Gura de oxigen de care au nevoie unii

Ieri am fost invitată la un dineul “Împreună pentru o societate sănătoasă” la Centrul Oxigen Bacău, un centru de tratate a dependențelor. Dependențe de alcool, droguri, jocuri de noroc, calculator, etc. În total sunt doar 4 astfel de centre în România.

Cu 15 ore înainte de eveniment, am trecut  prin niște urcușuri și coborâșuri care tot durau, încât credeam că nu voi mai ajunge. Dar pe la ora 16:00 s-a făcut deodată liniște, mi-am pus totul în ordine, iar la 17:30 eram deja la centru, cu jumătate de oră înainte.

Și sunt atât de recunoscătoare că am ajuns și am învățat atât de multe lucruri noi. De aceea vreau să împărtășesc cu voi doar câteva dintre ele, asta ca să nu povestesc tot și să vă răpesc prea mult din timp. Important e să ajungă la voi doar esența.

Pe mine m-a ferit până acum Dumnezeu și nu am în familie niciun dependent, dar dacă las lucrurile acestea scrise aici pot ajuta în mod indirect una sau mai multe persoane.

Ne-am așezat toți invitații pe scaune și au urmat apoi 2 ore de liniște. Liniște din partea noastră. Am ascultat cu lacrimi în ochi povești ale unor alcoolici/dependenți de droguri abstinenți și povești ale unor codepedenți.

Codependența ar fi viața alături de un dependent.

Mulți nu știu că și codependenții ar trebui tratați, de aceea Oxigen a creat grupuri de suport și pentru codependenți. Nici eu nu știam, am aflat ieri. Degeaba se tratează partenerul alcoolic, dacă partenerul codependent nu se tratează.

Când venea în fața noastră câte o persoană și începea cu “Bună seara! Sunt X și sunt alcoolic. Alcoolic în abstinență de 10 luni.”, ți se formau goose bumps automat.

Alcoolicii se împart în 2 feluri: alcoolici activi sau alcoolici abstinenți. Nu mai este cale de întoarcere, nu poți să mai ajungi vreodată să te numești băutor normal. Asta am învățat-o tot aseară. Așa cum arată și schema de mai jos, când ajungi în chenarul cu dependența, săgeata ar mai fi doar către abstinență, nu și înapoi. Sau cum mi-a spus aseară psihologul Ramona Baghiu, ea ar mai face o săgeată în plus care să ducă la “Cimitir”.

10BFA7EB-8109-4031-8E56-2876FC58DF9B

Un alt lucru pe care îl apreciez la echipa Oxigen este faptul că au programe de prevenție și merg în școli cu prezentări pe înțelesul copiilor. Mă bucur să aud că o fac, căci nu a fost atât de plăcut să aflu că sunt copii de clasa a Va care se droghează. Drogurile și alcoolul vor exista tot timpul, nu le putem stopa, dar ne putem educa copiii.

A venit în fața noastră și un dependent de droguri, care ne-a povestit că a încercat să se vindece pe la mai multe clinici din țară și din alte țări, nu a reușit deloc. La Oxigen este deja în abstinență de 2 luni. Și apoi am aflat ce stăpânește bine Oxigenul și alte clinici poate nu: partea spirituală. Se lucrează atât de mult spiritual și pe iubirea de sine, încât, într-un final ajung și rezultatele. Bineînțeles, programul de tratament acoperă și partea biologică, psihologică și socială.

Tratamentul se recomandă a fi ținut minim 30 de zile, timp în care vei locui în centru. Ai cazare, ai 3 mese pe zi (doamna Mary face un cozonac excepțional, l-am gustat aseară), și o dată pe săptămână poți beneficia de criosaună, masaj, saună, aerocrioterapie, criofan, drenaj limfatic, etc.

Am primit toți invitații ședințe gratuite la cele enumerate mai sus și după ce am citit pliantul despre criosaună, abia aștept să merg iar acolo. Este singura din Bacău.

Revenind, încă un lucru de apreciat este că în echipa Oxigen sunt prezenți psihologi alcoolici abstinenți, care pot înțelege foarte bine beneficiarii programului. Pot vorbi de la egal la egal, fără ca beneficiarul să spună “tu nu înțelegi cum mă simt după ce beau alcool”.

ECDDB8F1-1D1A-4875-8B3D-6270FF0C032A

Mai jos voi lăsa o istorioară a unei alcoolice abstinente, păstrându-i anonimatul. Am vorbit mai pe îndelete aseară la sfârșitul dineului, mi-a povestit că a fost în moarte clinică, ce anume a văzut când a trecut dincolo și cum și-a dat o a doua șansă.

 

”A fi alcoolic este un lux”  (povestire de “Soul”)

“Da…Chiar așa! A fi alcoolic este un lux, este ca o afacere în care crești și crești până la moarte. Asta în cazul în care nu dai ”faliment”, desigur!

Mi-amintesc zilele în care am pus bazele ”afacerii” mele. Primul meu acționar a fost Grants. Asa îl chema pe nemernic. Am mers cu el braț la braț prin toate necazurile de atunci, prin toate nevoile dar și prin bucurii. Mi-a rămas cumva alături până la final, eu însă, nu prea i-am fost loială. Mi-a plăcut al naibii de mult să mă extind, să explorez tot soiul de alte oportunități, senzații, ”parteneri” și ”partenere”. Foarte interesantă ascensiunea mea, un succes inimaginabil, o poftă teribilă și în continuă creștere. Ce să spun? Mi-a plăcut rolul de ”conducător” și mă simțeam de neoprit! Aveam impresia că postura de ”cap al afacerii” mă propulsează spre paradis. Îmi făcusem un piedestal pe care m-am urcat în mai puțin de trei ani!

Alcoolismul se instalase cu un succes de proporții. Inutil să vă spun că, nu aș fi îndrăznit nicio secundă să mă gândesc la o eventuală retragere. Eram acolo și eram extrem de importantă în noua mea viață de alcoolică. Nimeni și nimic de pe acest pământ nu ar fi reușit să mă facă să renunț sau să mă retrag din minunata mea ”afacere”.

Am continuat să fiu la cârma afacerii. Așa credeam eu… Pierdusem cu brio controlul. Îl preluaseră și-l schimbau între ei pe rând, când Grants, când Jack, când Teacher’s sau Ballantine’s și nu le mai știu nici eu numele. Asta a fost timp de alți trei ani si ce să vedeți? Am rămas însărcinată cu cel de-al doilea fiu. Bucurie de nedescris… fericită până-n pânzele albe. În mod paradoxal undeva în mintea mea era deja instalată ideea că asta e șansa mea de a ieși din afacere, că era timpul să mă retrag. Începusem deci să înțeleg că era o problemă, mă durea, mă rodea…. Și totuși eram într-o incongruență totală. Eram înscărcinată, eram alcoolică, eram neputiincioasă, doream ceva dar nu știam cui, cât și cum să cer. Însă aici era o problemă majoră.

Eu să cer?

Păi de ce?

Nu eram eu șeful?

Nu eu conduceam? Și m-am oprit în a căuta o ieșire din afacere, crezând că pot să ies singură. Eram însărcinată, deci puteam. Eram puternică acum. Aveam o armă. Culmea! Arma mea, era copilul meu. Ce naivă și cât de bolnavă puteam fi. Eram o nebună cu capul pe umeri. (Spun așa, deoarece nebunii sunt de obicei cu capul în nori.)

Am continuat afacerea dar am schimbat partenerii. De data aceasta am colaborat pe rând cu Alexandrion, Tuborg și Stella. Uneori si Bucegi căci pe vremea aceea, aveau nu stiu ce promoții. Culmea e că am dus-o perfect pe toată perioada sarcinii. Nu mi-a fost rău deși așa ar fi trebuit. Am reușit să ascund cu succes faptul că eu continuam să mă ”afaceresc”. Condițiile îmi permiteau să fac acest lucru așa că nici nu a fost foarte greu.

Aici aș avea de completat mult, dar voi știți ce și cum simt vis-a-vis de acea perioadă. A fost greșit, a fost o nemernicie ceea ce am făcut. Însă, mi-era așa de greu să mă opresc, eram slabă, eram singură și nu puteam, nu puteam, nu puteam…

Am născut! Cezariană, mici complicații dar comune și la femei care nu au afaceri. Să vă spun? Tare simțeam că mi se cuvinea o vizită a Stellei pe la mine. Acum, trebuia să fac lapte pentru bebe, nu? Doamne… ce bolnavă eram!

Au mai trecut de atunci încă cinci ani. Timp în care, afacerea mea a fost preluată de orice și oricine. ”Atâta timp cât era ceva la bord”, totul era în regulă. Obosisem însă. Obosisem teribil de tare și în nopțile din ultimul an de dinaintea morții mele, discuțiile cu mine erau sincere și-mi spuneam că de fapt, eu nu fusesem niciodată în control. Recunoșteam asta, în sfârșit! Precum câinele otrăvit care zace pe coclauri, numai acasă nu… așa ajunsesem și eu. Îmi doream să dispar să nu mă mai vadă nimeni și să nu mai văd pe nimeni cum suferă. Suferința familiei mele mă durea mai tare decât trupul, mintea sau sufletul. Consider că un alcoolic este afectat în cel mai teribil mod cu putiință, atunci când, în puținele sale clipe de luciditate, vede DUREREA de pe chipul celor ce îi iubește.

În 2013 am murit. Pe 3 mai 2013 am murit și tot în aceeasi zi am înviat. Așa îmi place să spun.

Afacerea s-a prăbușit cu Gilmans la cârmă. El a fost cel care a încheiat cariera mea de aproape 13 ani în care am fost administrator, actriță, miss, cântăreață, mahalagioaică, victimă, hoață, mincinoasă, mamă… iar în final… muribundă!

Acum sunt în faliment! Sper cu ajutorul lui Dumnezeu și al vostru să rămân falită până când apusul va veni peste mine.

Vă mulțumesc pentru lecturare. Astăzi am simțit nevoia să fac o altfel de mărtusire. În plus, eu chiar consider că a fost un lux cu adevărat, să fiu alcoolică activă!”

 

6563CD08-9120-46D8-AE4F-F7F6D1C13146

2D8276CC-2A91-44DE-A929-E01B13D47BE3

7DB3DD62-9469-4769-8506-53E0EB60AAAF

Reclame

Zeița frumuseții

Cu 3 zile înainte de Paște m-am dus împreună cu Roxalia până la bunici să le ducem un pachet. După ce am ieșit din Bacău îl sun pe Alin să îi spun că îl aștept cu “surprize” acasă (fusese plecat din țară mai multe zile). Închid telefonul și mă gândeam “Ce mi-a venit să zic la plural și nu la singular? Căci am doar o surpriză pentru el și nu mai multe surprize.” Ajung la țară. Chiar dacă a fost o vizită fulger, i-am spus Roxaliei să mergem până în pădure câteva minute, să intrăm puțin în ea, să o mai adulmec puțin, după care să plecăm acasă.
Înainte de pădure, e un pârâu fără pod. Pășim pe câteva pietre și ne îndreptăm spre pădure. În spatele nostru se aude un mieunat ca un strigăt de ajutor. Mă întorc rapid și văd o pisicuță foarte mică, pe jumătate scufundată în pârâu. Bag repede mâna după ea, apa rece ca gheața. Pentru că veniseră cu noi și doi copii care locuiesc fix lângă pădure, trimit pe unul dintre ei după un prosop. Abia ținea ochiul stâng deschis, avea infecție oculară. Probabil în maxim 60 de secunde i-am spus Roxaliei: “O luăm acasă!”. Am simțit pe loc că mi-a fost trimisă de Dumnezeu. Fix ea. Când mă gândeam în trecut ce fel de pisicuță mi-ar plăcea să am vreodată, mereu mă gândeam la una gri tărcată, dar nu mi-am pus în minte nicio intenție in sensul acesta, pentru că după moartea lui Mau de anul trecut nu am vrut să mă gândesc cum ar fi să am din nou pisică.

4A311D15-2640-4CD4-9F5B-79657E5DEAD1

În mașină hotărâsem cu Roxalia să îi căutăm un nume de zeiță.
Mergem cu ea direct la veterinar, ne spune că e fetiță, și că are aproximativ o lună de zile, îi cumpăr mâncare, nisip și soluție pentru ochi.
Ajunse acasă, îi facem cunoștință și cățelului nostru, Dragonel, cu pisica. El super bucuros că are un partener de joacă, ea nu prea. :)) În schimb, deloc sperioasă, venea încontinuu după noi și voia să fie luată în brațe. Ajunge și Alin acasă după o oră și mi-am dat seama abia atunci că aveam 2 surprize pregătite pentru el, așa cum am simțit să îi transmit atunci pe moment. Nu-i zic nimic. Miaună pisica de vreo 3 ori, în timpul acesta miaună și Roxalia. Alin a crezut că Roxalia scoate sunetele atât de bine. :)) A patra oară miaună pisica, Roxalia tace și se uită fix în ochii lui Alin ca el să vadă că ea are gura închisă. “Roxana, avem o pisică în casă! Tu o auzi?”
Îi zâmbesc, mă duc să o iau din bucătărie și i-o dau în brațe. S-a îndrăgostit și el de ea într-o secundă. Dragonu’ era gelos, nu a mai primit atenția aia mare de la Alin, de care era obișnuit să o primească la revederea lor.
Câteva zile am citit despre toate zeițele, ca să îi aleg numele. Alin tot făcea mișto cu Kayseri. Amândurora nu ne mai venea în minte cum o chema pe Mama Dragonilor din Game of Thrones. Iar în Kayseri aterizasem noi cu avionul când am mers în Cappadocia. Aveam în minte amândoi numele ăsta și îl asociam cu Khaleesi. Toți ne corectau cu Khaleesi, nouă ne plăcea să îi spunem lui Khaleesi, Kayseri și tot râdeam de analogia asta. Deci Kayseri în sus, Kayseri în jos, râdeam că pe câine îl cheamă Dragon… până la urmă numele pisicii a rămas Freyja, Zeița Frumuseții. :))) Nouă ne-a rămas gândul la Kayseri, dar cum să îi dăm nume de oraș mâței?!? :)))

04101873-C856-4A45-89A7-CD2E0528FE5C
Buuun. Mă bucur că m-ați citit până aici, nu am terminat. După 3 săptămâni în care am dormit super prost de parcă aveam 3 copii în casă, mieunat și tors în timpul nopții, Dragonu’ care cerea afară dis-de-dimineata pe la 3-5, de ne strica tot somnul, am reușit să ne reorganizăm în ultimele zile, să scoatem cânili în curte și să lăsăm doar mâțu’ în casă. Deci de vreo 3 nopți suntem în recuperarea somnului.
Toate bune și frumoase, în după amiaza aceasta intră Roxalia val vârtej în casă cu încă vreo 3-4 prietene să mă roage să salvez o pisicuță mult mai mică decât Freyja, care era prinsă în nu știu ce. :)) Știam că Alin trebuia să apară, îl sun și îl rog să o caute pe Roxalia înainte de a intra în casă, să salveze o pisicuță. Nici nu închid bine telefonul, Roxalia intră în casă cu pisicuța, mă roagă să îi șterg ochișorii și să îi dau cu soluție. În spatele ei, celelalte prietene se certau care să o țină, aud un “Roxalia se pricepe, că mereu salvează animale”, după care ușa se închide în fața lor. Iau ghemotocul din mână, îl duc direct la mâncarea Freyjei și începe disperată să ronțăie. Și avem următorul tablou:
Eu cu cele 2 pisicuțe, una mânca, cealaltă o mirosea pe cea care mânca și ușa de la intrare care se deschide iar, cu Alin în prag… ni se intersectează privirile la 10 metri distanță. Se apropie de mine.

– Alin…
– Roxana, nu!
– Alin…
– Uite niște flori! (și îmi oferă un aranjament mare floral)
– Alin…
– Ai văzut florile ce frumoase sunt? Hai, uită-te la ele… (le cumpărase căci suntem în 13, dar v-ați prins voi)
– Alin, ascultă un pic…
– Roxana, nu păstrăm nimic.
– Știu, nu păstrăm nimic… dar cum se numea aeroportul ăla?
– Nu se numea în niciun fel.
– Cum se numea orașul ăla în care am aterizat cu avionul?
– Kayseri.
– Ei bine, ea e Kayseri.

 

Wings for life World Run

Nu știu voi cum sunteți dar mi-am dat seama pentru a nu știu câta oară că îmi place să mă autodepășeșc. Și fizic, și intelectual. Să încerc activități fizice noi, să învăț lucruri noi și poate chiar să ajung foarte bună la ele. Îmi place să îmi testez limitele şi potenţialul, știu cât de benefic este pentru mine să am curajul de a ieşi în afara zonei mele de confort. Încerc să rup rutina cu ceva nou și caut o dată la ceva timp să aduc lucruri inedite în experiența mea zilnică.

Acum câteva săptămâni scriam într-o postare că în fiecare an aleg să excelez (din punctul meu de vedere) într-un nou domeniu sportiv și că anul 2019 va fi anul în care îmi îmbunătățesc ritmul și rezistența în alergare.

În martie am început să alerg câte un pic (între 5 și 10 km) și astfel sâmbăta trecută am încheiat 100 de km alergați. Foarte puțini dacă îi întrebați pe cei care aleargă constant și sunt în treaba asta de ani de zile.

Duminica trecută am participat la cursa mondială Wings for Life World Run. Participanții donează minim 8 €, bani care sunt direcționați către cercetarea afecțiunilor măduvei spinării (așa s-au putut strânge 3,5 milioane de euro). După ce s-a dat startul, toți a trebuit să alergăm  împotriva unei mașini virtuale de finiș. Când te prindea din urmă și te claxona, cursa era terminată pentru tine.

Ei bine, eu nu m-am interesat foarte mult înainte de eveniment de ce trebuia să fac, pentru mine era important că alerg pentru o cauză. Credeam că trebuie să alergăm doar 5,47 km, de aceea cu o zi înainte am făcut o probă și am alergat 6 km fără să mă opresc. Am alergat în Crâng la Focșani, unde aleile erau pline de pietriș, dar nu a contat, am reușit și eram mulțumită de mine.

Duminică ne-am trezit după o noapte albă (fusesem la o petrecere de botez și ne-am culcat pe la 3) și am pornit spre Bacău. Ne-am luat echipamentul, numerele și ne-am dus în Cancicov. Abia acolo aveam să aflăm că vom putea alerga cât ne țin picioarele atât timp cât nu ne ajunge mașina virtuală din urmă și asta nu ar însemna doar 5,47 km, ci mai mult. Noi plecam cu un avans, după care mașina pornea în spatele nostru cu 14 km/oră.

Mi-am propus să nu mă opresc deloc. Și am alergat, tot am alergat, treceam de 10 km și credeam că mașina mă va prinde la kilometrul 11. Dar treceam de 11 și credeam că la 12 se va termina cursa pentru mine. Și tot așa până când mașina m-a depășit de fapt la 14,51 km alergați. Am alergat o oră jumătate cu pace-ul de 6:12, și nu m-am oprit nici măcar o secundă. Fără muzică în căști care să mă ajute să îmi umplu mintea, fără alte antrenamente speciale făcute însinte, ci doar cu dorința de a nu lua deloc pauză. Știți că la o alergare e acel prag psihologic, când o voce din minte îți șoptește “hai că nu mai poți, renunță!”. La mine nu era vorba de a renunța la cursă ci de a nu face pauză nici măcar o secundă. Asta e autodepășirea de care vorbeam. E prima oară când alerg 14 km jumătate, și mai ales faptul că i-am făcut fără oprire pentru mine înseamnă mult ca începător. După ce am terminat cursa mi-am dat seama că aș putea alerga și un semi maraton, dacă îmi ofer posibilitatea de a mă opri măcar o dată. Probabil și un maraton, dar până atunci mă mai antrenez.

A doua zi m-am uitat pe rezultate, ieșisem pe locul 1 la categoria mea. Nu asta a contat pentru că această cursă nu a fost o competiție, ci o alergare pentru o cauză, și aș fi putut să ies și pe locul 1000. Dar faptul că versiunea mea din 5.05 a bătut versiunea mea din 04.05 a contat destul de mult pentru mine.

Ca să ne recuperăm ne-am gândit să mergem la film, la o oră după cursă, și am ales Avengers, să putem sta chill 3 ore.

N-a fost bine. La sfârșit, când m-am ridicat aveam glezna dreaptă înțepenită (la ea am probleme după fiecare alergare) și mă dureau genunchii în exterior. Noroc de rochie, m-au împins să merg țanțoșă, mi-am impus să merg corect și să nu mă plâng de durere și prin minune au început să-și revină. Totul e de la minte. Absolut totul. Ne putem vindeca singuri de multe lucruri pentru că avem mai mult control asupra sănătății și a vieții decât ne-am învățat să credem că avem.

În urma acestei alergări am aflat multe despre mine și recomand să ieși din zona de confort ori de câte ori ai ocazia.

Nu uita că atunci când simți că totul este bine și călduț, că nu doare nimic și lucrurile arată bine, abia atunci începe decăderea ta. Ieși voluntar din această zonă și nu doar atunci când ești împins de viață.

Vrei să ai rezultate în orice domeniu? Treci la acțiune!

“Nu putem deveni  ceea ce vrem să fim, rămânând ceea ce suntem.” – Max Depree

 

wingsforlifeworldrun.jpg

Fix ce a zis Ghandi

Duminică am dus-o pe Roxalia în tabăra de snowboard de la Sibiu și pentru că am condus eu, în timp ce ea a rupt somnul 3 ore din 5, am avut mai mult timp să mă gândesc la diverse până m-au lovit și niște breakthroughs. La un moment dat mă gândeam la atașamente versus iubire necondiționată. Cum putem renunța la a fi atașați de ceva anume (oameni, bunuri, etc). Căci printr-un anumit tip de atașament devii dependent și de multe ori poți ajunge nefericit, deoarece o să ai și așteptări, iar dacă ele nu vor fi satisfăcute, nefericirea nu are cum să te ocolească. Exemplu: milioane de cupluri din lumea asta. Dar există atașament bun și atașament rău. E atât de important cum decurge atașamentul în viața unui copil, pentru că va stabili pe viitor modul său de dezvoltare și relaționare cu ceilalți – un atașament calitativ pune bazele dezvoltării conștiinței de sine. Un copil cu atașament sănătos rezultă un adult cu atașament sănătos.

Și mă tot gândeam câte bătăi de cap ne poate da lucrul ăsta, nouă părinților. Pentru că viitorul emoțional al copiilor noștri stă în puterea noastră în primii lor 7 ani de viață. Dar și pentru noi ca adulți (noi ăștia care am crescut pe vremea lui Ceaușescu) dacă nu am avut parte de un atașament corect în copilărie… vom întâmpina nișcaiva probleme emoționale (daaar ce bine că există terapiile). 

Și în timp ce mi se învârteau nșpe mii de formule prin cap și cum să înțeleg și mai bine fenomenul atașamentului în psihoterapie, îmi dau seama că eu m-am atașat de mașina din fața mea. M-am fucking atașat de mașina portocalie din fața mea. Nu știu dacă ați întâmpinat așa ceva. Să mergi singur la un drum lung și câteva sute de km să ai un străin în față de care să te atașezi. Depășeam împreună toate tirurile, semi-înjuram infrastructura împreună, mențineam amândoi viteza perfectă, fix aia pe placul nostru. Nici foarte tare, nici molcom. Nu ai cum să te atașezi de orice mașină, multe le lași în urmă, dacă nu țin pasul cu tine. E exact ca și cu frecvențele între oameni. Și te atașezi fix de mașina aia care e cu tine de atâția kilometri, aia potrivită. O simți ca energie. E o chimie. Când eu am făcut dreapta spre Sibiu și ea a făcut stânga spre Brașov, m-a cuprins un sentiment de singurătate. Cerul s-a înnorat, dispăruse soarele complet. Serios vorbesc. Știu că așa s-a nimerit, dar s-a nimerit într-un moment prost. :)) Gata, nu mai eram Bonnie & Clyde, nu mai eram Fred și Ginger, nu mai eram Frida Kahlo și Diego Rivera, nu mai eram micul și muștarul… am ajuns fix de râsul lumii, eram Brașovul și Sibiul. :)))

Și am închis acest capitol cu atașamentul din gândurile mele, pentru că oricum nu am ajuns la o concluzie nemaipomenită, și urc singură serpentinele de la Păltiniș, fără alte mașini prin preajmă, ajungem în tabără, stau pe ceas 20 de minute cu Roxalia, ca să nu se obișnuiască prea mult cu prezența mea, mă urc în mașină și conduc iar 5 ore spre Bacău. 

La vreo 20 de minute după ce am plecat, primesc pe Whats App o notificare cu mesajul “Pup” la 15 fix. Nu avea cum să fie de la Alin, căci el era în avion atunci. Mă uit mai bine și văd că e de la Roxalia. M-a cuprins un sentiment extra plăcut… și știți de ce? Povestesc în câteva rânduri și gata, nu vă mai rețin… dar e fain de citit pentru că are și o lecție frumoasă la sfârșit. Eu și Alin avem 5 ani și jumătate de când ne trimitem zilnic mesaje cu “pup” la ore fixe. Deci de 5 ani de zile, de minim 5 ori pe zi, noi ne trimitem “Pup” sau emoticons cu pup-uri când vedem că e ora fixă. Toți din jurul nostru știu că facem asta. O facem și acum după un an de când ne-am mutat împreună, dacă unul e la bucătărie și celălalt e în dormitor și se nimerește să avem telefonul la îndemână, trimitem mesaj rapid. Dacă suntem unul lângă celălalt și vedem că e fix, ne pupăm, că doar nu ne-a luat mințile tehnologia. :)) Dacă suntem la anumite evenimente și nu e respectuos (din francezul respectueux) să ne pupăm fizic, ne anunțăm verbal “E fix!”, ne zâmbim și știm mesajul din spate. Avem prieteni care atunci când sunt lângă mine, îmi spun “Vezi că e fix, trimite-i mesaj lui Alin.” Mai avem o prietenă care intră la mine pe whats app și la el, când e fix, să vadă dacă suntem online. A zis că se distrează. :)) 

La începutul relației devenise parcă și o competiție funny între noi doi, cine vedea primul un fix și dădea mai repede mesajul, era “câștigătorul”. Cred că au fost mii, jur că mii, de pup-uri date în aceeași fracțiune de secundă. Acum nu mai e competiția aia, ci doar bucuria că relația noastră încă e frumoasă, încă ne place să ne scriem la fix și faptul că ne-am creat o tradiție frumoasă. La început eu îi scriam mai mult la fix, anume făceam asta! “Pe cuvânt” că nu am vrut să fac ce a făcut Pavlov cu câinele lui, dar de câte ori era fix, Alin se aștepta să îi scriu. :)) Bine, recunosc, asta am vrut să fac. :)) Vai de mine, dar nu-l numi dresaj… era doar un experiment, când vedea că e fix să se gândească la mine. Acum nu vreau să fac un inception să vă gândiți la noi când e fix.

Ah, deja e prea târziu. :))

Glumesc, o să dureze doar câteva zile și apoi veți uita. :)) Revin.  Și ușor ușor am mers pe 😘 de fix și totul ține până în ziua de azi. Și acum, după această “minusculă” prezentare, să vă zic de Roxalia. Ea știa de tradiția mea cu Alin (s-a prins singură cu trecerea timpului, nu i-am zis în mod direct) iar când am rămas singură în mașină și am plecat spre Bacău, a văzut că e fix, știa că era un fix la care Alin sigur nu are cum să îmi trimită mesaj și pur și simplu a vrut să îmi facă bucuria “pupului de fix”. 

Și mă gândeam eu pentru a nșpea oară, și aici vine lecția (pe care o știi, dar e bine să ți-o reamintesc, căci și eu mi-am reamintit-o): Noi chiar suntem modele pentru copiii noștri, ce văd în casă aia vor face. Ce văd în relația de iubire din casă, același lucru îl vor face când vor avea iubiți/iubite. Roxalia a învățat că tandrețea se poate manifesta des și când nu ești fizic lângă celălalt. Când era mică și inventa scenarii cu păpușile auzeam din hol replici inspirate din discuțiile frumoase dintre mine și Alin. Se spune că exemplul sănătos oferit copiilor este o garanție a educației. Copiii sunt atenți la detalii, au tendința de a imita orice și de acolo până a dezvolta un anumit stil de viață, nu e decât un pas. Recomand din toată inima să nu adopți tipul de educație în care doar vorbele contează. Nu te sfii să vorbești frumos cu partenerul tău în fața copilului, nu te da înapoi de la gesturi tandre. Poartă-te întotdeauna cu respect față de cei din jurul tău, ascultă și vorbește când trebuie, iubește fără interes și din toată inima, și vei vedea că peste ani vei avea un copil respectuos, politicos și mai ales, iubitor. Știu că e important să existe și dialoguri deschise, pline de povețe, sunt importante pentru că îl ajută să înțeleagă beneficiile comunicării, dar nu subestima insuflarea anumitor principii sănătoase prin puterea exemplului. 🙏🏼

În titlu am scris “Fix ce a zis Ghandi”, pentru că spusese la un moment dat “Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”. Dacă duci citatul la o scară mai mică îți poate ieși “Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în copilul tău”. 

Atât am avut de zis. Mulțumesc!

P.S. Veste bună: Înapoi spre Bacău nu m-am mai atașat de nicio mașină. Veste proastă: Dar îmi doream să o fac. 

Voi lucra la asta. Promit. 

 

27D0D575-16B1-4D82-9C88-F3AD0694157C

Cuibul va rămâne gol, așa și?

Am început să scriu o postare pe Instagram și mi-am dat seama că nu te lasă să scrii prea multe caractere. Cum ar fi vreo 3000 de cât am eu nevoie. :))  Am continuat aici. 

Vreau să vorbesc cu voi despre taberele pentru copii și avantajele acestora. Probabil există și dezavantaje de genul păduchi, accidentări ușoare și tu care mori de dorul lui pentru că habar n-ai ce să faci cu viața ta în momentul în care nu mai stai bot în bot cu copilul tău 24 de ore din 24… dar ăsta e un subiect pe care nu vreau să îl ating foarte mult momentan, pentru că pot răni mai mult decât ar trebui să deschid mințile. Și asta pentru că multe mame încă nu se pun pe primul loc, se sacrifică într-un mod ciudat pentru copii, și nu sunt capabile să se vadă ele însele mult mai mult decât se văd. Bine-nțeles, sunt și cele din tabăra de la capătul opus, care își pun copilul pe locul 1000, copii născuți așa ca să fie, că așa a zis bunica/preotul/societatea, copii făcuți ca să le aducă apă la pat la bătrânețe (what?!?), copii care cresc pur și simplu lângă ele așa cum o fi. 

Dar cum e bine să păstrăm echilibrul în viața noastră, cam așa ar trebui să fie crescut și copilul. În echilibru. Nici să nu îți pese deloc de el, dar nici să îl sufoci în permanență și să îți fie frică să îi dai drumul în lume. 

De asta o tabără e echilibrul perfect: nu stai nas în nas cu el ca să îl sufoci, iar faptul că plătești pentru tabără, faci împreună bagajul cu el, cauți tabăra perfectă, îi arați că ai încredere în el că se va descurca de minune acolo, îi demonstrezi cât de implicată ești în a fi el fericit. Pentru că o tabără e fericire! 

Atât de multe activități, prieteni noi, decizii luate de unul singur, 6 zile fără să îți mai audă țipetele (care sunt rare, știu!), o adevărată nebunie! 

O tabără e un pas important în clădirea autonomiei. Acolo își poate dezvolta abilități de lider, învață să preia inițiativa, îi va crește stima de sine în momentul în care realizează că poate trăi 6 zile fără mama, se va dezvolta psiho-emoțional. Chestia asta o dezvolți în lumea reală, nu stând pe telefon/tabletă. Ah, uite, încă un mare avantaj. 6 zile de “detox tehnologic”. 

Învață să relaționeze și să comunice mai bine cu celelalte persoane din jur, ba chiar poate crește toleranța și respectul față de persoane și idei diferite. 

Știai că atunci când un copil se vede într-un mediu nou, fără a fi bâzâit de părinți, e oarecum forțat să își impună singur reguli de siguranță bazate pe instincte proprii și nu neapărat după ce a învățat acasă? Este o lecție valoroasă, care merită a fi trăită în prima parte a copilăriei deoarece va fi esențială pentru viața de adult. 

Va învăța să facă duș fără ajutor (asta dacă nu o face deja acasă și singur), își va alege hainele potrivite din bagaj pentru vremea de afară, dar și în concordanță cu activitățile din acea zi. 

Iar cât despre activități, sunt grozave. Diverse și distractive, jocuri în echipă, activități care îi forțează să își seteze limitele și ii face să experimenteze. Evident, toate astea în siguranță alături de supraveghetori tineri și energici, care nu sunt văzuți ca pe niște autorități, ci mai mult ca pe niște prieteni mai mari, de la care au ce învăța. 

Sfatul meu: Trimite-ți copilul în tabără!  Dacă are peste 6 ani, nu are rost să mai amâni. 

Dacă îți spui “nu este momentul acum”, poate fi “nu e momentul acum, nu stau bine financiar” sau “nu este momentul acum, nu e capabil să aibă grijă de el”. 

Pentru cele două “nu e momentul acum” am câte un răspuns. 

🔳 “Nu e momentul acum, nu stau bine financiar.“

Dacă pui la înaintare că nu îl duci pentru că nu stai bine financiar, dar ai ajuns să îmi citești postarea de pe blog, surpriză! Ai bani! :)) Mulți, puțini, nu contează… ideea e că sunt. Sunt, pentru că ți-ai permis un smartphone ori un laptop și mai ales un abonament la internet. Sigur nu ești acum într-un internet caffe și plătești la oră și nici nu stai pe wi-fi-ul lu’ vecinu’. :)) Cea mai ieftină tabără în care am dus-o pe Roxalia a fost în tabără cercetașilor. Tabără de 5 zile, cu cortul, care a costat 130 RON cu tot cu transport. Ar însemna 11 lei pe lună puși deoparte, timp de un an. 

De multe ori părinții cred că activitățile educative extra costă mult. Știți ce costă? Lipsa de informare. Aia costă de doare. Cel care deține informația, deține puterea. Costă 5 lei pe lună să îți duci copilul la activitățile săptămânale ale Cercetașilor, știai asta? Și n-o să îți vină să crezi câte poate învăța acolo. Cinci fucking lei! :)) Iti vine să crezi? 3 luni la cercetași costă cât un pachet de țigări. Nu trebuie să îți duci copilul la activități scumpe dacă nu îți permiți. Dar nu îi fura luxul de a socializa și a învăța lucruri bune pentru viața lui, doar că te scoate pe tine din zona de confort în momentul în care trebuie “să faci ceva pentru el” (de genul să ieși din casă).

🔳 “Nu e momentul acum, nu e capabil să aibă grijă de el.“

Cine a hotărât asta? Tu sau el? 

Mamele care au zis asta se împart în 2 categorii: 

  1. Normal că nu are grijă singur de el, pentru că îți place ca puterea să rămână la tine. Tu nu îl lași, nu îi dai ocazia. Nu ești o mamă rea, niciuna dintre noi nu e, o faci în mod inconștient. În mod inconștient vrei să deții puterea, să depindă cineva de tine. Ți-e frică să devină independent, ți-e teamă că o să reziste fără tine. Momentan ești legată de el, căci e singura rațiune de a trăi TU. Și îți place că ești un mic Zeu pentru el. Ești acel om atotștiutor în ochii lui și vrei să ții cu dinții cât mai mult de asta. Și aici intră mamele de care ziceam la început, care trăiesc prin copil. Când ziceam la început că se sacrifică, nu mă refeream că iși sacrifică banii pe copii (exemplu: copiii îmbrăcați în haine de aur, părinții cu pantaloni cârpiți), nuuu…. nicidecum. Mă refeream la sacrificarea timpului. Timpului tău! Repet. Timpului TĂU! Al tău. Tu! Cea unică. Ești o singură persoană! Când realizezi asta? Și dacă nu realizezi, te agați de lucruri și oameni, pentru că tu singură nu-ți ești suficientă. Ai nevoie de completare, de o validare că ești cineva. Și te bucuri de validarea pe care ți-o oferă copilul tău: “Mama e super tare, e un Zeu.” Și așa este, chiar este adevărat, dar asta e suficient să o știi tu, nu ai nevoie să o simtă și el. Știi câte mame intră în depresie când copilul lor pleacă la facultate în alt oraș? Când cuibul rămâne gol? Nu știu ce să mai facă cu viața lor, cu soții lor, sunt plictisite, simt că nu mai au vreun rost pe lumea asta. Și singura bucurie a lor e acel week-end când vin copiii acasă. Sad life, nu?  E sad pentru că fiii și fiicele vor avea propria viața, și acea vizită într-un week-end poate deveni poate una singură pe an. E sad pentru că mamele suferinde nu și-au înțeles sensul existenței lor. De obicei energia și pofta de viață vin după ce descoperi propriul ikigai. Aș vorbi multe despre ikigai, joie de vivre și toate cuvintele astea japonezo-franceze fandosite care înseamnă enorm de mult. 
  2. La al doilea punct sunt mamele care și-ar dori ca ai lor copii să fie mai independenți, dar ei sunt cam alintați (cum sunt 90%) și doresc să fie serviți mereu. Îmbucați, îmbrăcați, încălțați, cărați, cât mai puține responsabilități. Și totul depinde de tine dacă reușește să te manipuleze sau nu. Căci după 5-6 ani, dacă se plânge că nu poate să se îmbrace singur, crede-mă, e doar manipulare. El are abilitatea de a face lucrurile enumerate mai sus mult mai timpuriu. Dar de ce să le facă, de moment ce micul Zeu le face atât de bine pe toate? Și parcă e relaxant să fii servit, nu? 

Mami, dragă mami. Of, scumpo! Ești minunată, știu asta. Și dacă am fost mai acidă sus pe alocuri, am fost așa ca să îți captez atenția, pentru că omul își pune semne de întrebare când este prins de mâini și zguduit. Nevoia asta de control nu e bună deloc. De asta, aceasta este o postare pentru mame, pentru că noi femeile suntem înnebunite după control. Și nu e ok deloc. Îți zic din proprie experiență. Știu că vrei să faci tot ce-ți stă în putere ca el să fie fericit și tu să fii fericită. Dar mai lasă-l zglobiu din când în când. Dacă ai un salariu decent, renunță la a-i mai cumpăra zeci de jucării și investește într-o tabără. O tabără nu e același lucru cu o săptămână la bunici, unde va fi alintat la maxim. O tabără va costa între 8-20 de păpuși/mașinuțe, dar va face mai mult decât 1000 de jucării. Tot restul vieții va ține minte ce trăiri a avut și ce a simțit în acele tabere și mai puțin își va aminti de scenariile pe care și le-a creat în gând cu nu știu ce păpuși. (Bine, acum fie vorba între noi, eu îmi amintesc multe dintre scenariile astea, dar asta pentru că am darul de a pătrunde un pic mai mult decât e normal în amintirile mele). :) Și chiar nu am o problemă cu păpușile, m-au ajutat mult să îmi dezvolt creativitatea, și cel mai probabil îl va ajuta și pe copilul tău. Cum am zis mai sus, echilibrul ar fi perfect. Dacă îți permiți, îi poți oferi și jucării și tabere. Timp în care tu te poți descoperi. Tu, X, ca OM, nu ca mamă. Nu e nimic întâmplător că ai ajuns să citești până aici. Poți să fii de acord, poți să nu fii, dar primește informația, rumeg-o un timp. 

Pregătește-ți copilul către o viață fără tine încă după primii ani din viață. Renunță la cordonul ombilical cel creat de tine. Pentru că îți va fi greu și ție, dar și lui. Crește-ți copilul în așa fel încât dacă s-ar pierde în junglă, ar supraviețui și 7 zile până la găsirea lui. Exagerez aici, știu, dar tu ești conștientă cum e societatea din ziua de azi, fix ca o junglă. Eu îmi cresc fetița ca pe o amazoană. O forțez să își împingă limitele, fără a o pune în pericol. Bine, pooate ușor a fost în pericol pe ici și colo la anumite experiențe sportive, dar nu s-a întâmplat niciodată nimic. Și știi de ce? Pentru că avea încredere în ea. Știi de ce avea? Pentru că eu i-am zis că am încredere în ea. Putem modela niște oameni atât de frumoși și atât de puternici. În interior, cât și la exterior. E suficient doar să vrem.  Îi influențezi destinul copilului tău atât de tare, încât în funcție de cum îi vorbești/cum îl educi, îi crești sau îi scazi numărul de ședințe la terapeut când va deveni adult. :)

Citește, citește cât mai mult despre asta, de a-l face să se iubească pe sine. Căci, crede-mă, iubirea de sine e oprirea tuturor frustrărilor. Iubirea de sine e apogeul, e esența vieții. Când o ai, nimic nu-ți mai lipsește. Ești împlinit. O să citești atâtea cărți și o să îți dai seama ce e bine și ce nu e bine de făcut pentru copilul tău, pentru că știi că toți sunt diferiți și nu se potrivesc anumite teorii pentru toți. 

Sunt copii care e benefic să fie crescuți cu reguli stricte, iar alții, cum ar fi fiica mea, care sunt crescuți după “regula” creștere fără reguli, și e ok și așa. Iubitul meu îmi tot zice de vreo doi ani să îi stabilim reguli Roxaliei, iar eu nu vreau. Știi de ce? Pentru că vreau să trăiască liber! Pentru că eu nu i-am creat regula “Fă-ți mai întâi temele când ajungi acasă, după care te joci”, ci mai degrabă i-am indus responsabilitatea și importanța facerii unei teme la o anumită oră timpurie în zi. Alin i-ar fi impus să mănânce doar în bucătărie. Și dacă mănâncă pe masa din living, așa cum o face mereu, care e problema? Cu ce îi afectează creșterea și cu ce ne afectează viața? Libertatea de a alege îți dă o bucurie de neprețuit. Am ajuns să mâncăm toți 3 în living în ultimul timp, deși bucătăria era destul de spațioasă, și ne este foarte bine așa. Poate uneori ar trebui să ascultăm și părerea unui copil. Poate avem de învățat o lecție de la el. Scuze, nu poate, sigur e așa! Copiii sunt veniți pe pământ cu misiuni clare pentru noi, părinții. Nu aș putea decât să o frustrez punându-i reguli de genul “te culci la ora x, mănânci la ora y, termini mereu totul din farfurie, etc”. De asta copiii își doresc să fie oameni mari, se simt îngrădiți cât sunt mici. Iar oamenii care pun foarte multe reguli copiilor o pot face din două motive: 1. Doar prin reguli copiii lor se pot stăpâni (și știți la ce mă refer prin stăpânire, nu mai detaliez). Și e ok asta, nu am nimic de zis. 2. Au acumulat frustrări în viața de zi cu zi și chiar dacă copiii lor nu ar avea neapărat nevoie de reguli, părinții simt nevoia să controleze niște oameni mici, pentru că cu cei mari nu o pot face (la serviciu, etc). 

Iar dacă fetița mea crește destul de frumos fără reguli, de ce să stric eu totul? 

Știu că-s nșpe zeci de teorii de parenting, știu că aș putea să greșesc, știu că dând sfaturi m-am abătut de la motto-ul meu preferat “Înainte aveam 1000 de teorii și niciun copil, acum am 1000 de copii și nicio teorie”, dar fii curioasă, încearcă, descoperă, evoluează! Pentru că doar așa ne schimbăm mentalitățile și ne vom crește copiii sănătoși psihic. 

Îți mulțumesc că ai fost atentă până aici! 

🏕 Taberele Roxaliei

Voi scrie pe scurt, pentru că m-am întins deja super mult. Prima tabără a fost la 6 ani jumătate. O tabără medievală de la Brașov, în care nu cunoștea pe absolut nimeni. Acesta a fost startul în vara 2017, după care au urmat alte 3 tabere în anul 2018. 

În februarie, tabăra de ski de la Straja, unde a învățat să schieze foarte bine. În iunie, tabăra de călărie din Harghita, unde din păcate a prins o vreme super ploioasă și s-a urcat mai puțin pe cal decât ar fi trebuit. Experiența am povestit-o într-o mică postare pe Instagram: 

13380598-b78c-4a9a-849f-79b1bf7890aa

În august, tabăra cu cortul. 

8e29a2c7-96d8-48f6-9383-2011ab9c242b

Peste o săptămână pleacă într-o tabără de snowboard, iar în iunie pleacă într-o tabără de engleză (prima în care vor fi și colegi/prieteni). Își dorește nespus de mult într-o tabără de alpinism și într-una de dezvoltare personală. De când merge la meditațiile Vipassana este fan “descoperiri interioare”. 

Cel mai important lucru, dacă el nu își dorește să meargă în tabără și îl cuprinde teama când îi vorbești despre asta, mai așteaptă puțin. Dar cât aștepți, lucrează la cordonul ombilical. ;)

Ești Wonder Woman, nu uita asta! Poți face orice! ❤️

 

Interviu cu ea

 

Îmi plac momentele în care îi pun Roxaliei diverse întrebări serioase, astfel încât să o cunosc mai bine și să o ajut pe ea să-și dezvolte conștientizarea de sine.  La început am filmat-o (sunt 2 filmulețe pe Instagram la postarea din 31.10.2018, dacă dai swipe o să vezi răspunsul la prima întrebare simplă, cu care am reușit să îi captez și atenția), după care răspunsurile la următoarele întrebări au devenit mai interesante, iar eu am lăsat telefonul jos… deși ar fi fost amuzant pentru ea, ca la 16-18 ani să vadă ce păreri avea la 8.

Am început cu întrebări simple de genul “ce lucruri te fac pe tine foarte fericită?”, “5 cuvinte care te descriu cel mai bine (însușiri sufletești/fizice)”, “ce știi și îi poți învăța pe alții?” până la întrebări de genul “din toate lucrurile pe care le înveți, care crezi că îți va fi util când vei fi mare?”, “ce ai învățat din cel mai rău/bun lucru care ți s-a întâmplat?”, “cum crezi că va fi viața ta în viitor?”, sau “pentru ce ești recunoscătoare?”. La ultima întrebare, printre enumerări mi-a spus că e recunoscătoare că eu nu am murit. Și uite așa am aflat că are o traumă aici și ar trebui să îi scot programul ăsta în viitor.

La întrebarea “cum ai schimba lumea dacă ai putea și ce le-ai spune oamenilor să fie bine pe planetă?” mi-a răspuns atât de frumos, încât am regretat că nu am filmat-o. Mi-a vorbit despre protejarea mediului înconjurător, despre iubirea de animale (“să nu mai omoare oamenii animalele” – e conștientă de lucrul ăsta) și multe lucruri care mi-au intrat la inimă. La întrebarea “dacă ai putea călători în timp acum 3 ani, ce sfat ți-ai da?” și-a adus aminte de episodul în care era să se înece și s-ar fi sfătuit să nu se mai arunce cu colacul în apă de 2 metri, căci e “dăunător pentru viața ei”. Un lucru plăcut la toată treaba asta este că din întrebare în întrebare, din răspuns în răspuns, observ cât de mult se întărește legătura dintre noi două, cât de frumos se poate deschide ea în fața mea și mai ales pot observa că nu a fost în zadar să-i insuflu anumite valori sănătoase în toți anii aceștia.

Pune-i și tu copilului tău întrebările de mai sus și vei rămâne uimit de răspunsurile lui.