (acest post va fi actualizat destul de des în viitor).

Voi scrie pentru amuzamentul fiicei mele și pentru cel al copiilor voștri. Cred că se vor distra un pic pe seama generației noastre când vor împlini ei 16-18 de ani. Peste 10 ani cu siguranță vor fi alte fenomene și tendinte în online, care se vor schimba și ele mereu și mereu, și mi-ar plăcea să rămână undeva scris ce fenomene au trecut pe lângă noi în ultimii ani, dar și în următorii.

Voi da doar câteva exemple de tendințe/fenomene din social media din trecut, iar de acum înainte tot ce trăim în prezent va fi scris aici. Voi pune data de începere, explicația, durata.

Și pentru a vă explica mai bine la ce mă refer:  Ideea sub care apare fenomenul pe internet poate lua forma unui videoclip, hashtag, o imagine sau doar un cuvânt sau o frază/expresie, poate chiar și o frază în care un cuvânt este scris și pronunțat intenționat greșit. Tendințele se pot răspândi de la o persoană la altă persoană prin intermediul rețelelor sociale, blogurilor, direct prin email/whatsapp/etc, știri, sau alte servicii de internet. Fenomenul poate stagna sau poate evolua peste timp, prin comentarii, imitații, parodii, sau prin încorporarea sa în știri. Ele pot evolua foarte repede, uneori ajungând să fie populare pe plan mondial pe internet și să dispară în câteva zile.

Tot ce vă amintiți, tot ce vreți să adăugați la postare, îmi puteți scrie în secțiunea de comentarii. Poate strângem aici cele mai multe expresii, acțiuni ale noastre/lor din ultimii 7 ani.

Exemple din trecut:

⇓”Pentru că… (automobile)”. Startul s-a dat de la un fan Paul Walker în decembrie 2013. Majoritatea l-am folosit în propriile noastre exemple. Deși nu sunt deloc fan al efectului de turmă, posibil să fi mers și eu cu turma aici folosind această expresie de 2-3 ori. Măcar nu am folosit-o în exces. Tendința a durat printre noi câteva luni bune. Acum, în februarie 2017, nu se mai simte deloc.

⇔”Ori suntem…, ori nu mai suntem.” A pornit de la Perversu’ de pe Tg. Ocna prin 2010. A fost nebunie cu replica asta, nu doar oamenii de rând au folosit-o, ci și anumite firme creându-și slogane abordând această expresie. De tot nu s-a dus această tendință. De exemplu, ziarul Gândul a folosit-o pe 21.09.2016 într-un titlu de articol.

⇓”Nu știu de astea”, „Toate …. să apeleze la mine”. Cele două replici au pornit de la Ciprian Apostoaiei în urma unui interviu, la începutul lui 2010. A fost o perioadă în care abia te abțineai în cazul în care un răspuns de al tău ar fi fost „Nu știu”, să nu îl zici cu accentul lui. A durat mult tendința, dar acum nu se mai simte.

⇓”Asta înseamnă să fii mafiot!” Totul a pornit de la un interviu luat lui Giovanni Becali, în noiembrie 2010. Nu cred că expresia a devenit virală de atunci, cred că mai încoace, dar nu știu să zic exact. :))

⇓”Harlem Shake”. Provocarea a început la sfârșitul lui februarie 2013, dar nu a ținut mai mult de 2-3 luni. A apărut în urma postării a unui clip pe YouTube care a obținut un număr mare de vizualizări. Video-ul original postat în data de 2 februarie 2013, a fost filmat de 5 tineri australieni, și a adunat într-o singură săptămână 2,7 mln. de vizualizări, iar pe data de 18 februarie, avea deja 11 milioane. „Esența dansulului constă în aceea că în partea introductivă, primele 14-15 secunde, dansează un singur om care poartă o pălărie (de obicei, o cască), în același timp alte persoane sunt implicate în activități de rutină, după care, videoclipul e întrerupt preț de fracțiune de secundă, iar când revine, toți oamenii în costume de dans sau aproape goi, fac mișcări haotice, luând poziții neobișnuite sau făcând mișcări erotice. Videoul durează de obicei 30-35 de secunde. Acompanierea muzicală, constituie un pasaj din single-ul „Harlem Shake”, a muzicianului american Baauer.” (Sursa Wiki)

⇓ „Ice Bucket Challenge”. Campania americana care a început în august 2014 era dedicată ajutorării celor suferinzi de scleroză laterală amiotrofica. Participanții erau provocați să își verse pe cap un vas cu apă la temperatură scăzută (amestecată cu gheață), după care trebuiau să doneze în 24 de ore o sumă de bani. Sună totul bine, dar în România, nu știu câți dintre cei care s-au filmat au și donat. Mulți au făcut filmulețul doar de fun, iar pentru alții nu a fost decât un motiv de a ieși în evidență pentru a capta atenția celor din jur. În România a durat totul maxim o lună. Am impresia că în America s-a făcut și în august 2015/2016, dar filmulețele nu au fost chiar atât de virale ca-n 2014.

⇓ „Ziua Izabelei”. Totul a pornit din neatenția unei puștoaice în ianuarie 2015, și-a creat un event pentru ziua ei de naștere pe Facebook, nu l-a restricționat deloc, a trimis mii de invitații fără să își dea seama și uite așa s-a trezit cu aproximativ 60.000 de persoane care au dat attend. Sute de poze prelucrate și foarte amuzante au împânzit internetul, totul pentru ca Izabela să aibă parte de o aniversare unică. Fenomenul a luat o amploare imensă, dar nu a durat mai mult de 2-3 săptămâni.

⇓”Cristiii, bă, Cristi! Cheamă-l bă pe Cristi”. Clipul a apărut în februarie 2015, dar a fost luat în evidență în ianuarie 2016. În filmuleț apare un bărbat băut, care este încolțit și mușcat de un câine,  fumând oarecum calm, îl cheamă pe proprietarul câinelui, pe Cristi. Pentru că el nu apare, toată lumea începe să îl „caute” pe Cristi pe internet, dar și în afara lui. În luna ianuarie 2016, Cristi a fost cel mai rostit nume din mediul virtual. Evident că s-au facut și multe parodii pe baza acestui filmuleț… dar isteria a durat maxim o lună.

⇔”Mannequin Challenge”.  Constă într-un clip video în care persoanele care participă rămân „îngheţate” ca nişte manechine, iar pe fundal rulează de obicei melodia „Black Beatles”, de Rae Sremmurd. Clipul video realizat de elevii unui liceu din Florida a fost cel care a dat startul, în care peste 30 de persoane au stat nemișcate în poziții cât mai ciudate. Cum primul clip  filmat de elevii liceului a fost montat pe o piesă a unor frați din America, acum și melodia este în vogă. Nebunia a început în noiembrie 2016. În ianuarie 2017 încă mai apăreau prin România câteva filmulețe… dar ușor, ușor se stinge și fenomenul ăsta.

⇑”Acel moment când…” Este o expresie super des folosită. Nu știu unde își are baza, cel mai probabil a apărut prin 2015. Am folosit-o o singură data, pe 7 ianuarie 2016, știind de pe atunci că voi fi neoriginală dacă o folosesc, și chiar m-am scuzat pentru asta. :))) Am observat că e preluată si de Dedeman în reclamele lor. Încă o folosesc mii de oameni, nu cred că va muri prea curând.

⇑ „Altă întrebare!”. Este virală de 2 zile (1.02.2017). A pornit de la ministrul Justiției, Florin Iordache, care a anunțat adoptarea Ordonanței de Urgență privind grațierea, amnistia și dezincriminarea unor fapte care constituie abuz în serviciu luni seară (31 ianuarie 2017), abia la finalul conferinței de presă susținută de ministrul de Finanțe, care tocmai ce prezentase construcția bugetului pe 2017. Jurnaliștii aveau deja informații cu privire la conținutul Ordonanței de Urgență, așa că au dorit să afle de la domnul Iordache dacă acestea se confirmă. Pentru a scăpa de întrebările jurnaliștilor, ministrul a rostit de 24 de ori „Altă întrebare!” pentru a-i grăbi pe cei din sală și pentru a încheia mai repede conferința de presă. Răspunsul lui a explodat în online, și uite așa s-au creat mesaje, lozinci şi montaje haioase care au invadat internetul. S-a creat și site-ul altaintrebare.com in care puteți să îi adresați voi o altă întrebare ministrului. Momentan sunt 1628 de întrebări. :)

 

♠   ♣ ♥ ♦ ♠ ♣ ♥ ♦

Secțiunea de ‘expresii din reclame care au ajuns în vocabularul oamenilor’:

♦ Batman, Batman!

♦ Dincolo era mai ieftin!

♦ Zboară, puiule, zboară!

♦ Prea ca la țară!

Va urma! În ambele secțiuni.

 

Paradoxal, deși am creat această postare, de foarte puține ori am mers cu turma. Nu zic că nu m-am amuzat câteva zile de la începerea unui fenomen, dar niciodată nu m-a prins unul atât de tare încât să-i cad în capcană și să folosesc o anumită glumă/expresie până la epuizare. Mi-a plăcut să privesc din exterior și atât. Și cu toate astea… de multe ori expresiile virale apropie oamenii. În general, zâmbetul și râsul o fac. :)

Când Universul conspiră…

Mi-am dat seama încă o dată, dacă îți doreşti ceva nespus de mult, Universul conspiră să îți îndeplinească dorința. Ştiți că am câştigat în ultimii ani mai bine de 100 de concursuri, şi care mai de care mai frumoase (de la concursuri naționale care m-au dus în altă țară, la smartphone-uri, console wii, ii, haine, cosmetice, bijuterii, parfumuri, etc). :)) Interesant este faptul că eu nu particip la sute de concursuri şi că de asta era normal să câştig atât de multe… nuu, nicidecum, particip rar, dar când o fac, câştig. :)))

Regret că nu mi-am notat toate concursurile pe care le-am câștigat in viața aceasta. Eu am zis în mare 100 ca să nu exagerez cu numărul 200. 😂 Mereu am fost fericită şi recunoscătoare când câștigam si poate lucrul ăsta a atras şi restul câștigurilor. 80% din concursurile la care am participat erau pe bază de creativitate şi era acolo şi un fel de mândrie când vedeam că oamenilor din juriu le place mai mult răspunsul meu / poza mea decât a altor zeci/sute de persoane înscrise în concurs.🐴

Acum cu nebunia asta cu Crăciunul, sunt zeci de concursuri pe Facebook… dar eu am participat doar la câteva dintre concursurile organizate de Dedoles plus încă vreo 2 care nu erau din nişa „like & share”. Dedoles au pe site îmbrăcăminte super drăguță. Aşa am văzut că au mai multe modele de tricouri cu cai de care m-am îndrăgostit, nu îmi puteam lua ochii de la ele şi a rămas că voi reveni pe site-ul lor după sărbători. „Până nu am un tricou cu un cal pictat, nu mă las!” mi-am spus. În primele 20 de zile din decembrie ei au făcut câte un concurs zilnic unde noi trebuia să scriem numărul tricoului care ne-ar fi plăcut să îl câştigăm, dintr-o imagine cu mai multe modele. Doar într-o singură zi (parcă) au pus 2 tricouri cu cai. Când am văzut tricoul nr. 7 mi-am dorit extrem de mult să îl câştig (pentru că îl țintisem și pe site), şi nu un altul din celelalte zile. Nu eram într-o competiție doar cu ceilalți, ci şi cu mine, Roxana, cea care a ales în celelalte zile alte modele. :)) „Miza era mare.” :)))

Bun! Şi ce aflu azi, am câştigat tricoul cu calul… dintre peste 1500 de persoane care au participat la concurs în acea zi, am fost tocmai eu norocoasa. Chiar dacă e un simplu tricou cu un cal, faptul că am câştigat fix ce mi-am dorit mă face să fiu super fericită.

Şi stau şi mă gândesc, oare de ce l-am câştigat tocmai eu? Nu a mai fost nimeni dintre acei oameni care să îşi dorească tricoul la fel de mult? Cu atât de multă patimă? :)) Şi m-am gândit că nu… şi că „puterile” mele sunt chiar mari. :))))

Eu ştiu că pun multă pasiune în tot ceea ce fac de zi cu zi şi pentru că ăsta e felul meu am mereu de câștigat… uite, chiar şi la concursuri, nu numai în viață. :)))

Update: Recitind am observat că am uitat să spun ceva ce mulți nu ştiu şi poate vi se pare ciudat faptul că eram axată doar pe tricoul cu calul. În curând voi face 30 de lecții de călărie şi când văd cai pe ici, pe colo mă emoționez. :)) Despre pasiunea mea pentru cai care a început de când aveam câțiva anişori dar care s-a concretizat abia vara trecută, voi vorbi în următorul post. :)

Al doilea update: A ajuns coletul direct de la firma mamă din Slovacia.

dedoles

Swimming – check! 

E incredibila moaca asta mică.

Am mai scris asta pe undeva. Ar trebui să fac o categorie specială care să se numească fix aşa… pentru că prea des mă uimeşte Roxalia. Ambiția ei la sport şi competitivitatea au dat întotdeauna roade.

Mai țineți minte episodul de asta vară când a trebuit să sar îmbrăcată după Roxalia în apă? E scris aici. Mi-am promis atunci că o voi duce anul acesta la cursuri de înot. Am început abia pe la mijlocul lui noiembrie.

La a doua lecție, era ea cu încă 2 fete de aceeaşi vârstă. Cu pluta în față, doamna instructor le zice „Hop!” și ele trebuiau să facă o lungime de bazin. Fiind pentru prima oară cand a făcut o liniuță de asta, nu prea înțelegea ea ce-a fost cu Hop-ul ăla de start, așa că a pornit cu vreo 3 secunde după celelalte fete și a ajuns la un minut după ele la bară.

Şi mă uitam aşa zâmbind şi mă gândeam că a sosit momentul să îi descopăr o latură nouă Roxaliei: nepăsarea de a fi pe locul 1, lipsa de competitivitate, relaxarea, etc.

Pfff! Cum să cred eu asta?!? Adică cum să cred că nu îmi cunosc bine fiica? :)) Ce a fost în capul meu? :)) La următoarele 5 ture a fost mereu prima. Deci ea nu ştia care-i treaba la prima lungime, că va face parte dintr-o competiție imaginară. Când si-a dat seama în ce e băgată, a făcut tot posibilul să fie pe locul 1… şi a reușit!

Şi m-am gândit că poate şi fetele celelalte sunt începătoare. Ei bine, am aflat că ele vin de un an la cursuri. :))

Iar astăzi, 19 decembrie, este a 9 lecție. Sunt aici cu ea şi cu prietena ei, Miruna, care a ținut morțiș să vină să o vadă pe Roxalia înotând. (Scriu live.) :))) M-am gândit eu că dacă Miruna e cu mine pe margine, Rox nu o va dezamăgi. Și aşa şi este. :))

Acum Roxalia poate înota şi fără plută pe față şi pe spate… când dau timpul înapoi în mintea mea cu 4 luni îmi amintesc de filmulețele făcute pe sub apă cu GoPro-ul şi mă bufnește râsul de cum înota ea ca un cățeluş.

Şi uite aşa se duce anul 2016 şi mă bucur că pe lângă role, patine, bicicletă, pennyboard şi altele a putut bifa şi înotul.

Urmează lucruri  noi. :)

The Enchanting Cinque Terre

Cinque Terre sau cum am făcut noi 15 GB de poze în 7 zile.

1500 de poze făcute cu noul Lumix DMC-LX100, 1200 făcute cu Iphone6+ și 450 de poze făcute cu GoPro-ul, iar cele de pe Samsung nici nu am apucat să le descarc pe laptop.

Ca niciodată voi pune aproximativ 125 de poze într-o singură postare. A fost un pic obositor să aleg din 3000 și ceva de poze, sper că am ales corect, astfel încât să puteți avea o viziune bună asupra acestei coaste. Dacă ați ajuns la această postare de pe Google înseamnă că v-ar placea să vizitați o parte din Riviera Italiană, iar eu voi veni în ajutorul vostru, să vă fie mai ușor să alegeți ce merită a fi vizitat mai mult.

În postare nu vă voi da tips-uri doar despre Cinque Terre, ci și despre celelalte orașe/porturi din preajmă pe care am reușit să le vizităm: Portofino, La Spezia, Levanto, Santa Margherita, Portovenere (+3 Isole), Pisa.

Sfatul meu: Duceți-vă fără regret! Este unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Pământ. Sunt 5 așezări pitorești (mai departe le voi denumi „sate”) la 2-3 km distanță unul față de celălalt, cocoțate frumos pe un munte, dar cu marea Ligurică la picioare (daca nu ați auzit că satele au picioare, auziți acum). Au case înaltuțe pastel colorate, având geamuri dreptunghiulare, au ulițe înguste și golfuri cu apă cristalină. Peisajele arhaice și clădirile decolorate de trecerea timpului te vor face să te simți ca într-un basm. Uite cam așa arată căsuțele:

p1000662

Satul de mai sus se numește Manarola și este cel mai arătos sat din exterior.

Cel mai bine e să scriu această postare cu liniuțe pentru fiecare orășel/sat în parte, ca să rămâneți cu informații concrete și să nu vă încurcați. Cu siguranță nu o să rezist să nu povestesc și lucruri irelevante, dar dacă e plictisitor uitați-va doar pe poze. Să nu spuneți că nu v-am avertizat. :))

Dar până atunci să vă zic cum am ajuns in Cinque Terre. (Puteți citi următorul fragment, ăsta nu e plicitisitor… plus că vă va ajuta.)

Am luat avionul din București, am făcut escală la Roma, apoi am ajuns în Pisa. Cum ieși din aeroportul din Pisa dai direct într-o stație de autobuz. Iei autobuzul și te duce cam în 8 minute la Gara Centrală Pisa. De acolo iei trenul catre unul dintre satele din Cinque Terre (durează încă o oră). Autobuzele care merg la gară vin o dată la 10 minute, dar trenul către Cinque Terre merge doar de câteva ori pe zi, deci cel mai bine uitați-vă pe orar înainte să luați biletele de avion, pentru a reuși să le puneți cap la cap pe toate fără să așteptați mai mult de 2 ore prin stații. Noi ne-am cumpărat biletele de tren ‘Gara Centrală Pisa – Monterosso’ cu câteva săptămâni înainte de concediu, și le-am prins cam pe ultimele. Deci este important să le cumpărați din timp.

Cele 5 așezări sunt bine racordate la transportul de cale ferată, astfel în fiecare sat există gară, iar trenurile vin o dată la 5 minute. Isi respecta programul, prea mult in gara nu o sa stati… si nici in tren, faceti pana la cel mai apropiat sat 3-4 minute. O calatorie costa 4 euro, iar daca va luati pentru o zi intreaga costa 12 euro. Mare atentie, sa va compostati mereu biletele.

img_0207

Daca doriti sa faceti hiking intre un sat si altul, trebuie sa platiti drumul si costa 7 euro. Unele sunt inchise, din cauza caderilor de pietre de pe stanci.

Si acum sa incep sa scriu despre fiecare in parte. Nu voi scrie in ordinea in care le-am vizitat.

Riomaggiore

img_0078

  • Este primul sat (daca incepi numerotarea de jos) dintre cele 5.
  • Nu are plajă cu nisip, dar poti sta la soare pe stânci, sau pe plaja cu pietre mari.

p1000620

  • Singurul în care poți sări de pe stânci în apă. Apa e albastră ca-ntr-o lagună și ți se face imediat poftă și iti doresti să intri în ea.

p1000566

  • Cel mai viu colorate case aici le găsiți.

p1000594

  • Există din 1797.
  • Noi am fost in prima saptamana din septembrie si am prins apa rece. Dar decat sa mergeti in timpul verii si sa prindeti extra full peste tot, mai bine va caliti un pic. :))

p1000547

p1000556

p1000553

p1000639

 

p1010251

img_0076

Manarola

  • Al doilea sat, privind din sud.
  • Cel mai arătos la exterior. Casele sunt deschise la culoare.

p1000699

  • Este cel mai vechi dintre cele 5. Biserica San Lorenzo datează din 1338.
  • Între Manarola și Riomaggiore există un traseu faimos plin de lacăte și peisaje de vis. Se numește Via dell’Amore. Noi l-am făcut parțial, am mers până unde era închis. Am prins un super apus fix pe el.

img_0188

  • Ai ieșire la mare, dar plajă poți face tot pe stânci.
  • Recomand să mănânci la „Il Porticciolo”. Mâncarea e foarte bună și vine extrem de repede. Cred că la noi a venit primul fel în 7 minute.

p1000657

p1000711

p1000654

p1000674

p1000697

p1000737

p1000743

p1010234

Corniglia

  • Este satul din mijloc, nr.3.
  • Nu are deloc iesire la mare, pentru ca este situat la 100 de metri deasupra apei.
  • Este frumușel, dar cel mai sărăcuț dintre cele 5.

p1000781

  • De evitat cazarea aici.
  • Gara e la super departare fata de centru, si ai de ales: ori mergi pe drumul asfaltat vreo 15 minute, ori iti rupi gatul cu trolerele pe 382 de scari din caramida in spirala asezate pe 33 de nivele pana ajungi in centru (Lardarina se numeste acest traseu). Noi abia mai rezistam, si nu aveam niciun bagaj cu noi, caci eram in vizita pe acolo. Am luat-o pe scari fara sa stim ce ne asteapta, dar oricum nu am regretat nimic, caci ne doream ca in fiecare zi sa facem ceva mai „extrem” (vorba vine) :)). Am prins si super căldura de la ora 12 ziua, daca nu aveam apa la noi o incurcam. Mereu, dar mereu sa aveti apa la voi! Cand am ajuns in varf respiram ca dupa o sedinta intensa de cardio.

p1000775

p1000760

p1000754

  • Am hotarat sa ne intoarcem pe strada, aveam pe o parte si alta culturi de vita de vie, si astfel l-am putut ruga pe Alin sa intre intr-o vie sa imi ia o boaba de strugure. Am vrut neaparat sa bifez chestia asta, sa gust dintr-un strugure din renumitele vii din Cinque Terre. Ei se ocupa cu productia de vin si cu pescaritul. Si fac multi bani si din turism. Atat… dar se descurca foarte bine.

p1000793

  • Doar daca mergi cu barca la cativa metri departare ii observi frumusetea din exterior, altfel daca esti in Corniglia nu-ti poti da seama ca si acest sat are case colorate cocotate pe munte.

p1010226

 

Vernazza

  • Satul nr. 4.
  • Se spune ca ar fi cel mai bogat sat.

p1000850

  • Are si un castel. Castelul Doria a fost facut in secolul 15, iar turnul sau servea pentru a proteja satul de pirati.

p1000823

  • Are propriul port.

p1000880

  • Plajă faci tot pe stânci.
  • Are 12 km patrati.

p1000826

p1010215

Monterosso al Mare

  • Singurul sat cu plaje imense de nisip. Nisipul nu e chiar fin, dar dupa ce mergi in celelalte sate sa le vezi „plajele” nu mai ai pretentii.

p1010707

  • În Monterosso am fost noi cazati, la hotelul Baia. Am prins ultima camera pe booking, o camera tripla (asta cu cateva luni bune inainte). Hotelul e fix pe plaja, in zona Fegina.
  • Zona Fegina are cele mai multe plaje si e cea mai intinsa zona din Cinque Terre. In celelalte sate nu mergi niciodata drept, ori urci, ori cobori.

p1010562

  • Monterosso e ultima statiune din Cinque Terre si cea mai mare.

img_0679

  • Nu regret ca am ales sa fim cazati aici. Dupa ce mergeam in jur de 15-20 km zilnic prin „vecini”, era o binecuvantare cand ieseam seara la plimbare sa mergem pe drum drept, pe faleza. A, e si singurul sat cu faleza.

p1010193

  • A nu se rata: Gigantul si Statuia lui San Francesco d’Assisi.

p1010720

  • Gigantul de 14 metri tinea o scoica imensa in maini, si a fost creata pentru a fi puse pe ea terasa si ringul de dans ce apartinea Vilei Pastine. Dar in Al Doilea Razboi Mondial a fost bombardat, Gigantul pierdandu-si mainile si o bucata mare de scoica.

DCIM101GOPRO

  • Exista 2 stanci imense care stau in mare si mi-au adus aminte de Thailanda.

p1010461

  • Monterosso este localizat in centrul unui mic golf.

p1010579

  • Zona Fegina si zona centrului istoric este despartita de un tunel de cativa zeci de metri.

p1000937

  • Este singurul sat in care poti veni cu masina. Ai loc pe mai multe strazi sa mergi (fata de unele sate in care nici nu ai voie sa intri cu masina din cauza ca totul e prea ingust), si mai exista si o parcare foarte mare la 50 de metri de statuia Gigantului.
  • Are si un castel, dar a mai ramas putin din el, si se afla intre centrul vechi si centrul nou (Fegina).

monterosso

  • Recomand sa mancati macar o data la Da Eraldo si la Ciak.

p1010533

p1010548

p1010550

  • Am prins si sarbatoarea Madonnei di Fegina, pe 8 septembrie, si a fost sarbatorita cu muuulte lumini. Plaja si strazile erau pline de gulgute aprinse, iar alte sute de gulgute au fost lansate pe mare, fix ca-n Rapunzel, numai ca nu erau lampioane si nu erau pe cer. :))

p1010704

  • In fiecare seara parea ca se sarbatoreste ceva, in unele seri umblau fanfare si majorete imbracate stralucitor, in altele oamenii care aveau terase puneau muzica spaniola disco si se lasa cu dans in strada.

p1010504

Restaurantul de lângă hotelul nostru, La Cantina di Miky (aici am intampinat si singurul român):p1000933

Salată de ton à la „Da Eraldo”:

p1010691

p1010727p1010730p1010732

În această biserică veche am reușit să aprindem lumânări… electrice. :))p1010734

p1010194

p1010203

Drumul dintre Monterosso si Vernazza.

Daca ajungi in Cinque Terre, fă macar un drum intre 2 sate. Trebuie neaparat sa vezi marea de la 350 m inaltime. Noi am mers pe jos mai intai pe drumul dintre Santa Margherita si Portofino, si pentru ca ne-a placut, desi am mers 3 ore si la un moment dat eram rupti de oboseala, ne-am dorit mult sa facem si drumul dintre Monterosso si Vernazza. Auzisem ca dureaza cam 2 ore si un pic, noua ne-a luat o ora si jumatate… asta pentru ca ne-am oprit sa facem putine poze.

p1010584p1010601

Cu o seara inainte ne facusem noi un plan, stiam ca va fi Sf Maria (la noi in Romania, caci la ei se numeste Madonna di Fegina), si am vrut sa ne incepem ziua vazand rasaritul la 6:53, inainte de a pleca pe jos spre Vernazza. Ne-am trezit la 6:30, ne-am imbracat repede, am coborat din hotel si la 6:40 eram deja pe plaja. Singurii. Ne punem pe un sezlong, ne luam in brate ca să nu dârdâim de frig și așteptăm să se petreacă minunea uitându-ne spre mare. Se face 6:53, nimic. Se face 7:00, nimic. Ma uit la muntele din stanga noastra si vad ca e luminat mai tare intr-o parte. Ne-am prins ca in Cinque Terre nu se poate vedea rasaritul soarelui din niciun sat, pentru ca el iese din munte si nu din mare, si ne-am intors in camera sa ne pregatim de micul dejun. Si cum ne pregateam noi asa de micul dejun cu ochii mici si somnorosi… ne-am trezit la 9 si un pic. :)) M-am ridicat repede din pat, ma simteam vinovata ca se facuse atat de tarziu (eram obisnuiti sa ne trezim mereu mult mai devreme ca sa pornim la noi aventuri) si aveam atat de multe planuri de dus la capat in acea zi, dar mi-am revenit repede cand mi-am dat seama care-s beneficiile cand calatoresti in 2. Faci ce vrei, cand vrei, nu incurci pe nimeni.

:)) Răsăritul (atât vă pot oferi):

p1010572

Luat micul dejun, iar la 09:45 eram deja la inceputul drumului pretios. Am platit fiecare cate 7 euro, si-am pornit la drum.

p1010600

La inceput urci foarte multe trepte asimetrice formate din pietre mărișoare si stanci, dupa care mergi si pe drum drept printr-o pădurice (dar având mai mereu prăpastii in dreapta noastra). La un moment dat dai de un izvoras care țâșnește fix in drum, si mergi prin apa cativa zeci de metri. Bine, daca nu esti fraier sa mergi prin apa, poti merge si pe marginea drumului… de 10 cm. :)) Eu am reusit. Noroc de sandalutele mele care m-au facut sa ma strecor ca o gazela printre „firicelele” de apa. Tare mult mi-am laudat sandalele. Mergeam ce mergeam si ma mai opream sa le laud. :)) Le am din 2011 de cand a fost tatal meu in vizita in Ierusalim, si ne-a cumparat mie si mamei vreo 10 perechi (diverse modele) de sandale din piele de camila. Atunci mi se pareau rigide si nu prea se pupau cu moda din 2011. Asa ca le-am dus la mama in pantofarul de la subsol, si au ramas acolo pana anul asta cand mi-am amintit de ele. Le-am probat pe toate si m-am intors acasa cu 4 perechi. Dar din toate, perechea de sandale cu catarama m-a facut sa ma simt cel mai bine. Le-am luat cu mine in Cinque Terre si ma bucur de decizia luata! Drumul dintre Santa Margherita si Portofino, si drumul dintre Monterosso si Vernazza cu ele le-am facut si le declar mult mai bune decat niste ghete speciale pentru hiking. Ei bine, nici chiar asa, dar mi-a placut ca nu m-am incalzit deloc in ele. :)) La sfarsitul drumului eram plina de praf pe degete, dar ce mai conta?! :)) Anyway, nu tre’ sa ai neaparat cămila la tine, dar sa ai niste incaltari foarte bune, da? Ca sa te plangi doar de caldura si de efort, nu si ca te dor degetele de la picioare. :))

p1010604

p1010610

Pe acest drum veti da si de „Cat village”. Sunt cateva casute mici pentru 4 pisici (Pettorina, Rossetta, Vecchietta, si Vagabonda). Au si o punga mare de mancare pentru ele. Pe o pancarda micuta de acolo scria: „Va rugam mangaiati pisicile si dați-le mancare din pungă doar dimineata, căci la pranz din cauza soarelui puternic se va strica mancarea si o sa le doara burtica”. :)) Oamenii faceau popas aici, isi mancau pachetelul si restul de mancare il lasau la pisici.

p1010619

p1010628p1010637p1010657p1010660

Levanto

Incepusem o zi cu Levanto. Am luat trenul din Monterosso, urmatoarea statie catre nord fiind chiar Levanto. Face parte tot din Parcul National  Cinque Terre, dar este oras, nu are legatura cu cele 5 sate.

p1000950

Ne-am plimbat un pic pe plaja, pe faleza, am admirat pinii extraordinar de frumosi, am baut un caffe latte la o tereasa care era cocotata deasupra plajei apoi am mers spre centru.

p1000962p1000966

Ne-am plimbat pe stradute, am ajuns in Piazza Cavour, apoi am luat-o usor catre gara.

p1000983

Raportat la tot ce am vazut inainte, Levanto nu mi s-a parut cine stie ce. Este frumos, nu zic ca nu, dar nu m-a impresionat.

img_0403

Pornim catre Santa Margherita Ligure cu trenul.

Ajungem in cateva minute, iesim din gara, si printre cateva crengute de pin se poate observa cat de frumoasa este statiunea.  Pierdem vreo 10 minute incercand sa inchiriem niste biciclete de strada, nu reusim, apoi o luam la pas prin Santa Margherita. Pe departe e cel mai luxos si spectaculos orasel din Riviera Italiana. Mi-a placut enorm de mult aici.

p1010005p1010006p1010007p1010013p1010016p1010025p1010026p1010032p1010043

p1010057

Chiesa di San Giacomo di Corte

Cum nu exista gara in Portofino, am inceput sa mergem pe jos catre el. Am facut 3 ore (luând in calcul pornirea de la gară, inclusiv cu pierdea timpului pe acolo), dar asta cu mai multe opriri pentru poze si abateri de la drum pentru a descoperi mult mai multe minunatii. O parte de timp am mers pe strada (si am avut totul timpul marea in stanga noastra, la un nivel mai jos), iar o parte pe o carare prin padure. Cu cat ne apropiam de Portofino peisajele deveneau si mai mirifice.

Traseul pe care l-am facut, de la semnele galbene din dreapta la semnele din stanga:

img_0621

 

În drum spre Portofino:

p1010081p1010086p1010094

catreportofinop1010096p1010098p1010103p1010113

Portofino

Mi-a placut mult aici, poate si datorita faptului ca am trecut printr-o aventura si m-a incantat tare acest lucru. Este micut, dar cochet, cu cateva yachturi si casute pastel care se oglindesc in apa din port… si faptul ca am ajuns acolo cand era o lumina buna si calda, l-a pus in evidenta mult mai mult.

img_0604

p1010138p1010149

p1010125p1010137p1010157p1010160p1010163

portofino-church

In Portofino am incercat pizza (nu am ramas impresionata, nici aici, nici in alta parte) si o inghetata buna de la Gipo. Eram atat de obositi incat nu am mai urcat la castel, plus ca trebuia sa ne intoarcem in timp util sa prindem trenul de la ora 16 din Santa Margherita.

La intoarcere am hotarat sa luam autobuzul, statiile se gaseau la fiecare 300 de metri (cu aproximatie… zic si eu). Si cand ne-am dus spre Portofino voiam sa luam un autobuz pentru ca obosisem de atata mers, dar 82-ul (cam singurul care trece des) nu oprea deloc in statie. Dar la intoarcere, oboseala ne-a impins sa fim mai atenti si sa citim ce scria pe placutele din statie, si cu italiana pe care o stiam noi, ne-am prins ca scria ceva de genul „opreste doar la cerere”. Si nu era de ajuns doar sa te afli in statie ci si sa faci cu mana. Pe placuta erau trecute si orele in care ajungea autobuzul.

Cand am ajuns la prima statie, urmatoarea ora a venirii autobuzului era la 20 de minute de asteptare, asa ca ne-am hotarat sa mergem repede la urmatoarea statie ca sa nu pierdem timp neavansand. Ne-am dat seama ca mai dureaza… si am mai mers inca o statie. Acolo am ajuns fix cu 5 minute inainte sa ajunga. Am reusit sa il luam, asta dupa ce am inceput sa țopăi si sa fac din maini cand l-am vazut ca vine. Am reactionat de parca viata mea depindea de autobuzul ala. :)))

Spre seara am aflat de la un prieten ca fix in momentul in care eram noi in Portofino era acolo si Kourtney Kardashian. Ii spun lui Alin, si imi zice ca observat o tipa micuta care parea a fi o celebritate, caci toata lumea ii facea poze, si chiar am trecut pe langa ea. :)) Eu nu am observat-o pentru ca nu sunt deloc la curent cu ele si nu le stiu fețele, cu exceptia lui Kim, care vrand nevrand tot tre’ sa ii vad moaca pe undeva. :))

img_0673

La Spezia

A fost orasul pe care l-am vizitat in prima zi in care ne-am trezit in Monterosso, si asta pentru ca ne-am dat seama ca minunatul nostru card SD-XC II de 1000x, 64GB si 150mb/s a fost uitat in laptopul de acasa. In Monterosso gasisem un card SD de 16 GB, dar nu facea in niciun caz fata pentru Lumix-ul nostru. Si uite asa am inceput sa vizitam stradutele din La Spezia in cautatea unui card mai bunicel. Am dat de un magazin Kodak, am luat un SD-HC I de 32 Gb, 200x si 30mb/s, ceea ce ne-a cam dat uneori batai de cap… dar am fost bucuroasa ca l-am gasit si pe asta. Dupa ce am pus cardul in aparat ne-am indreptat spre port si catre un castel, pe care l-am si vizitat. In port am vazut multe nave militare enorm de mari, dar si cele mai mari si luxoase yachturi pe care le-am vazut in viata mea. Dupa ce mi-am ales eu un yacht, si Alin un yacht… ne-am intors in Riomaggiore cu trenul. :))

p1000443p1000451p1000458p1000462p1000466

p1000515

As fi putut muta masa aia ca sa iasa poza misto… as fi putut…

Croaziera Cinque Terre

Ne-am dorit sa vedem toate cele 5 sate de la departare si am hotarat sa mergem cu un ferryboat pana in Portovenere. Dupa ce am vizitat portul 2 ore, am luat un alt ferryboat si am vizitat 3 insule din apropiere. Ne-am intors din nou in Portovenere si am luat ferryboat-ul care te intorcea acasa.

p1010246

p1010277

p1010262p1010265

Portovenere

Frumos tare. Se imbinau casutele pitoresti cu cetatile fortarete care stau pe stanci cocotate (am folosit de prea multe ori cuvantul asta, stiu). Am incercat si aici pizza, si mi-am dat seama ca ei nu sunt facuti pentru asta. De aceea multe restaurante au anunturi puse la intrare: „Vrem sa doboram stereotipul ca in Italia se gateste pizza si bruschete in orice restaurant. Noi nu facem asta… In schimb facem cele mai bune paste!” Si intr-adevar au dreptate, pastele sunt nemaipomenite! Majoritatea nu se complica sa gateasca pizza pentru ca stiu ca nu vor avea succes. :))

p1010281p1010285p1010289p1010298

portovenere

3 Isole

p1010361p1010397p1010398p1010403p1010406p1010412

Detalii mici – Cinque Terre

  • Micul dejun la ei este sub forma de bufet suedez, nu este foarte copios, dar totul este extrem de bun si proaspat. Noi am avut parte in fiecare dimineata de urmatoarele: croissante cu unt si croissante cu gem, prosciutto crudo, cascaval, oua fierte, struguri, nectarine, chifle, cereale, iaurturi, lapte, cafea si niste briosele impachetate. Avand inspiratie de la PAUL, imi faceam zilnic sandwich dintr-un croissant cu unt, cascaval, sunca si struguri… si pe bune ca nu ma saturasem sa mananc acelasi lucru zilnic, era chiar delicios. Mancam in fiecare dimineata cam 2 croissante cu unt (inclusiv cel facut sandwich) si 2 croissante cu gem. Hai ca nu e mult, alea cu gem erau chiar mici. Si ce daca mai mancam 2-3 inghetate pe zi?!? :)) Cand am ajuns acasa, surprinzator, am avut acelasi numar de kg pe cantar. Noroc ca am ars mai multe calorii decat consumam. :))
  • O sa observati ca sunt multi oameni care stau la coada ca sa manance la o terasa. De obicei se asteapta la cele mai bune restaurante. Am stat si noi o data o ora in picioare sa reusim sa mancam pentru a doua oara la cel mai bun restaurant din Monterosso, potrivit tripadvisor: Da Eraldo (sau cum zicea mereu Alin, El Dorado :)))
  • Mesele sunt asezate doua cate doua. Adica, daca sunteti doi, o sa stati neaparat langa altii doi. :)) Atat de aproape, incat poti imprumuta oliviera de la ei, sau le poti gusta mancarea.
  • 80% din timpul pe care il petreceti in tren veti merge prin tuneluri facute in munte. Cand nu esti in munte, vezi pe geam marea.

garacinqueterre

  • Ca sa va faceti in mare o parere despre costuri: Sezlongurile trebuiau platite chiar daca hotelul tau avea plaja privata. 2 sezlonguri si o umbrela: 15 euro. Magnetii erau de la 4 euro in sus. Pastele erau intre 14-25 euro.  In nota de plata o sa gasiti de obicei 3-4 euro in plus, asta insemnand servirea. Biletele de autobuz erau 4 euro de persoana dus. Daca paraseai Cinque Terre, si voiai sa ajungi la un oras din apropiere costau in jur de 7-8 euro.

p1010191

Pisa

Dupa tot concediul, la intoarcere, am ajuns la 11 a.m. in Pisa (cu tren direct din Monterosso, dar cu bilet luat din timp din Romania), si pentru ca avionul il aveam tocmai la 7 seara, ne-am gandit sa lasam bagajele in gara (10 euro de bagaj pe zi) si sa mergem sa vizitam Pisa.

Frumos celebrul turn inclinat (Campanila), frumoase Baptisteriul si Domul, dar nu m-am simtit bine prea tare pe acolo. Pentru prima oara cand nu m-am simtit confortabil in agitatie si aglomeratie. De obicei imi place, dar acum ceva lipsea, nu ma simteam in largul meu. Era atat de mare zumzaiala acolo incat nu ma puteam bucura in liniste de arhitectura celor 3  „miracole”. Genul asta de aglomeratie mi-ar placea sa il simt pe strazile din New York, sau cand e noapte oriunde in lume.

Preturile sunt mult mai mici ca in Cinque Terre… gasesti magneti si cu 1 euro (la gara), iti dai seama? :))

p1010753p1010756p1010781

Privind in urma toate cele 7 zile pot spune ca a fost o vacanta de vis. Nu cred ca voi gasi cuvintele potrivite pentru a reda tot ce am trait acolo. M-am simtit rasfatata, iubita, m-am distrat, am taiat lucruri din lista „to do in this life”, am gasit cuvantul din italiana care sa cuprinda tot ce inseamna relatia noastra si pe noi doi (si de atunci ne „obligam” sa il folosim zilnic strecurandu-l in propozitii pentru a nu uita ce am trait acolo), m-am bucurat de tot ce mi-a oferit Cinque Terre prin servicii si mai ales prin peisaje, incepeam dimineata si incheiam seara cu melodia lui Dean Martin, „That’s amore”. A fost cu adevarat un concediu de nota 10, si il pot adauga lejer la „Top 3 sejururi perfecte”.

 

Mai multe fotografii puteți vedea pe contul meu de Instagram: @roxalee.

Bicicleta roz calculată

Joi, 04 august, ora 22:00.

Roxalia era afară ca de obicei.

Bate în ușa de la balcon, mă duc să văd ce vrea.

„Mami! Mami! Vrei să mă vezi cum merg pe bicicleta cu 2 roți?”

„Da, dar ai reușit să faci asta?”

„Da, am învățat acum. Uită-te la mine să îți arat.”

Eu rămân sprijinită de ușa de la balcon. Ea în stradă, în picioarele goale, cu papuceii băgați în coșul de la bicicletă, începe să pedaleze câte 4-5 metri într-un întuneric aproape beznă… dar nu înainte să își așeze vreo 2 minute pedalele și bicicleta cea roz cu Hello Kitty, pentru că nu era „calculată”. :))

Face mai multe drumuri, printre care și unul cu o viteză mare, îi sar papuceii din coșuleț, se oprește, îi adună, se dă deoparte să treacă o mașină, două, își „calculează” iar bicicleta pentru că… v-ați prins, nu era „calculată”, și îmi arată iar tot ce știe.

Uimită, o întreb dacă a învățat singură și îmi zice că da, pentru că se plictisea.

Dacă țineti minte voi, pe 11 iunie am stat vreo 15 minute cu ea, și am încercat să o învăț să se echilibreze, ținând-o de șa. După cele 15 minute a reușit să meargă 10 metri singură, pentru că am luat mâinile de pe șa fără ca ea să își dea seama. Am copiat filmulețul de pe camerele de supraveghere din cartier, și l-am pus pe contul de aici să ne rămână amintire
„primele pedalări”, și aia a fost tot!

Și uite că după aproximativ 2 luni, timp în care nu am mai scos deloc bicicleta și am oprit lecțiile (tot din cauza rănilor gigantice de pe picioare făcute la București), astăzi îmi oferă acest deliciu.

În casă Roxalia îmi spune că a mai încercat și mama unui prieten să o ajute puțin să se echilibreze ținând-o de șa, doar că atunci nu a reușit să meargă singură în fața ei.

După ce a plecat toată lumea în casă, și-a unit forțele și a încercat singură să meargă pe bicicletă. Parcă mă văd pe mine când eram mică. Întodeauna încercam să învăț anumite lucruri de una singură, fără prea mulți ochi ațintiți asupra mea, ca mai apoi să surprind.

La fel fac și acum.

:))

Rxl – 5cu9șiozi.


Update  (5 august, 23:35)

În seara asta iar m-a chemat afară să îmi arate cum merge.  Pedala cu viteză pe distanțe lungi şi întorcea fără probleme. Ce repede a prins singură care-i treaba şi cu întorsul! Gata, de acum putem ieşi împreună cu bicicletele. 

Poză din 31 august 2014:

Tu ce ai fi făcut?

Ştiți cum încearcă unii părinți să își învețe copiii să înoate? Îi aruncă pur și simplu într-o apă adâncă, crezând că instinctul de supraviețuire îi va forța să înoate până la mal (chiar dacă nu neapărat corect și nu astfel înveți să înoți). Aşa a făcut şi tatăl meu cu mine şi cu Ion, când aveam eu 3 ani şi ceva (Ion 4+). Nu îmi amintesc momentul, dar mi-l mai povestesc ai mei din când în când. Nici nu ştiu ce am făcut când m-am trezit într-o apă de 2 metri. Mi-a spus tata că nu m-am speriat. Am iubit apa şi bălăceala de mică, poate de asta. Şi Roxalia o iubeşte, dar niciodată nu aş arunca-o într-o apă mare atât timp cât nu ştie să înoate. Mi-e teamă să nu o traumatizez şi apoi să fie mereu speriată de apă. Voiam să o duc luna trecută să ia lecții de înot, ca numai bine în concediul de la mare să fie stăpână pe ea în apă. Dar s-a pricopsit cu 2 răni mari pe picioare și până nu i-au căzut cojile nu am putut să o duc la bazin. Și uite aşa am ajuns la mare cu Roxalia neînvățată. :)))

Primele 6 zile au decurs bine, s-a bălăcit încontinuu în apa mării şi în piscina de la hotel. Am învățat-o să facă pluta și reușea să plutească aproximativ 10 secunde, a învățat singură să facă mini scufundări și să își țină respirația sub apă 8 secunde. În rest mai „înota” ea câte 1 metru în  metoda cățelului, în piscina de 60 de cm. Dădea de 3-4 ori din picioare și mâini, după care punea picioarele jos. Deci nu mare scofală.

I-am mai povestit despre pasiunea mea legată de apă, i-am zis de faptul că nu trebuie să se îngrijoreze daca îi intră apă în gură, în nas, urechi… şi că ea e făcută să circule prin noi. Dacă suntem destui de stăpâni pe sine putem deveni una cu apa. I-am zis de cât de interesantă e apa, că are 3 stări, că are memorie, etc. Nu a înțeles neapărat mare lucru din ce îi povesteam… abia înțeleg şi adulții. :))

În a şasea zi, la ora 13, după masa de prânz, Roxalia mă roagă să o las la piscină. Fuge repede, se dezbracă, rămâne în costumul de baie, își ia colacul și fuge la bălăcit. La câteva minute mă ridic de la masă și merg la ea (mesele de la restaurant sunt fix lângă piscină). O văd cum prinde viteza de la distanță și face o săritură cu colacul în apa de 1.80 m, direct în fața mea. Rămân uimită de curajul ei, scot GoPro-ul și îi fac 2-3 filmulețe (unul l-am pus aici, ca sa vedeti ce si cum). Ea sare de vreo 10 ori, totul era în regulă, niciun pericol. După care, trec podul de peste piscină şi merg în partea cealaltă a piscinii până la şezlong. Roxalia rămăsese acolo, pe cealaltă margine, țipă către mine și îmi spune să fiu atenta la ea cum mai sare încă o data în apă. Se aruncă cu viteză, ajunge în apă, și deodată colacul sare din jurul ei la un metru distanță de ea. Ce aveam în fața ochilor: copilul meu de 5 ani care nu știe să înoate, într-o apa adâncă de 1.80 m, și eu la 6 -7 metri depărtare de ea, îmbrăcată în fustă și tricou, cu o gentuță pusă după gât și cu GoPro-ul în mână.

Țin minte aşa: Am făcut 4 lucruri în același timp în prima secundă: Am aruncat GoPro-ul din mana + mi-am dat şlapii jos (ca să nu mă încurce în a prinde viteză), și în timp ce săream în piscină îmbrăcată, mi-am aruncat gentuța de după gât înspre spate. Dar pentru că eu eram deja la un metru și ceva în aer deasupra piscinii, geanta cu telefonul căzuse în apă. Tot timpul ăsta aveam ochii țintiți spre Roxalia, care intrase deja de 2 ori cu capul în apă.

Înot, înot (mai repede ca la Swimathon) și apoi mă opresc deodată. M-am oprit să mă minunez cum Roxalia a început să înoate singură 3 metri până la marginea piscinii. Iese din piscină cu zâmbetul pe buze, o înconjoară şi apoi vine la mine (ieșisem și eu între timp) super fericită: „Mami, mami… am înotat singură! Ai văzut? Mami, dar tu ai sărit  îmbrăcată pentru mine?!? Mai vreau o dată! Mai putem încerca?”
Și uite așa momentul acesta a devenit unul drăguț…

Iar telefonul meu nu s-a stricat. :)))
Şi nu, nu am mai vrut o dată.

După tot ce s-a intamplat, a fost mai ambițioasă ca niciodată să înoate cu capul sub apă.

Dovada:

Replici de toddler. O altă parte.

Ca orice copil, până la vârsta de 6 ani cred că am făcut zeci de năzbâtii și am spus zeci de lucruri trăznite, unele inteligente, altele cu impact emoțional ridicat și lista continuă.

Evident, puține îmi mai amintesc eu, și la fel și ai mei (am mai scris pe blog: asta se întâmplă pentru că nu și-au notat!).

Și astfel am câteva povestioare (nu știu dacă mai mult de 20) pe care ai mei părinți și ai mei bunici mi le tot povestesc iar și iar la fiecare reuniune. Sunt și povestiri pe care mi le-au zis o singură dată și gata. Eu o să redau mai jos câteva pe care le voi auzi de zeci de ori în viitor. :))

  1. Faza cu cățelul nostru Lessie cu care am fugit de acasă la vârsta de 3 ani. Am fugit de acasă = m-am ascuns sub un teanc imens de lemne în curtea casei, cu tot cu cățel, și am stat mai mult de o oră acolo. Dacă ai citit „testamentul meu” pentru Roxalia, sigur îți amintești  de faptul că eu și familia mea am locuit la casă timp de 2 ani pe un deal, lângă o padure. Ții minte? Unde aveam șerpi de casă pe post de animale de companie. Bun, acolo s-a petrecut acțiunea. Și m-a găsit tata, în momentul în care a văzut sclipind 4 punctulețe sub lemne. Ochii mei și ai cățelului negru. Nici acum nu își explică cum de am convins cățelul să stea cuminte cu mine acolo. Și nici acum nu își explică cum de eu eram singura care călăream un cățel mioritic scăpat de la nu știu ce stână, și care se adăpostise la noi în curte. Mârâia la toți, dar pe mine mă lăsa să îl călăresc. Am anumite imagini cu el în minte: era imens (abia reușeam să mă cațăr cu picioarele pe el), era alb și super mega fluffy.

2. Faza de la 2 ani cu ciocolata. Eram la țară, stăteam pe scări afară și plângeam. Tata a venit la mine și mi-a zis: -Dumnezeule, Roxana… te rog, încetează cu tantrumul ăsta!

Glumesc, pe atunci încă nu se zicea tantrum la crizele de furie. A venit la mine și mi-a spus: – Roxănel, dacă îți dau o ciocolată promiți că nu mai plângi? (așa făcea el parenting cu mine).

Am luat-o și nu am mai plâns. Vine fratele meu la mine (3 ani avea):

  • Îmi dai și mie puțină ciocolată?
  • Da’ ce, tu ai plâns?

Povestioara nu e cine știe ce…. dar crede-mă ca am auzit-o de 13294 de ori.

3. Faza de la 2 ani cu mâncarea. Eram la țară, mătușa mea a vrut să mă îmbuce și i-am spus: Nu, mănânc țingă (aka singură).

Simplu, nu? O singură replică care mă urmărește la toate reuniunile noastre (n.r. noi facem minim 2 reuniuni de familie pe an la țară). Mătușa mea încă mă imită și acum și îmi spune cât de ambițioasă și înțepată eram.

4. Faza cu cojița de la 3 sau 4 ani. Eu zic că aveam 4 ani de am pus accent pe partea emotională. Aveam o cojiță deasupra quadricepsului, să zicem la vreo 10 cm deasupra genunchiului, care se formase în urma unei obrăznicii. Cojița abia se formase, rana era proaspăt prinsă. Apoi făcusem o altă obraznicie, nu știu ce, dar posibil una imensă de l-am scos pe tata din sărite, a venit cu o nuielușă la mine și zbang îmi dă una peste quadricepsul meu… la fix 10 cm în sus deasupra genunchiului, fix pe cojiță. Lovitura a fost foarte ușoară, dar cojița sare în aer, sângele începe să curgă și eu doar cu o lacrimă în ochi, cu o față de nevinovată și cu o voce calmă: „Uite, tata, curge sânge…”

Stau și mă gândesc acum… la cât de obraznică am fost când eram mică, cum de nu am fost super pedepsită? Cum au reușit ai mei să mă crească așa… „zbrehudă”? Sau bunicii mei care m-au crescut câțiva ani buni? Ei erau și mai buni. Erau genul ăla de bunici pe care îi regăsim în poveștile pentru copii. Bunici cu suflete de aur și… mereu cu gogoși la micul dejun.

Pedepse ușoare am mai primit amândoi de la tatăl nostru. Nu exista să greșească doar unul dintre noi, și doar acela să fie pedepesit. Trebuia să ne pedepsească pe amândoi în același timp, chiar dacă celălalt nu avea nicio treabă. :)) Eu cred ca nu ne-a pedepsit intens din 2 motive: 1. Nu afla mereu de toate prostiile noastre. Mama ne certa, dar ne și acoperea. Mama ne-a acoperit toată viața… draga de ea. 2. Când era tata mic era o pacoste, și făcând probabil singur comparație cu obrăzniciile noastre poate se gândea că nu meritam vreo pedeapsă. Când ne povestește tot ce a făcut el, îmi dau seama că Ion Creangă e mic copil pe lângă el, și dacă s-ar apuca să își scrie povestea vieții într-o carte, acea carte va deveni best seller. Dar până atunci mai este. Momentan a scris zeci de poezii frumoase pe care vrea să le publice cât mai curând.

5. Faza cu ursulețul. Asta mi-o povestește mereu bunica maternă. După ce m-a născut mama, la puțin timp se duce cu mine la țară, să mă prezinte bunicilor mei și fratelui meu care era deja acolo. Mama m-a îmbrăcat într-un ursuleț de pluș cu glugă și urechiușe (știți voi compleurile de genul ăsta… și uite că existau și pe vremea lui Ceaușescu). A intrat în casă și m-a lăsat pe pat. Iese din cameră. Intră bunica. „Vaaai, o jucărie de pluș pentru băiat!” Și când să mă ia și să mă dea „băiatului”, eram eu… un ursuleț cu ochii mari și plini de viață. Așa m-a cunoscut bunica. Primul nostru contact.

6. Faza cu „1,2,3,4,5,6… Roxana!” de la 1 an si un pic.  Tata încerca să mă învețe să număr până la 10. El număra și eu la fel, după el. Doar că nu număram logic ci repetam ca un papagal în timp ce mă jucam cu degețelele de la picioare. El s-a prins de asta la un moment dat și în loc să treaca la cifra 7, a strigat „Roxana!”… iar eu după el: „Roxana!”.  Și l-a amuzat atât de tare  încât aud de la tata mini povestioara asta de vreo 5 ori pe an… încă mai face mișto de mine.

Ca să înțelegeți mai bine reacțiile, ar fi fost interesant ca eu să fi putut introduce tonul tatălui și pe al meu în această postare. :)) Dar nu se poate, așa că nu știu ce s-a înțeles din ce am scris. :))

Și lista ar continua, povestiri sunt multe de genul „tata m-a aruncat când aveam 3 ani în lacul de 2 metri din fața casei pe motiv că <<așa o să învețe>>”, dar nu are rost să mai scriu despre asta, căci postarea aceasta nu este despre mine… ci despre Roxalia, de fapt. M-am întins cu vorba/scrisul.

În postările anterioare din categoria „Roxalia” am scris rareori (și mi-ar plăcea să transform acest cuvânt în „deseori”) anumite replici de ale ei, sau povestioare scurte. Astfel, când o să fie mare să poată să își facă un contur a ce era ea când avea câțiva anișori.

Și m-am gândit să scriu azi despre câteva momente cu Roxalia după ce am primit un telefon de la mama mea și mi-a spus:

„Râd singură prin casă de câteva minute. Mi-am amintit ce am vorbit cu Roxalia aseară când tu nu erai aici. Și decât să râd de una singură, mai bine împărtășesc momentul și râd împreună cu tine.”

Îi spune Roxaliei: – Peste 2 zile ai serbarea, te rog frumos să nu mai fii emoționată, o să vezi că totul va fi bine și o să iasă extraordinar. Deci, fără emoții, da?

-Știi… (cu o voce înceată, ușor timidă și cu ochii în pământ)… de obicei când are loc serbarea la grădiniță o văd pe mama în față, stând pe scaun, și ea e așa frumoasă și are un zâmbet așa frumos încât mă face să mă emoționez.

-Roxalia, dar e mama ta… cum să îți fie rușine de ea?!?

-Da, dar e așa frumoasă, și zâmbește și se uită într-un fel la mine încât mă emoționez.

-Roxalia, dar…[încearcă să o facă să înțeleagă că nu trebuie să îi fie rușine de mine].

– Dar e așa frumoasă și are un zâmbet frumos… și o privire care mă fixează și mă pierd…

Deci mă prăpădeam de râs la telefon. Mai ales că mama o și imita, din „frumoasă și zâmbește așa frumos” nu m-a mai scos. Orice i-ar fi zis mama, ea băga replica asta.. și toată discuția a durat aproape un sfert de oră.

~.~

Tot aseară înainte să o duc pe Roxalia la mama mea. Eu, Roxalia și Alin în bucătăie. Roxalia stătea pe scaun la masă și mânca liniștită pepene (mai stă și ea liniștită, ce credeți?!?). Eu și Alin stăteam în picioare la un metru de ea și vorbeam diverse. După 5 minute în care tot vorbeam și Roxalia nu părea să aibă treabă cu noi, îl întreb pe Alin ceva:

– Kvksvnhsv jbjbvhgf? (asta era întrebarea mea către Alin, și am scris-o așa pentru că nici nu mai țin minte ce l-am întrebat, țin minte doar reacțiile) :))

– Nu.

– Nu?!?  (eu uimită)

Și se bagă Roxalia extrem de serioasă:

-Nu! Ți-a zis deja!

:))))

 

~.~ amintire din 13 aprilie pe care am găsit-o scrisă în telefon: ~.~

-Mami, toti bărbații sunt educați?

-Nu, scumpo, sunt și bărbați needucați.

– Dar Alin este educat!

Ce și-a dat ea seama….

 

Am scris aproximativ 1500 de cuvinte pe azi, este de ajuns..

Mai revin…

Roxalia… 5 ani și 7 luni. 

P1300118Rxl

V-am mai povestit despre pasiune și profesionalism, nu?

Daca vă amintiți bine, în penultima postare de pe blog am povestit despre experiența mea la Arena Bucătarilor, unde scriam că Selgros Cash & Carry a dat dovada de profesionalism și asta pentru că au depus în tot ce au făcut enorm de multă pasiune. Când dai 100% este imposibil să nu îți iasă ceva profi. Profesionalismul și pasiunea au mers mereu mână în mână.

Pe Daniel Herciu (Șef Departament Relații cu Clienții, Selgros Bacău) îl cunosc de 10 ani, din perioada liceului, și cum a vazut în ultimul an pe profilul meu de Facebook toate postările despre întâlnirile bloggerițelor, și câtă pasiune punem noi în întâlniri, s-a gândit că ar fi interesant să combinăm pasiunea Selgros cu pasiunea comunității de bloggerițe din Bacău, și uite că astfel a ieșit cea mai interesantă întâlnire pe care am avut-o noi până acum; și asta pentru că am învățat multe lucruri noi dintr-un domeniu necunoscut.

Întâlnirea pilot dintre #bloggeritebacau și Selgros a avut loc pe 8 mai și a durat aproximativ 5 ore. Spun pilot, deoarece noi am dat startul pe țară la astfel de întâlniri; vor urma și în alte orașe.

aDSC_0196

Am hotărât ca întâlnirea să aibă loc chiar în incinta magazinului Selgros din Bacău. Ne-am întâlnit într-o sală de conferință amenajată într-un stil futuristic cu perdele din lanțuri. După ce ne-am strâns toate bloggerițele acolo, și după ce au făcut fetele cunoștință cu Daniel și cu Irina Stănciuc (Managerul Selgros Bacău), ne-am îndreptat către cea mai mare surpriză din Selgros: laboratorul de producție de carne. Știam că Selgros are propriul brand pe piața cărnii și a produselor din carne, dar nu știam ce se ascunde în spatele laboratorului. Nu știam cât de bine este organizat totul și ce responsabilitate enormă ascunde.

Înainte de a intra în carmangerie, am urmat toți pașii pe care îi urmează în fiecare dimineață angajații Selgros din acel sector: ne-am echipat cu halate, bonete și papucei de unică folosință și ne-am spălat pe mâini cu un săpun dezinfectant care ne-a lăsat mâinile foarte fine. Dupa o mini ședință foto în vestiar, am pornit în descoperirea pașilor din laborator.

aDSC_0243 selgros

Daniel ni l-a prezentat pe domnul Cristi Rusu, care ne-a povestit cu lux de amănunte toți pașii. Am aflat că întâi se face recepționarea cărnii, cântărirea și luarea în evidență a carcaselor care urmează a fi prelucrate, după care vor fi tranșate pentru a fi folosite în prelucrare la transformarea lor în rețete tradiționale (pastă mici, cârnați, cabanoși, cremwurști, pate, etc). Urmează afumarea (cu rumeguș) bucăților de carne care necesită acest procedeu, după care intră la răcire, ambalare și păstrarea lor în condiții de igienă strictă. Prepararea acestor produse se face la cele mai înalte standarde de calitate, având implementat sistemul HACCP și ISO 22.000.

Ei asigură calitatea superioară a cărnii procesate și prin faptul că lucrează cu materie primă crescută și sacrificată în România și prin colaborarea cu aceiași furnizori de peste 10 ani. Relația bună pe care o au cu furnizorii le asigură o livrare foarte rapidă – maxim 2-3 zile de la tăiere (o zi este răcirea), ceea ce  garantează mereu prospețime.

Nu știu cât are rost să vă mai detaliez, dacă doriți să vedeți cu ochii voștri întreg procesul și să descoperiți produsele din carne fără aditivi, oricând puteți vizita carmangeria, respectând și voi pașii noștri. :)) Rezultatul fiind acesta:

aP1300179

După ce am ieșit din carmangerie ne-am îndreptat către sectorul de pește, apoi către cel de delicatese-lactate-brânzeturi și la final către fructe-legume.

Am gustat un nou tip de brânză italienească nemaipomenit de gustoasă, Buratta. Dacă vă atrage combinația fină dintre mozzarella și smântână, merită să o încercați.

aIMG_1017

Iar la raionul de fructe-legume-flori am gustat noutăți (pentru noi): sea coral, microgreens, flori comestibile, banane roșii, fruct de cacao, rambutan, etc.

aIMG_0034

După cele 2 ore petrecute printre raioane, ne-am întors în sala de conferință și… surpriză! Masa era plină cu bunătăți! Se vede cât de mult sunt cei de la Selgros pasionați de bunătățuri. Și noi la fel. Și voi la fel, cu siguranță! :))

selgros productie

blogmeet6

După ce am stat la masă, ne-am dus în sectorul articole de îmbrăcăminte, după care la cel de jucării și cărți. Cum noi am avut undă verde la făcut poze, vă dați seama ce a ieșit…

Vă dați sau nu? Dacă nu, pun o poză, două… ca să vă puteți imagina cum sunt și celelalte. Uite:

selgrosblogmeet

Anul acesta se împlinesc 10 ani de când Selgros este în Bacău și 15 ani de când a ajuns pentru prima oară în România (Brașov). Fiind an aniversar s-a făcut un rebranding,  Selgros și-a schimbat hăinuțele, și le-a dat jos pe cele albastre cu galben… și s-a îmbrăcat în haine nou nouțe, roșii cu alb.

Pentru că părea că am fost într-o mini excursie (spuneam atunci că ne simțim ca la școală în Săptămâna Altfel) am plecat de acolo cu mai multe suveniruri care aveau noua siglă Selgros.

image

image

Cum a scris și Daniela pe blogul ei, trebuie să știți că noi, bloggerițele din Bacău, nu avem nicio înțelegere cu Selgros pentru a-i promova. Pur și simplu am dat curs invitației și suntem încântate de ce am văzut și de cât profesionalism și pasiune pun ei în ceea ce fac.

Mulțumim Selgros Bacău pentru invitație!

Mulțumim Daniel și Irina pentru o organizare desăvârșită!

selgros si bloggerite bacau

Mulțumim băieților care și-au dat tot interesul să ieșim frumoase în poze, Ștefan Aghițoaie și Cristian Balaban! :))

bloggerite bacau

Bloggerițele prezente la blogmeeting-ul nr6:

Rudia: unbalcialdesertaciunilor.wordpress.com

Daniela : intrelumi.ro

Roxana: roxalia.wordpress.com

Ioana: normaluleplictisitor.wordpress.com

Speranța: zejoo.wordpress.com

Claudia: lecturisiarome.ro

Alina: apolishedwriter.blogspot.ro

Alexandra: ursualexandra.com

Deea: deea-d.blogspot.ro

Andraxela: voxofvanity.wordpress.com

Sonia: odileworecashmere.wordpress.com

Evelin: eviciubotariu.wordpress.com

Anca: ancabalaban.ro

Raluca: iamfashion.ro

Alexandra: aleksuta-alexa-justme.blogspot.ro

 

 

Cernăuți. Чернівці. Cernovțî.

Săptămâna trecută când ne-am întors din Minsk, am hotărât să ne oprim o noapte și în Cernăuți. Trecusem prima oară cu mașina prin acest oraș când ne-am dus spre Belarus, străzile artistic structurate și arhitectura elegantă antebelică ne-au fermecat atât de mult încât am hotărât ca la întoarcere să ne oprim acolo pentru o noapte și o zi.

De la vama Siret până la Cernăuți sunt 35 de km, drumul e ok și se circulă doar pe o singură bandă.

Cernăuțiul este o combinație dintre Sibiu, Oradea, Brașov și Cluj; arhitectura clădirilor vechi este atât de frumoasă încât regret foarte mult că orașul nu mai este al nostru. Nu știu ce se va întâmpla în viitor, dar nu cred că va mai deveni vreodată un oraș al României, mai ales că limba noastră e uitată aproape de tot acolo, din cei 200.000 de locuitori doar 20% sunt români. Nu te poți înțelege cu ucrainienii de acolo nici în română și nici în engleză.

Clădirile vechi nu sunt renovate dar mie mi-au plăcut extrem de mult chiar și așa.

Ne-am cazat la hotelul Bukovina, personalul de acolo știe engleza, nu și română. Dar ne-am bucurat că auzim engleză, după câte am tras cu belorușii din Minsk. Se spune că ar fi unul dintre cele mai ok hoteluri din Cernăuți, deși nu m-a impresionat mai deloc camera, mi-a plăcut în schimb bufetul suedez de la micul dejun (era foarte diversificat).

După micul dejun ne-am plimbat cu mașina prin tot orașul și am oprit să vizităm obiectivele turistice cele mai interesante.

  1. Cel mai important obiectiv și o bijuterie a Cernăuțiului este Universitatea Națională „Yuriy Fedkovych”. Nu a trebuit să îl avem ca ghid pe renumitul Nicolae Costas, căci am avut cu noi o cunoștință din Cernăuți care ne-a povestit cam tot ce era mai important. Clădirea universității datează din 1920-1922 și a fost construită de Guvernul Român. În schimb tot complexul de clădiri a fost construit timp de 18 ani (1864 – 1882). aIMG_20160514_160444Un proaspăt absolvent al Academiei de Arte Plastice din Viena, Josef Halvka, a schițat această lucrare după o călătorie prin Europa, luându-se după Palatul Alhambra din Granada, din Andalucia. Și astfel la 264 metri altitudine, s-a ridicat un ansamblu deosebit, construit în stil mauro-bizantin. Astăzi, în grija Universității din Cernăuți, se află 16 facultăți: Drept, Filosofie, Fizică, Economie, Politehnică, Matematică, Chimie, Biologie, Filologie, Limbi Străine, Istorie, Geografie, Pedagogie și Teologie. Catedrele acestora sunt susținute de peste 900 de profesori.aIMG_20160515_153847universitatea cernauti interiora20160514_095616Biserica seminarială Sfinţii Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur de la fosta Reşedinţă a Mitropoliei.

2. Piața Teatrului. Acum mulți ani era locul unui bazar alimentar, purtând numele ”Elizabethplatz”, în onoarea împărătesei austriece Elisabeta. În prezent, aici se află Teatrul Dramatic din Cernăuţi, construit la începutul secolului XX.

a20160514_103847

 

3. Din Piața Teatrului am intrat pe strada Mihai Eminescu, o stradă foarte scurtă de vreo 250 de metri care dă spre o laterală a clădirii primăriei. Pe strada Eminescu se află Școala Generală Nr. 1 din Cernăuți, fosta Ober-Gymnasium, liceu la care a predat limba română Aron Pumnul și la care a învățat Mihai Eminescu.

eminescu cernauti

4. Pietonala Olga Kobeleanska (Olha Kobylanska). Ultima piatră de pavaj  a fost bătută la ora 5 dimineaţă în duminica în care se aniversau cei 600 de ani de istorie documentară a oraşului. Este plin de terase, iar cladirile sunt tare frumoase. Pentru  înghețată și gofre super bune vă recomand să mergeți la Gelateria Jolly de lângă terasa București.

pietonala Olga Cernauti

a20160514_110158

5. Biserica Ortodoxă Sf Nicolae (sau „Biserica beată”) de pe strada Ruska a fost zidită între 1927 şi 1939, pe timpul administraţiei româneşti, dar acum este în jurisdicția Moscovei. Visarion Puiu al Bucovinei a modificat spre sfârșit planurile arhitectonice, oferindu-i o înfăţişare asemănătoare Bisericii „Sf. Nicolae Domnesc” din Curtea de Argeş şi cu turle răsucite precum întâlnim la mănăstirea lui Neagoe Basarab.

 

6. Biserica Armenească a fost construită în secolul al XIX-lea  tot de J. Hlavka într-un amestec de stiluri roman, bizantin şi gotic, tipic mănăstirilor medievale din aceasta regiune. Acum mult timp, preotul care ținea slujbele în această biserică s-a spânzurat chiar în incinta ei, iar de atunci biserica profanată a funcționat doar ca sală de orgă a Filarmonicii (în unele seri se pot auzi concerte de orgă). Nu se știe din ce cauză s-a sinucis, cum am ajuns în țară am căutat informații pe internet, dar nici măcar faptul că preotul s-a spânzurat nu am găsit, deci s-a dat totul uitării, cred că doar unii localnici știu acest lucru.

biserica armeneasca cernauti

bIMG_20160514_162811

7. Catedrala Mitropolitana Ortodoxă română, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh. O biserica roz, cu picturile murale și frescele păstrate din secolul al IX-lea. În vremea lui Eugenie Hacman s-a înfiinţat Mitropolia Bucovinei şi au fost ridicate Palatul mitropolitan şi Catedrala mitropolitană din Cernăuţi. Catedrala a fost sfinţită în 1864 de episcopul Eugenie, apoi renovată de mitropoliţii Silvestru Morariu şi Visarion Puiu. În acest lăcaş de cult a fost înhumat Eugenie Hacman, care decedase la Viena în primăvara 1873, în aşteptarea momentului înscăunării ca mitropolit al Bucovinei. În timpul ocupaţiei sovietice, din 1940-1941, biserica fost transformată în hambar. Pe frontispiciul acesteia, astăzi nemaifiind, era inscripţia românească, cu slove: „Unuia în trei ipostasuri Dumnezeu. Anno Domini 1844”. În prezent este lăcaş de cult al Bisericii ortodoxe autocefale ucrainene.

8. Piața Primăriei.

a20160514_094933

a20160514_094848

De numele acestei localități, cât și a Universității celei renumite, se leagă mai multe nume românești de seamă, printre care: Mihai Eminescu care a învățat la Școala Elementară, precum și la Liceul german din Cernăuți; Gala Galaction, scriitor și preot ortodox, a terminat doctoratul în Teologie la Universitatea din Cernăuți; Ciprian Porumbescu a făcut studii muzicale la Cernăuți, unde a și compus unele dintre creațiile sale muzicale; Părintele Dumitru Staniloae a studiat și el la Cernăuți.

cernauti

Din păcate nu am reușit să ajungem în celebrul bazar Kalinka unde se găsesc multe multe chestii și la prețuri decente. Ieri am aflat că acolo se găsesc păpuși Matrioska cu aproximativ 30 ron. Noi le-am cumpărat de pe la benzinării și din Dutty-Free și le-am luat cu 15-20 euro (cele micuțe).

Cernăuțiul este un oraș care merită vizitat cu siguranță și dacă nu ar fi durat atât de mult staționarea la vamă, cred că l-aș fi vizitat măcar o dată pe an.

Scurt istoric: „Cernăuţiul a fost fondat ca o cetate slavă pe râul Prut, în secolul al XII-lea. A făcut parte din principatul medieval al Moldovei până când a fost anexat de către Imperiul austro-ungar, în secolul al XVIII-lea. Redenumit Czernowitz, a înflorit sub Habsburgi şi a crescut de la un mic oraş de provincie într-un centru de plin de viaţă şi diversificat etnic de comerţ, meşteşuguri, cultură şi educaţie. Odată cu căderea Imperiului austro-ungar, în 1918, la sfârşitul Primului Război Mondial, regiunea a devenit parte din România. Trupele sovietice au ocupat Cernăuţiul la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, dar au fost repede îndepărtate de forţele române. Armata Roşie l-a recucerit în 1944 şi l-a încorporat în cea care este acum Ucraina.”

Arena Bucătarilor – pasiune și profesionalism

Câți dintre voi vă uitați la competiții culinare ecranizate? Și câți dintre voi iubiți mâncarea? Dacă la prima întrebare nu știu un răspuns concret, la a doua întrebare știu că răspunsul ar fi: 95% din populație este înnebunită după mâncare. Știm că mâncarea face parte din primul nivel al piramidei lui Maslow, alături de alte nevoi fiziologice. Abia când suntem sătui ne putem concentra la satisfacerea altor nevoi de ale noastre.

Dacă acum mii de ani pregătirea mâncării era o necesitate, acum este o artă. Punem pasiune în gătit, aranjăm mâncarea frumos în farfurie, îi facem fotografii, le postam pe site-uri de socializare, vorbim des despre mâncare, schimbăm rețete, le inventăm, după care le adaptăm după noi și noi tendințe gastronomice, etc.

De câțiva ani au apărut competițiile culinare ecranizate. Pentru că mă atrage arta de a găti, îmi făceam timp să mă uit din când în când la ele. De ce zic din când în când? Pentru că empatizam atât de mult cu concurenții încât mă durea sufletul când anumiți chefi țipau la ei, le aruncau mâncarea și îi făceau de râs doar pentru rating. Și uite așa nu rezistam să mă uit pânâ la sfârșitul unui sezon.

Îmi doream să asist la un eveniment culinar competitiv, corect organizat, cu mult profesionalism, cu multă pasiune depusă, dar fără farfurii zburătoare și țipete. Și dacă tot mi-am dorit, am avut! :)) Am avut parte de o experiență interesantă la concursul Arena Bucătarilor, la semifinala de la Iași, din 19 aprilie.

Să vă spun și câte ceva despre concurs, ca să înțelegeți de ce am scris profesionalism în titlu. Organizatorul concursului de gătit este Selgros Cash & Carry.

Vor fi organizate 11 etape: 5 etape preliminare pentru fiecare district, urmate de 5 semifinale și o etapă finală. La oricare dintre cele cinci etape preliminare se pot înscrie numai bucătari profesioniști, care reprezintă și sunt confirmați de unități de gastronomie, clienți ai Selgros, din orașele celor cinci districte:

  • districtul București (inc. magazinele Selgros din Băneasa, Pantelimon, Berceni, Drumul Taberei, Ploiești și Craiova);
  • districtul Moldova-Iași (care include magazinele Selgros din Bacău, Iași, Suceava);
  • districtul Dobrogea-Constanța (magazinele Selgros din Agigea, Constanța, Galați și Brăila);
  • districtul Centru-Cluj (magazinele Selgros din Brașov, Târgu Mureș, Cluj Napoca);
  • districtul Vest-Arad (magazinele Selgros din Oradea, Arad și Timișoara).

Pentru înscrierile online, bucătarii doritori au trimis/vor trimite pe adresa arenabucatarilor@selgros.ro următoarele materiale: o fotografie cu produsul finit montat pe farfuria de servire respectând ingredientul secret anunțat de Selgros (pește, exclus fructe de mare); lista cu ingredientele și cantitățile necesare, rețeta fiind calibrată profesional pentru 4 porții; descrierea procesului tehnologic de preparare sau trucuri proprii folosite; CV-ul de bucătar + poză.

Înscrierile online au fost urmate de jurizarea rețetelor de către Chef Cezar Munteanu (președintele juriului), Chef Constantin Ghimpu și Chef Adi Pop. Astfel, pe fiecare district s-au selectat 8 bucătari care au ajuns la semifinala districtului de care aparțin. Momentan a avut loc semifinala pe districtul București și Moldova. Urmează să aibă loc pe 10 mai la Constanța, pe 11 iunie la Cluj și pe 7 iulie la Arad.

Fiecare semifinală va avea ca tematică principală următoarele tematici: bucătarie franceză (Selgros Băneasa), bucătarie românească (Selgros Iași), bucătărie spaniolă (Selgros Constanța Nord), bucătarie germană (Selgros Cluj), bucătarie italiană (Selgros Arad).

Concurenții semifinalelor vor prepara un singur fel de mâncare, ținând cont de specificul bucătariei din respectiva semifinală, având la dispoziție ingredientele din cămara special amenajată în zona de concurs, cât și ingredientele pe care și le pot alege din magazin.

Din fiecare semifinală vor fi declarați calificați în etapa finală câte 3 concurenți (excepție districtul București, unde vor fi 4 calificați).

ArenaBucatarilor-Iasi

Etapa finală de la București va avea loc pe 21-22 septembrie în incinta magazinului Selgros Băneasa și va fi jurizată de 5 chefi, având ca președinte de juriu un chef internațional.

Premiile vor consta în bonuri valorice de cumpărături valabile în magazinele Selgros, astfel:

  • Locul I – 10.000 lei (7000 pentru concurent și 3000 pentru unitatea gastronomică pe care o reprezintă);
  • Locul II- 7000 lei (5000 pentru concurent și 2000 pentru unitatea gastronomică pe care o reprezintă);
  • Locul III -5000 lei (3500 pentru concurent și 1500 pentru unitatea gastronomică pe care o reprezintă).

Câștigatorul va beneficia de o sesiune de training în cadrul Hotelului Oxford Thames Four Pillars cu Chef Claudio Costea.

Bun, și acum să vă spun cum a decurs semifinala din Moldova.

Cei 8 semifinaliști au fost: Bosnea Vlad, Bulbuc Gheorghe, Chiriac Bogdan, Ciocan Vlad, Dumitruț Cătălin, Procopeț Ovidiu Nicu, Rusu Codruț și Topârceanu Ionuț George.

Înainte de a se anunța cele 3 ingrediente secrete, am simțit un pic emoția lor. Iar după ce am auzit că cele 3 sunt vinul roșu Caloian, crema de brânză Arla și legumele congelate Bonduelle… m-am uitat la ei să le observ reacțiile. Calmi, au stat foarte puțin să se gândească la rețetele pe care le vor face, după care s-au dus repede să își procure ingredientele din magazin. Eu nu cred că m-aș fi descurcat într-un timp atât de scurt (asta pentru mine) să mă gândesc pe loc la o rețetă care să cuprindă cele 3 ingrediente, să mă încadrez cu rețeta în bucătărie românească, să mă încadrez în 4 porții care să cântărească între 250-300 grame, și mai ales să știu că sunt privită de zeci de oameni live. Așa că, felicitări lor! Am văzut câtă muncă se depune pentru un singur fel de mâncare, mi-am putut imagina cam câte ore din viața lor le-au petrecut în bucătărie pentru a ajunge unde sunt acum și am văzut cu câtă pasiune fac ei lucrul acesta. Fără pasiune și imaginație nu poți face nimic.

Voi prezenta din nou cei 8 bucătari prin preparatele pe care le-au făcut la semifinală. Cred că asta ar fi cea mai bună carte de vizită a lor. În ordine alfabetică:

  1. Bosnea Vlad (Focșani, reprezentant Selgros Bacău)

VladBosnea-drob-arenabucatarilor

2. Bulbuc Gheorghe (Iași, reprezentant Selgros Iași)

GheorgheBulbuc-chef-cook-arenabucatarilor

3. Chiriac Bogdan (Iași, reprezentant Selgros Iași)

BogdanChiriac-cook-chef-ArenaBucatarilor

4. Ciocan Vlad (Iasi, reprezentant Selgros Iasi)

VladCiocan-chef-cook-arenabucatarilor

5. Dumitrut Catalin (Roman, reprezentant Selgros Bacau)

CatalinDumitrut-chef-cook-ArenaBucatarilor

6. Procopeț Ovidiu Nicu (Falticeni, reprezentant Selgros Suceava)

OvidiuNicuProcopet-cook-chef-arenabucatarilor

7. Rusu Codruț (Bacău, reprezentant Selgros Bacău)

CodrutRusu-cook-chef-arenabucatarilor

8. Topârceanu Ionuț George (Suceava, reprezentant Selgros Suceava)

IonutGeorgeToparceanu-cook-chef-arenabucatarilor

 

Ținând cont de impresia generală, de prezentare, de respectarea practicilor de lucru curente, de organizarea mesei de lucru și de respectarea folosirii ingredientelor și a tematicii date, juriul a deliberat după o oră jumătate următorii 3 câștigători:

Locul III- Codruț Rusu din Bacău

Locul II – Gheorghe Bulbuc din Iași

Locul I – Ovidiu Nicu Procopeț din Fălticeni

Așadar, pe ei îi vom vedea la București alături de alți 13 concurenți, pe 21-22 septembrie.

Cât a deliberat juriul, noi, toți cei din platou am putut gusta câte puțin din fiecare preparat. Știu că nu mă pricep la tehnici de lucru, tranșări și filetări și poate nici la armonie-culoare în raport cu gustul, dar cu ale mele cunoștinte de om simplu i-aș oferi premiul „The art of plating” lui Ionuț George Topârceanu, iar cel mai mult mi-a placut la gust preparatul lui Vlad Bosnea. Poate și pentru că mai e atât de puțin timp până la Paște și mi-era super poftă de un drob bine făcut. :))

Mi-ar plăcea să scrieți în secțiunea de comentarii care farfurie vă place cel mai mult. Puteți vedea din nou toate preparatele aici, în mini clipul de pe Instagram.

Felicitări tuturor bucătarilor care reușesc să ne învie atât de bine trei dintre cele 5 simțuri (miros, gust, văz) prin preparatele pe care ni le servesc.

Felicitări Selgros, că duceți gastronomia din România la un alt nivel.

ArenaBucatarilor-chefs

 

 

 

 

 

Our business. The 3rd part.

The first firm that my parents founded it was Azia Security Systems. As it has been on the market since I was 5 years old, it’s the company of my heart. Practically, I grew up with it.

You can realize how your firm works and if it needs some improvements in the moment when you become its client.

Bodyguards. When I was a teenager, between 15-18 years old, I was going in the club about 5 times per year. Very rarely comparing to the teenagers from nowadays that are going in the club almost every week-end. Maybe I would have liked to go more often if my father had agreed. He didn’t agree with the clubs, but when he did (that happened only when I put a big plan on the way: “I will be with my cousins, with X, Y, Z… I will be safe!) he sent after me 2-3 bodyguards.  And I felt so bad and awkward when I had to be guarded, but I felt so good when all the lush boys with crazy eyes swarmed around our group, and with a simple sign to my bodyguards I managed to get rid of them. Eh, the vanity of sixteen.

Transport of secure values (ha ha ha).  In the 9th grade I went to the High School by the bus the first 2 months… since the 4th of November 2002, when suddenly it started to snow, and I waited an hour in the bus station in cold, in thin autumn clothes. I called my father and I asked him if it’s a chance to send somebody to pick me up. From that moment, he decided that the bodyguards took me to/from school with the intervention car, every morning and afternoon at the hour which I established with them.  And so four years have elapsed.  I had become for those who did not know me closely “the girl from Azia” (fata de la Azia) or for another people… I must say it in Romanian: “fata lu’ Azia”. :))

Training Courses. I did the course for gun license in November 2009, and at the exam, at the shotting task, I got the bullseye 3 times in a row.

Alarm systems, monitoring (installation and the connection of the security systems to the dispatch): I have my house full of sensors, hidden panic buttons, magnetic contacts at all the windows, etc. It wasn’t necessary to test the intervention agents to see if they get rapidly at our place when I press a panic button or anything else, because my daughter already did that a few times, unwittingly. For example, if I forget in the morning to disarm the contacts from the windows which were armed overnight, and Roxalia opens a window, the alarm starts to ring. So when I call the dispatcher to tell him it was a false alarm, the dispatcher answers that the agents are already on the road towards me. : D Anyway I know that they are moving quickly, and they are always arriving in about 3 minutes at the destination.

Due to the trust given by our clients (individuals and companies) on the quality of our services, the company’s business has seen significant growth year after year. AZIA Security Systems is recognized in Romania, in the eastern region, as the provider with the best quality/price ratio, our offer of services is covering all security needs, both of individuals and of legal entities, and we are proud of it.

Our services are:

  • Guard for different places. The Security and Protection Department provides logistics and security agents for guarding fixed or mobile places, offices of private or state institutions.
  • The Technical Department performs the plan, the installation and the connection to the dispatch of AZIA Security Systems. The monitoring of the transmission at the central station is done through telephone, radio and GPRS.
  • Family services: alarm systems for places, and GPS tracking for automobiles or family members.
  • Azia Security Systems provides escort services for delegates, VIPs or personal security. Some of the services offered are: security and personal protection, monitoring all the duration of an action with professional technology, providing necessary logistics when traveling, rapid evacuation, neutralization hostile elements.
  • Transport of secure values. Azia offers secure transport of values in the area of responsibility of money or packages of any size, sealed and airtight.
  • Training Courses. Azia Security Systems is authorized to organize the qualification program for the job of „Agent for Security and Order” and the training course for “Gun and ammunitions license”.

Our Facebook page: Azia Security Systems

Our site: azia.ro

redef

Mindful parenting

Descoperisem conceptul de mindfulness la sfârșitul lui 2011 și eram conștientă de cât de bine îți poți face ție să îți trăiești viața în prezent, fără a te gândi la problemele din trecut sau la cele care crezi că vor urma în viitor. Și nu doar când vine vorba de probleme, poți petrece mult timp gândindu-te la planurile frumoase din viitorul tău și deja acel timp de gândire îți fură prea mult din prezent.

Nu zic că nu e bine să îți faci planuri de viitor, dar mulți trăiesc în prezent mereu cu gândul la ce vor face în viitor (fie el viitorul apropiat, sau cel lung).

Un exemplu ar fi cel dat de Elizabeth Gilbert (în “Eat, Pray, Love”) când a scris despre o prietenă de a sa, care în momentul în care ajungea într-un loc deosebit spunea: “Este atât de frumos! Vreau să mă întorc aici într-o bună zi”, și Elizabeth nu reușea să o facă să înțeleagă că este deja acolo.

Mindfulness înseamnă să trăiești clipa prezentă cu totul și să o sărbătorești. Și poti face asta pierzându-te în frumusețea momentului. Odată ce ne vom putea desprinde din brațele amintirilor și din himerele proiectării viitorului vom fi  cu siguranță stăpâni pe viața noastra.

mindfulness_featured

Când m-a contactat Celina de la “Centrul Părinții spun Prezent” să îmi spună că va organiza  conferința “Prezența conștientă: esența relației părinte-copil” susținută de psihologul clinician și psihoterapeut, György Gáspár, am acceptat instant invitația ei.

Îmi doream să aud mai multe metode de a reuși să fiu prezentă conștient de la președintele Asociaţiei Multiculturale de Psihologie şi Psihoterapie. Oricât am citit până acum despre asta, tot este greu uneori să pun în practică teoria și să reușesc să fiu mereu și fizic și emoțional în același loc.

Am observat că de anumite ori când îi citesc fiicei mele o poveste, gândurile mele îmi zboară la responsabilitățile pe care urmează să le am a doua zi, deși o parte din creier este concentrată la a citi povestea cu intonații diferite pentru fiecare personaj.

Gáspár ne-a captat atenția vorbindu-ne despre tehnicile de mindfulness cu ajutorul cărora vom putea fi capabili să păstrăm în minte întregimea şi frumuseţea copiilor noștri chiar şi în momentele anevoioase reușind astfel să răspundem nevoii lor printr-o manieră conştientă şi empatică.

El ne-a spus că prin exercițiu și practică zilnică putem învăța să fim prezenți altfel alături de cei dragi nouă, fie ei copiii noștri sau partenerii de cuplu. Totuși când vine vorba de relațiile de iubire, este indicat să încercăm strategii cât mai variate pentru a nu pierde ceea ce este prețios și important pentru noi.

“Mindfulness înseamnă a fi prezent și conștient, însă o prezență descriptivă, lipsită de judecată sau de conținuturi de genul corect – greșit. Abilitatea de mindfulness față de partener înseamnă a fi conștient de persoana acestuia, a-l observa fizic alături de tot ceea ce face, simte și gândește. A fi mindful față de partener implică non-judecata acestuia, ceea ce ne ajută să-l percepem mult mai acurat și să ne înfrânăm reacțiile agresive, de critică și umilire, să fim mai conștienți de situație, de emoțiile trăite și de obiectivele de lungă durată.” ne-a spus Gáspár.

P1290517

Așa cum ne îngrijim dinții sau corpul nostru, de ce nu am îngriji la fel de bine și creierul? Un om are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi, și dintre acestea se repetă 90%, iar tehnicile de mindfulness ne ajută să facem puţină ordine în minte şi să fim conectaţi la prezent. Este  important mai ales dacă ne gândim că în jumatate din timp mintea călătoreşte, iar cele două destinaţii preferate ale minţii sunt trecutul şi viitorul. Când ceva emoţional se activează în noi, mintea ne duce în acel loc, iar noi pierdem contactul cu prezentul. Astfel, trecutul ne fură şi ne împiedică să gestionăm prezentul, iar stările proaste duc la o proiectare nefastă a viitorului

Pentru a ne putea conecta cu copiii noștri, trebuie să rezolvăm anumite probleme care au avut loc in copilăria noastră și să identificăm nevoile nesatisfăcute. Putem arunca o privire prietenoasă în interiorul nostru şi să ne asumăm rănile emoţionale dobândite în trecut, pentru a putea trăi cu adevărat prezenţi atât în relaţia de cuplu, cât şi în relaţia cu copiii noștri. Chiar dacă prin practicarea stării de mindfulness nu putem schimba trecutul, îl putem însă integra într-o manieră conştientă care să ne permită libertatea de a nu-i mai fi prizonieri.

Am putea pune în practică 3 tipuri de exerciții cu copiii noștri care vor aduce armonie în relația părinte-copil:

  1. Să încercăm să ne punem în locul copilului nostru și să ne imaginăm cum vede el lumea/situația. Doar empatizând descoperim ce este în sufletul/mintea lui.
  2. Trebuie să ne acceptăm copiii așa cum sunt, fără să cerem prea multe de la ei. Să încercăm să facem un efort de a avea o stare de acceptare a lor și de bunatate.
  3. Dacă face ceva ce nu îți place sau crezi că nu e corect, pune-ți această întrebare: “Va mai conta acest lucru peste 5 ani?” Dacă răspunsul tău este “Nu, nu va mai conta.”, oprește-te din a face mare scandal.

Citisem ce am scris la punctul 3, acum mai bine de 4 ani într-o carte (din păcate nu mai știu în care) și am pus acest lucru atât de bine în practică încât dacă mă uit acum în jurul meu prin casă, observ câți pereți mâzgâliți și plini de amprente de la degetele murdare nu au fost însoțiți de țipete. Și mi-a fost de ajutor mereu această întrebare pusă în minte, în acele momente, astfel încât sănătatea mea nu a fost umbrită de nervi și nici sănătatea și starea de bine a fetiței mele.

Gáspár ne-a mai vorbit și despre importanța exercițiilor de respirație, mai ales în momentul în care simțim că ne enervăm. Respiraţia influenţează sistemul nervos, iar emoţiile influenţează modul în care respirăm. Când suntem furioşi, respirăm greu, când suntem trişti, simţim că ne sufocăm, când suntem fericiţi, respiraţia devine lină iar când suntem liniştiţi, respiraţia noastră este prelungă. Este foarte important să respirăm din abdomen și nu din diafragmă, iar respirația să fie făcută pe nas și nu pe gură.

mindfulness-how-being-present-impacts-health-safety-in-the-workplace-36-638

Ca o recapitulare, e bine să ne acceptăm defectele și să ne conștientizăm traumele, pentru că aceste aspecte influențează educația pe care o oferim copiilor noștri. Iar dacă le oferim o educație plină de „bube”, fix cu aceste „bube” își vor educa și ei copiii.

Citește și acest poem al iertării, te va ajuta.

Our business – 2nd part

Last time I wrote  about our fireproof solutions awarded with gold in Brussels at the World Exhibition on Innovation, Research and New Technologies Eureka, and today I want to write about a new generation agricultural biostimulant produced by our company, Romchim Protect. We are proud that this Romanian product is ranked  being the best biostimulant ever used in the agriculture from Romania. This product with remarkable results was obtained after a research of 25 years.

We wish that Asfac Bco-4  become the most famous and sought product for agriculture because it is different from other products on the market in that:

– ASFAC BCO-4 is the only biostimulant with universal application in agriculture, horticulture, viticulture and forestry;

–  applied adequatly, it is leading to large increases in agricultural production and it is guaranteed  that increase the production by 35%, and it ensure the increase of production quality;

– ASFAC BCO-4 is the only non-toxic product which can be applied in any phase of vegetation, including heyday (blossom period);

– The risk is zero in case of excess application (it does not produce etiolated, turgid, burns or marginal necrosis of leaves);

–  It can be used successfully in BIO agriculture.

I don’t praise it because it’s our product, but certainly it’s the best biostimulant in Romania in present. And it’s not only me saying this but all the farmers who have used it say the same thing.

Since the name of the product was on the lips of many farmers, some research institutions have done some studies on ASFAC BCO-4 to see what results can be obtained. Obviously, all the studies done by the National Research and Development Institute for Soil Science, Agrochemistry and Environmental Protection, and other relevant institutions (University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi, etc) had excellent results.

ASFAC BCO-4, along with our other agricultural products, Embryo, Rerum and the fertilizers from the range MESSIS, have enjoyed of an exponential growth in sales in Romania thanks to a quality/price ratio extremely competitive. But we will not stop here, our range of agricultural products will be diversified continually, and soon we will release the solid complex fertilizers (NPK), adapted to each type of crop and each field based on soil analysis that we will perform for our clients.

aP1280649xm

Thanks to a partnership with a Chinese company, we launched last month at the symposium in Sarata Monteoru a premiere for Romania, an unmanned aircraft (drone) that can be used in agriculture in the administration of foliar fertilizers, pesticides but also to monitor and guard the crops.

To be continued…

image

The first encounter

Last night I remembered a funny-awkward chapter of my life, more exactly, I remembered the moment when Alin met Roxalia for the first time.

We weren’t together at that moment, but we got along pretty well and we decided it was a good moment for him to meet Roxalia. After I told him about my amazing and funny lifestyle with a toddler, we set a date.

That day came and in the evening  I was with my daughter at his place. ‘Til then, Alin didn’t have children around him, and he didn’t know more about a healthy diet for a little toddler. Because of this, and also to get under her skin, he bought a lot of sweets, from Kinder eggs to Sugus toffees (if you could belive it! :))) and a bottle with Tedi juice. He didn’t know that I was giving her dessert very rarely, and when I did it I always gave her home made dessert.

Roxalia was so little, she didn’t speak coherently at that time, and because of that she didn’t bother to tell me she felt sick. Although, I knew it from the kindergarten teacher that in the afternoon she puked after she ate something. But I hoped it was a temporary sickness and she recovered.

Roxalia took the bottle with Tedi juice and she drank it all. After 2 minutes, when we were in the middle of Alin’s house, Roxalia changed her face, it became pale… after that she started to vomite. Quickly, I clasp my hands to form a scoop, but she puked so much, that the vomiting flew through my hands like Niagara Waterfall. And the moment seemed  it took forever.

I rose my eyes, I looked at Alin and I said to him:

– I’m sorry, I’ll clean up immediately.

He approached me and he said a thing that made me look at him with different eyes from that moment:

-No, don’t worry, please, I will clean everything by myself. You can take a sit on the couch.

And then, I stayed there for few seconds, speechless, in the middle of the orange vomiting.

You know that saying: “ If you want to be loved by the Lioness, you must love her babies first.”   Exactly in this mode he began to win my love.

Our business – part one

Because many friends have asked me to write on my blog about some areas from where I work, I decided to write more posts about our business. And I will take every new revolutionary product and I will present to you in each post. Because my father is a Jack-of-all-trades, he liked to stick himself in various domains, now we have a construction company (since 1995), a security firm (since 1992) and a firm of chemicals (1998) which has two factories producing some innovative products, situated in Filipești (Bacău).

The innovative products are fireproof solutions, polymers, normal and reflective paints (for road marking), stains for wood, professional defrosters, thermal agents, alkyd paint and plasters, epoxies, and some revolutionary products for agriculture (Asfac BCO-4, Messis, Rerum, Embryo, etc).

Today I will write something about our fireproof solutions. One year after we founded Romchim Protect S.A., in 1999, our company began to manufacture a fireproof product under the trade name IGNILEMN O.C.-96. This product was tested during 1996 and 1997 when it was appreciated by World Exhibition on Innovation, Research and New Technologies “Brussels EUREKA”, being awarded with a silver medal. In 1999 the product was approved by The General Inspectorate of Military Firefighters for being the only product from Romania that could be used both inside and outside the building. Also in 1999, Romchim Protect innovated a total biodegradable fireproof product, without negative environmental impacts, named „fireproof solution for interior – ANTIFLAM O.N. 99”.

In 2000, our company innovated a new fire retardant for textiles, being manufactured and marketed under the name „O.A.N.A solution for textile materials”. In the same year, we innovated a new product, a fire protection system under the name „IGNILEM ON 2000”. This product was approved being the only fire protection system used to fireproof houses and wooden structures, but also the wood trim located at the outside of the building.

IGNILEMN O.N 2000 was appreciated and awarded with a GOLD medal in Brussels at the World Exhibition on Innovation, Research and New Technologies “Brussels EUREKA” 2000.

After the segment of ecological construction of timber frame panels and wood chips was developed, appeared increasingly requests on fireproof protection for these types of constructions, using a simper, faster and more efficient flame retardant application. So in 2011 we created a universal flame retardant, under the trade name PROTECT RP I.137. This universal fire retardant is appreciated as a revolutionary product, successfully passing all tests performed in the laboratory of our company.

Among the clients who used these flame retardants are: Cotroceni Palace, Cernavodă Nuclear Power Plant, The National Bank of Romania (the subsidiary of Bacău), The Cathedral of the Archiepiscopate of Roman, the buildings that belong to the Monastery Secu, Bacău’s Office Post buildings, the buildings of Penitentiary of Bacău, The University of Bacău, various religious institutions, heritage buildings, residential districts, etc.

Several years ago we did an experiment: we created a mini neighborhood of 6 wood houses, in order to fireproof 2 of them with our solution. We sprinkled with petrol on all the houses and gave them fire. After 30 minutes, all 2 unprotected houses were made ashes, leaving unaffected only the 2 houses that we treated with our fireproof solution.

If you want to see the video and the photos, you can enter on our website: www.ignifuganti.romchimprotect.ro

At the moment we have 8 patents… to be continued!

romchimprotectexperiment

romchimprotectignifuganti

ignifuganti

Puritate

Săpămâna trecută, seara la demachiat:

–  Mami, vreau și eu să mă demachiez ca tine.

– Nu, tu nu ai voie.

– De ce să nu am voie?

– Pentru că tu ai chipul curat, ești pură… nu ai nevoie de așa ceva la vârsta ta.

– Ba tu ești pură!

– Poftim?

– Un chip mai pur, mai sfânt și mai curat, pe lumea asta n-a mai existat!

Speechless.

~.~

Abia aseară am aflat că era un vers ce făcea parte din poezia pe care a învățat-o pentru mine pentru ziua de 8 Martie. Dar pentru că nu a recunoscut asta atunci, a reușit să mă facă să simt anumite lucruri în suflet…

Rxl – 5cu4.

20160308_115246

Brace yourself

V-am spus și-ntr-o altă postare cât de important este zâmbetul pentru mine. Și nu orice fel de zâmbet ci unul natural, cu dinți sănătoși, albi și drepți. :)) Sunt de părere că un zâmbet impecabil este o carte de vizită.

Am fost atentă toată viața cu dantura mea, la cel mai mic punctuleț de carie pe care îl descopeream dădeam fuga la stomatolog, și începând de la 12 ani mergeam singură, fără să ajungă mama să mă bată vreodată la cap cu asta. Neștiind ce este aceea o durere de măsea, dar auzind cât de chinuitoare este, am dus-o și pe fetița mea de 5 ani la stomatolog de 3 ori până acum să știu eu ca totul este în regulă (mai ales după vreo 2 căzături în dinți). Am vrut să se obișnuiască cu genul ăsta de vizite, ca pe viitor când va trebui să meargă la scosul dinților de lapte, să nu aibă acea teamă de necunoscut.

Până prin 2011, am fost mulțumită de dinții mei cum arătau estetic. Pe la sfârșitul lui 2011 (la 24 de ani), am început să mă uit la ei cu alți ochi. Incisivii centrali, care erau frumoși și egali, dar îndreptați ușor spre interior, au început să mă deranjeze. La fel și incisivii laterali care păreau că se urcă foarte ușor peste cei centrali. Și m-am hotărât să îmi pun aparat dentar mobil. L-am purtat ce l-am purtat încontinuu, dar nu am reușit să ajung datorită lui la perfecțiunea danturii pe care mi-o doream. Începând cu anul 2013 l-am purtat doar în timpul nopții. Mi se părea că timpul trece, mergeam lunar la activare, dar nimic nu se mai întâmpla. Dinții rămăseseră la un anumit nivel.

În martie 2014, mi-a apărut în news feed pe Facebook, că centrul de îngrijire dentară Profi Smile oferă cu ocazia Zilei Femeii un detartraj gratuit + o curățare profesională (am aflat ulterior că au an de an această ofertă). Mi-am făcut programare și m-am dus. A fost cea mai înțeleaptă decizie pe care am putut să o iau referitor la dantura mea. Am ajuns într-un mediu plăcut, cu medici tineri și optimiști, care știu foarte bine să își facă treaba. Atunci i-am cunoscut pe dr. Turcu, pe dr. Roșu Alexandra și pe dr. ortodont Laura Jicmon, care m-au convins să trec pe un aparat ortodontic permanent din ceramică (doar pe arcada superioară – Slavă Domnului, dinții de jos au fost dintotdeauna aliniați frumos). Căutand pe net prețurile, mi-am dat seama că cele de la Profi Smile sunt mai mici decât la alte clinici. Am dat 2000 ron pe aparatul dentar din ceramică, și apoi a urmat activarea lunara care costa 40 ron.

Am ținut aparatul din 21 mai 2014 până pe 20 august 2015 (fix 1 an și 3 luni, așa cum a preconizat dra ortodont).

Puțină lume a știut că am purtat aparat dentar… și lucrul acesta l-au putut observa doar cei care se apropiau de mine, la mai puțin de un metru.  În mediul online nu am lăsat nici măcar cel mai mic indiciu. Singurele întrebări pe care probabil și le puneau oamenii ar fi putut fi „De ce nu mai zâmbește Roxana în poze de un an încoace? Oare e tristă? Da’ oare și-a pus ceva în buze?” :)) Asta pentru că aparatul împingea buza superioară și părea mai voluminoasă.

Aparatul ortodontic a fost secretul meu și a celor dragi mie. Era micul nostru secret. Și e minunat să împărtășești ceva măreț doar cu anumite persoane. Pentru că aparatul dentar e ceva măreț, este parte din tine. Ajunge să fie un stil de viață. Când ți-l dai jos după întregul tratament îi duci lipsa. Treci mereu cu limba peste dinți să îți dai seama că nu mai e acolo și să te aducă la realitate. :))

La câteva luni după ce mi-am pus aparatul, observam în jurul meu din ce în ce mai multe  persoane că au aparat dentar din ceramică sau din safir. Și mă refer la persoane de peste 25 de ani. Cred că abia acum ne-a venit nouă mintea la cap. :)) Am fi putut face lucrul ăsta când eram adolescenți. Bine, eu atunci aveam o altă viziune a dinților frumoși. Cum ziceam și la începutul postării, credeam pe atunci că dantura mea e super faină. Vedeam totul per ansamblu. Acum nuuu, când mă uit în oglindă, mă uit și cu lupa. „Ce o fi aici? Doamne, e un rid? N-are cum! Ia să scot lupa. Ah, e doar o cută fină de la pernă.” Așa a pornit totul și la dinți: „Dumnezeule, incisivii ăștia sunt un pic în spate?!? Nu mai pot trăi așa, tre’ să schimb ceva!” :))))

Glumesc… dar la un nivel mai mic, cam asta se întâmplă când înaintăm în viață. Încercăm să tragem de tinerețe și să mai îmbunătățim una alta la noi. Important e să nu exagerăm și să nu cădem în penibil cu schimbări brutale.

Mă bucur că fiica mea m-a putut vedea cu aparat dentar, voi fi un exemplu pentru ea, în caz că va trebui să poarte aparat peste 5-7 ani. Oricum, în ultimii ani a ajuns un trend purtatul aparatului în randul copiilor, mai ales că elasticele sunt atât de drăgute…  ba roz, ba tiffany, ba cu mustăți de pisicuțe, etc.

Despre durerea din timpul tratamentului

Pentru că a fost un tratament ortodontic pentru o îndreptare fină și nu pentru ceva mult mai complicat, nu am simțit dureri mari după ce mi s-au pus breckeții. Doar o ușoară presiune care a dispărut după 3 zile. Cel mai greu a fost când a trebuit să mi se pună un șurubel într-un os din arcada inferioară pentru a putea prinde un elastic de caninul de sus. Dacă aș fi avut aparat și jos, lucrurile ar fi fost roz la partea asta, căci puteam prinde de el elasticul. La fel, după 3 luni de purtat acel șurub, a fost dureroasă scoaterea lui. Dar totul a trecut, osul s-a refăcut, aparatul a fost dat jos și uite așa arătau dinții mei în august 2015: aici, aici și aici.

De 2 săptămâni mi l-am pus din nou, pentru că mi s-a mișcat ușor un incisiv central (un incisiv care mereu a fost obraznic și căruia îi place să facă ce-l taie „memoria”), și pentru că vreau să am o arcadă perfectă, am preferat să mai gust pentru încă 4 luni din zâmbetul cu diamante. Așa l-am numit eu mereu. :))

Poză de acum 2 zile:

orto

La sfârșitul lunii trecute, dra dr. Roșu Alexandra, de la Profi Smile a desfășurat un seminar cu noi, bloggerițele din Bacău, la centrul ei de îngrijire dentară. Când am ajuns acolo, am rămas plăcut surprinsă. Totul era schimbat și renovat. Au mai făcut încă un cabinet, dotat cu un scaun și o aparatură de ultima oră. În sala de așteptare, pe lângă tablourile cu mesaje funny, se așterne pe un întreg perete harta veche a orașului elevețian, Lucerna (pe vremea aceea se numea Luciaria). Deasupra unitului dentar performant se află pe tavan, harta insulei Chatham din Noua Zeelandă.

profismile

Scaunul este partea cea mai importanta a unui cabinet stomatologic, pentru că este locul unde se face primul contact clinic cu pacientul. De aceea Profi Smile deține performantul scaun, Planmeca Compact i Touch (unicul din Bacău), care îmbină tehnologia de ultimă generație cu design-ul avangardist și ergonomic.

Într-o atmosferă friendly, dr Alexandra ne-a vorbit aproape 2 ore despre cum să ne păstram dinții impecabili și sănătoși. Tare mi-ar fi plăcut ca toți oamenii să o fi auzit vorbind, astfel poate mulți ar da o altfel de importanță danturii.

Nu ai niciun motiv să nu frecventezi cabinetul de stomatologie. Frică nu trebuie să ai, deoarece suntem în 2016, și tehnologia a avansat, nu mai există dureri în timpul lucrării pe care ți-o efectuează. Consultația este gratuită (cel puțin aici, la Profi Smile, nu știu cum stă treaba la alte clinici). În cadrul consultației ți se va face un plan de tratament, și abia atunci tu vei hotărî ce anume de pe planul de tratament vrei să tratezi mai exact, în funcție de banii pe care îi dispui, și în funcție de gradul de urgență.

Bine, normal ar fi să nu se ajungă să ți se facă plan. Adică tu trebuie să fii conștient că prevenția este mai bună decât tratarea. De aceea cel mai bine este să intri într-un centru stomatologic o dată la 6 luni pentru un control de rutină. La urma urmei nu te costă nimic. Cel mai bine este să lași un profesionist să vadă care e treaba cu dantura ta, degeaba te uiți tu în oglindă și să presupui că totul e ok. Uite, de exemplu, eu care sunt mega obsedată cu dantura, credeam că e imposibil să își facă apariția vreo carie, atât timp cât mă spăl pe dinți de 2-3 ori pe zi, folosesc ața dentară și apa de gură. Dar acum 3 săptămâni când am fost la dr Alexandra să îmi facă un detartraj și un Air Flow, a descoperit un mic punctuleț de carie de vârful unui ac lângă o plombiță mai veche (și eu crezusem că era un colorit). Am revenit la ea să mi-o trateze, și ce crezi? Sub toată plomba se afla carie. Deci oricât am avea noi ochii buni, tot trebuie sa mergem la un expert.

Dacă nu ți-e frică de durerile de măsele, gândește-te că infecția dentară poate ajunge oricând la inimă, sau la oricare alt organ intern. Iar atitudinea radicală „îi scot și îmi pun implanturi” nu e deloc în regulă, nimic nu se compară cu dinții naturali. Nu neglija acest aspect, și învață-ți copiii de mici să nu le fie teamă de medic. Nu îi mai amenințați cu „Dacă nu stai cuminte, te duc la stomatolog/doctor/polițist/țigani!”. Am încredere în voi că nu apelați la genul ăsta de amenințări și că reușiți să vă temperați copiii altfel.

Nu uitați să îi învățați să își perieze dinții corect (minim 3 minute, mișcări scurte, dinspre gingie spre marginea dinților), și să se obișnuiască cu folosirea aței dentare (ața dentară suplimentează periajul și curăță dinții cu până la 30% mai bine). Eu folosesc de prin 2010 periuțe de dinți de la White Glo (mă înțeleg cel mai bine cu ele), iar la pastele de dinți, pe lângă White Glo, folosesc și Opalescence. La sfârșitul seminarului, am primit toate bloggerițele de la dr. Alexandra, câte un kit White Glo (periuță de dinți + pastă de dinți de noapte + pastă de dinți de zi). Fix pe gustul meu!

Periuța de dinți trebuie schimbată o dată la 3 luni. Mulți știți asta, dar câți dintre voi faceți lucrul ăsta?

profismile whiteglo

Ca o mică recapitulare a celor spuse de dra doctor, pentru a preveni apariția cariilor dentare trebuie să ții în evidență următoarele aspecte:

  • să realizezi în primul rând un periaj corect al dinților, al mucoaselor limbii și obrajilor, suplimentat de folosirea aței dentare pentru curățarea spațiilor interdentare și de clătirea cu o apă de gură care să anihileze flora microbiană cariogenă.
  • de asemenea se recomandă evitarea alimentelor dulci și lipicioase între mese, recomandate fiind fructele care aduc un aport energetic și vitaminic asigurând și  curățirea mecanică a dinților.
  • evitarea variațiilor termice ce pot produce fisuri ale smalțului, ca și a alimentelor și sucurilor acide ce pot demineraliza smalțul favorizând cantonarea cariei dentare în porozitățile smalțului.
  • clătirea energică cu apă după consumul de alimente de orice fel sau guma de mestecat scad ph-ul salivar, fluidifică saliva și asigură auto-curățirea grosieră a  suprafețelor buco-dentare.
  • un factor deloc de neglijat este faptul că fumatul scade secreția salivară și posibilitatea de autocurățire, iar prin gudroanele din fumul de tutun inhalat, favorizează depunerea tartrului, mediul propice de dezvoltare al bacteriilor cariogene.
 Și nu în ultimul rând controalele stomatologice și profilaxiile dentare periodice sunt măsuri recomandate în prevenirea cariei dentare.
Acum că ai toate aceste informații, ce mai aștepți?

profi smile telefon

 

 

 

 

 

 

Prague. Praga. Praha.

Charles Bridge

Charles Bridge


* Această postare este scrisă în limba engleză şi în limba română. Pentru română dați scroll până la mijlocul articolului.*

I went in Prague 3 months ago, in November 2015. I spent my birthday there and I don’t regret my chosen destination. The architecture of the buildings you won’t ever find in any other city around the world and a walk on the streets with pavers will easily lead into a fairy tale, because the city seems to live in another era. The churches built in the Gothic style and many museums in Prague are truly fascinating. Countless beautiful cathedrals, monasteries and churches that you will find there have made Prague be named „The City of 100 Bell Towers”.

St. Gallus (Havel) - Old Town/Havelský trh

St. Gallus (Havel) – Old Town/Havelský trh

 

Prague is an incredible mix of Gothic, Baroque, Art Noveau, Cubist and a easy touch of Communist Realism, which combines styles very well, creating an amazing city.

aP1260648

Concering the food, I love very much Romanian food and I’m not a fan of other types of food from the entire world, but in general, Czech food is very commendable by another people. Throughout, you can find coaches full of Prague sausages or Kurtos filled with Nutella and strawberries. I like to try desserts all over the world. :D

We stayed at Hotel Noir, but it is said that wherever you get accomodation, you get downtown in about 20-25 minutes by means of transport.

IMG_4189

We chose a central location because we wanted to take Prague by foot and avoid public transport (except the road to the Zoo). We succeeded in walking about 20 km daily. More about the hotel we chose and how we got from there to the center or to the other parts of Prague, read here my review on my Trip Advisor account.

If you arrive in Prague by plane, you should know that the airport of Prague is Ruzyne, and it’s located 15 km away from the city. That’s about 25 to 30 minutes, maximum 40 minutes when it’s very crowded.

IMG_4738

Good to know:

  • If you want to go by taxi through the city, please choose carefully, because many tourists said they had met not only taxi drivers with license, so it would be better to ask the hotel staff to make an order to one of the firms lower: AAA Radiotaxi – tel. 140 14 or 222 333 222, aaa-taxi.cz; City Taxi – tel. 257 257 257, www.citytaxi.cz; Profi Taxi – tel. 140 35 or 2 61 31 41 51, www.profitaxi.cz; Halotaxi – tel. 244 114 411, www.halotaxi.cz; Sedop – tel. 777 666 333, http://www.sedop.cz.
  • Most sidewalks in the city are cobbled, so make sure you take from home comfy shoes.

IMG_4256

  • Be careful where you change money. Before entering into a currency exchange, make sure the commission is 0%.
  • I know you don’t have time to do a market research, but don’t buy souvenirs from the first store you see. Look at the prices at least at 5 stores. There are some stores that put double prices almost to all products to other shops near them.
  • If you want to see Charles Bridge empty, you have to wake up early in the morning, so you can arrive on the bridge at around 6 a.m. At that time, the mist rises and the bridge can be seen in all its splendor. We managed to wake up at 5 a.m., even though it was dark outside and it was raining, we walked to Charles Bridge. After 45 min of walking in the rain, the fog lifted, the rain almost stopped, and Petrin Tower was seen further glowing in the colours of France. [We were in Prague in the moment when the terrorist attacks took place in Paris.] On the bridge, there was a videophotograph who had just bought a new proffesional camera and he asked us if we could walk on the bridge in order to shoot us. :) You will see a lot of photographers wake up early just to capture in photos the beauty of the empty bridge.

Empty Charles Bridge

Empty Charles Bridge

  • I don’t know what it would be the best time to visit, but I like the yellow light of autumn spreading itself on the entire Prague. If you look down from the top view, you will understand from where it comes the name „The Golden City”. The temperatures  are low in November, around 10-15 degrees, so I would recommend you to visit Prague in September.

aIMG_4313

The Čertovka canal

IMG_4265

 

  • Generally, if the sounds of music disturbs you, don’t go in Prague, because the music is everywhere: in clubs where there are held jam sessions, in Roxy Club where come the best DJs and the best-known bands, in club Karlovy Laznepe – the biggest club from Europe, on the Charles Bridge where bands are playing music at improvised instruments, in pubs where live music is sung, on the streets during festivals, etc.
  • Prague is beautifully decorated by statues; and not just by normally statues, but also by speaking ones. So those who suffer from agalmatorhemaphobia, be careful! :D

aP1260713

IMG_4535

  • If you are a beer fan, there will be the paradise for you. Reported to population, the Czechs are the biggest consumers of beer from the entire Europe. Pubs and taverns (hospoda, as the locals call them) are part of the local culture, you will find’em everywhere. Being cold I hadn’t the mood to taste even a single beer, but these are the local beers that are recommended: Gambrinus, Kozel, Bernard, Svijany, Dobřanská Hvězda sau Staropramen.

Beer Museum

Beer Museum

What I visited in Prague:

1. Charles Bridge (Karluv Most). I saw it every day in different stages. One evening I climbed one tower and I could admire the view from above. Although several bridges pass over Vltava, Charles Bridge is the most beautiful, the most famous and one of the most impressive and appreciated bridge from worldwide. 

Over 500 m long with 16 pillars that open wide arches, the bridge is a sculptural masterpiece, where 36 wonderful statuary group create the view. Most of the statues are not the original ones, they are now exhibits in museums.

Charles IV

Charles IV

Built of stones, Charles Bridge has been surviving since the fourteenth century, from the reign of Charles IV. In the early centuries of its existence, it was called The Stone Bridge, The Prague Bridge and then, only after the middle of the XIXth Century, it took the name of the great emperor Charles IV.

aP1260678

2. The Prague Castle (Prazky Hrad). It’s the largest ancient castle in the world (570 m long, 128 m wide, area 7.28 hectares). Here you will see The Monastery of St. Vitus, Golden Lace, Monastery of St. George and Rosenberg Palace.

IMG_4702

aIMG_4688

IMG_4685

3. Old Town Square which includes: The Astronomical Clock, The Church of St Mary of Tyn, the statue of Jan Hus. It is necessary to climb the Astronomical Clock Tower for a wonderful panorama. When the clock strikes the hour, from one of the windows from above, it takes place „The Procession of the Twelve Apostles”: Christ’s disciples and other figures on the astronomical clock are set in motion.

The view from the top of the tower (Astronomical clock).

The view from the top of the tower (Astronomical clock).

13.11.2015 - 11:53 AM, before the Procession of the Twelve Apostles. Thousands of tourists and visitors crowd into the Old Town Square in Prague to watch the Astronomical Clock strike the hour.

13.11.2015 – 11:53 AM, before the Procession of the Twelve Apostles.                                     Thousands of tourists and visitors crowd into the Old Town Square in Prague to watch the Astronomical Clock strike the hour.

aIMG_4525

 

4. John Lennon Wall. The nice things about this wall are the color and the messages from all over the world. There are no markings to show the way, so bookmark it and then follow your map, if you don’t have gps.

IMG_4445

It is close to Kampa Park, this wall is just an easy walk over the small waterway.

The history says that in 1980’s a mexican youngman painted a portrait of John Lennon on this wall, along with song lyrics and inspirational quotes. Despite the attempts to cover the graffiti, art continued to spring up until the Knights of Malta (current owners of the wall) gave up trying to get rid of it and let the painting continue into the evolving project it’s today.

One tip – walk on up from the wall and round the corner, there is a wonderful church of Maltese Knights from the 14th Century.

IMG_4627

5. The Zoo (4th best zoo in the world!)  is landscaped as a park, so it’s rather a walk among animals than a walk besides cages. There are over 650 species of animals: polar bears, penguins, zebras, wolves, gorillas, cheetahs, panthers, tigers, elephants, giraffes and the list continues until you begin to say „This is the largest zoo i have ever seen.” 

aIMG_5136

Prague Zoo is the second most visited destination in the Czech Republic after Prague Castle. It offers its visitors 12 pavilions, where they can become familiar with the variety of species of the animal kingdom, the popular Indonesian Jungle, African House, Gorilla Pavilion, Feline Pavilion, Elephant Valley, Hippo Pavilion and others among them… which offers the chance to see many animals in their natural habitate.

aIMG_5152

A new playground and resting area for children and adults ´Bororo Reserve´ opened last year in July. It is dominated by an Indian tree village 12.5 metres above the ground; a coffee shop and an amphitheatre for performances of trained animals are part of it as well. Also the unique Giant Salamanders’ pavilion hosting the largest amphibians in the world – Chinese Giant Salamanders – is worth visiting.

aIMG_5024

6. Wenceslas Square and The National Museum. At the top of Wenceslas Square it is the monumental National Museum, and just off to the left there is the Prague State Opera. We haven’t found open the museum throughout our stay in Prague, but it is nice to look at it from outside.

In front of the National Museum, a statue of St. Wenceslal on his horse cuts a striking figure. This is the good King Wenceslas (Svaty Vaclav) himself, murdered a thousand years ago by his brother, and the patron saint of The Czech Republic.

Wenceslas Square is a vibrant boulevard, measuring 750 m long by 60 m wide, and it is full of restaurants, bars, nightclubs, hotels, apartments, locals and international shops. Here I tasted for the first time Prague sausages. There wasn’t on my taste. :D

aIMG_5175

7. The Dancing House.  Also known as „Fred and Ginger”, The Dancing House is quite an architectural marvel. It’s beautiful, but it wasn’t really that impressive. If you don’t have much time in Prague skip this, don’t go out of your way for this unless you are keen on architecture. For me, it was a good opportunity to capture it on my camera, then I continued walking on by in my way to hotel.

aIMG_4439

8. Kampa Park. Many little details provide the general nice feeling about the place.

IMG_4421

MUZEUM OF CZECH CUBISM;  In the remarkable House of the Black Madonna designed by Josef Gocar is hosted a comprehensive collection of Czech Cubism.

The attractions here would be the lightening penguins that seem floating on the Vltava and the three David Cerny babies (the same ones climbing up Zizkov Tower). The park has a very nice environment and a quiet atmosphere.

IMG_4419

There are stairs about 50 m from the end of the bridge (on the castle side) leading down to here.

IMG_4342

It’s beautiful in autumn when the trees all cange their colours. You can also sit alongside the river and watch the swans and the boats.

aIMG_4338

The John Lennon graffiti wall isn’t too far from here either.

9. Vltava „Beach”. First of all, it’s not really a beach… it’s a misnomer; it’s just a place where people can go down to the river. This place has a beautiful  view on the Charles Bridge. You can feed the swans because they are accostumed to humans, so do make sure you bring bread when you go there.

aIMG_4315

10. Sex Machines Museums. It shows a history of sex machines/ contraceptions/ toys/ power tools against masturbation. We were a little shocked at just how much of that stuff they had in the past. They had 3 floors of displays, each with multilingual descripitons, and a little „peep show” room which had what looked like a 1920’s porn film on the screen. If you have an open mind and want to see something a little different… you can try it.

11. Chocolate Museum. The museum is located in a large chocolate store. It’s a nice place that you can learn how the chocolate is made. Every hour there is a demonstration on how pralines are made. After you visit the museum you arrive in Choco Story, and you can buy „infinite” types of chocolate. From there I bought the apple glazed for my birthday. The staff was very friendly.

aIMG_4579

12. Muzeum Voskovych Figurin. Lots of famous people from the Czech history and just few famous actors from this time. If you visited the Museum of Wax figurines from Amsterdam or London, it doesn’t deserve to enter here.

aP1260737x

13. Prague at night. Prague is amazing during the night.

IMG_4435

Beside sensational photos, you may be thinking what you can do, how to fill your evening? Prague is a buzzing city with many things to do from ghost tours to beer tasting events, jazz on the river, karaoke clubs, evening river cruiser and many other offers.

Old Town Square

Old Town Square

The National Theatre (Czech: Národní divadlo) in Prague is known as the alma mater of Czech opera, and as the national monument of Czech history and art.

The National Theatre (Czech: Národní divadlo) in Prague is known as the alma mater of Czech opera, and as the national monument of Czech history and art.

14. The Head of Franz Kafka. It’s a revolving head. You can photo it but it’s better to shoot it to see the statue in al its splendour. It looks great and it’s amazing how it moves. It is made by David Cerny, and it has 11 meters high. It consists of 42 layers, 21 motor modules, 24 tones of stainless steel metal sheets of a mirror polish, it weighs 39 tones and is wired by 1 km cables.

IMG_4208

15. Meandering streets of Stare Mesto, Mala Strana and the Nove Mesto must certainly be seen.

aIMG_4247

In conclusion I can say that you don’t need any map nor a weel-formed plan to visit Prague. Well, we had… but it’s not necessary. :))

From everything I had visited so far worldwide, I find Prague the most cultural city. You feel like you are in an opened air museum. Everywhere when you look over your shoulder, it’s impossible not to see something special that you don’t like.

7:00 A.M.

7:00 A.M.

The fact that I was for my birthday on Charles Bridge and blew out the candles there, it was a dream for me. A well deserved holiday. I can add to this vacation on my „wonderful experiences” list alongside other great experiences lived in other cities of the world.